Selecția eronată și declinul pregătirii

Tot mai des la noi nu se decide la timp, iar de prea multe ori deciziile sunt inadecvate. Iată trei exemple recente.

La Mioveni, angajații Dacia-Renault, în frunte cu directorul general, s-au reunit într-un miting pentru a cere nu măriri de salarii, ci ceva în interes general: construcția fără întârziere a autostrăzii Pitești-Sibiu. Cerere firească din partea unui producător important de automobile! Îmi amintesc satisfacția trăită în ședința de guvern din 1999 în care s-a aprobat contractul cu Renault, convinși fiind că va fi o istorie de succes. Acum, succesul riscă să devină trecut.

Al doilea fapt, semnalat de curând în presă, l-am perceput călătorind pe autostrada ce vine de la Viena până dincoace de Budapesta, fie spre Nyiregyhaza (cu continuare spre Cernăuți – Chișinău – Kiev – Moscova), fie spre Belgrad (spre a ajunge la Sofia și Istanbul). În loc de autostrăzi care să o străbată, România riscă acum să rămână înăuntrul unei centuri ocolitoare, la nord, la vest și la sud. Centura este utilă unui oraș, dar poate fi catastrofală pentru o țară.

Al treilea fapt, care începe să intre în atenție, ține de acțiunea externă. Am susținut continuu că, în regiune, cunoașterea istoriei și luciditatea trebuie să prevaleze (vezi Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, București, 2012). Acum, chiar cei care au alimentat pălăvrăgeala unor veleitari recunosc că lucrurile se pot îndrepta spre aplicarea înțelegerilor de la sfârșitul “războiului rece”. Aceasta nu pentru că aici ar fi capătul istoriei, ci pentru că, în lume, sunt, ne place sau nu, convergențe strategice și pericole în altă parte. În loc să se sprijine efectiv Moldova, între altele, desfășurând în România o democrație atrăgătoare, s-a bătut apa în piuă cu pieptul umflat de ideologii pe care istoria le abandonează la cea mai ușoară adiere a schimbării. Peste orice, inițiative proprii și efecte benefice ale acțiunii externe se lasă așteptate.

România a pierdut considerabil în vremea din urmă. S-a pierdut, din greșite decizii de politică externă, legătura cu gazul dinspre Marea Caspică. Nu s-a reluat comerțul pe Dunăre. Intermedierea în conexiunile (aeriene și terestre) Moldovei cu Vestul s-a irosit. Poziția inspiratoare, măcar în Balcani, a României în materie universitară nu mai este. S-au pierdut nenumărate ocazii de cooperări solide cu firme germane, chineze etc. Nu s-au creat noi piețe de desfacere, dar se restrâng și unele existente. Cunoscătorii știu că pierderile întrec câștigurile și că în mare parte acestea se datorează nepriceperii.

De unde rateurile? Se poate da vina pe oricine și orice – neșansa, competitori mai puternici, conjuncturi etc. – dar nu se pot ocoli doi factori vizibili: nepriceperea celor care iau deciziile și declinul nivelului de calificare în România. Nu se poate spune că o țară de mărimea României nu dispune de persoane mai bine pregătite. Problema este eronata selecție. Declinul calificărilor ține de sistemul educației: acesta a intrat în degradare prin măsurile greșite ale ultimilor cincisprezece ani.

În selecția decidenților, două observații se impun din capul locului. Prima este aceea că selecția pentru funcții de decizie, în condițiile pluralismului politic, se face prin intermediul partidelor. Nu este realist să se aștepte vreo “depolitizare” în materie. A doua este aceea că numai o selecție meritocratică permite performanțe ale societății: nu doar cea a supraviețuirii, nici doar cea a funcționării, ci aceea a vieții împlinite a cetățenilor. Fără meritocrație, nici democrația nu funcționează.

Așa stând lucrurile, unde sunt carențele? Se poate spune că, la noi, astăzi, lacunele sunt la fiecare nivel al selecției.

În afara politicii, domină un subiectivism al criteriilor și o demagogie ad hoc a “băieților buni”, care inversează continuu valorile. Mai nou, insitituțiile nu mai fac nici alegeri și nici premieri fără aranjamente sau măcar mofturi ale celor care au apucat să le controleze. Faptul că valorile reale și durabile sunt cu totul altele, se recunoaște până la urmă, dar de obicei prea târziu.

Intrarea în politică – presupunând că se dorește – este frânată în organizații de bază, în care membrii se tem de modificarea balanței voturilor, încât nu riscă cu nou veniți care au ceva de spus. Înăuntrul partidelor, mișcarea este în funcție de apartenența la grupul ce câștigă, nu de competiții ale valorii. Cei ajunși la conducere au perfecționat năravul lui Nicolae Ceaușescu de a apela la persoane șterse și manevrabile, exploatând deviza “șeful își face echipa”, ce se atribuie, în mod greșit, democrației. Personajul ajuns la vârf recurge la personalizarea deciziilor (“eu îmi doresc…”, “eu am decis…”, “eu imi aleg oamenii”, etc.). De aici și guvernele de amatori cu care România trebuie să se descurce în pretențioasa eră a globalizării. Mai nou, cel care amenință să concureze pentru conducere este exclus sau suspendat din vreme. La vârf se ajunge cu ajutor (relații, servicii, fabricare de dosare etc.) sau prin conjuncturi rare. Congresele devin ocazii de tămâiere a conducătorului.

Nu există deocamdată replică la aceste mecanisme. O contraselecție s-a așternut peste o țară ce are nevoie de capete luminate și persoane integre ca de aer și care nu se va putea dezvolta câtă vreme nu se eliberează de noile piedici.

Consecințele sunt vaste. Nu apar în față multe persoane capabile de analiză și cu viziune, iar cei ajunși mai mult administrează ceea ce este, decât angajează ceva. Guvernarea asigură descurcarea, într-o atmosferă în care nu viitorul posibil și dezvoltarea contează, ci să nu fie mai rău. Înfloresc ideologii de circumstanță pe care nimeni în Europa nu le cultivă: “să aducem tineri!” (încât străinii întreabă: “cum de atâți diletanți ajung la voi demnitari?”), “să promovăm femeile!” (și urcă în roluri publice soții, fiice, cumetre),“să aducem de ai noștri!” (iar spațiul deciziei se umple cu militanți bine hârșiți în luptele de culise ).

În 1993, American Academy of Sciences and Arts a organizat un grup de analiză a Europei la Harvard, sub egida renumitei publicații Daedalus, care a editat două volume cu rezultate. Mi-a revenit în acest grup examinarea culturii formării specializate, pe care am și făcut-o (Andrei Marga, The Culture of Scholarship in Europe today, în “Daedalus”, Summer, 1994, pp.171-184), fără să mă întreb asupra întregului fundal al alegerii de către organizatori a subiectului. Mai târziu mi-am dat seama de faptul că, în optica dominantă în SUA, educația europeană este în fața unor alegeri grave.

Trei argumente mi-au dat de gândit până astăzi. Primul este cel formulat de George Weigel (The Cube and the Cathedral. Europe, America and Politics without God, Bsic Books, New York, 2005), conform căruia, divorțând de educația ei orientată spre formarea persoanei, Europa cultivă un relativism dizolvant ce o va face necompetitivă. Al doilea a fost formulat de Alan Greenspan (The Age of Turbulence, Sperling @ Kupfer, New York, 2007), potrivit căruia educația europeană a intrat în declin odată cu părăsirea orizontului formării cuprinzătoare ce a dat în istorie persoane – de la meseriaș, trecând prin inginer, la savant – capabile, fiecare, să domine piața calificărilor. În sfârșit, al treilea argument a fost prezentat de David Ward (The Bologna Process. An American Perspective, EFES, Cluj-Napoca, 2008), care atrăgea atenția că numitorul comun al educației din țările Europei este plasat prea sus, încât, în timp, nu se va înregistra un pas înainte, ci un declin.

Aceste argumente se întâlnesc în prognoza declinului educației în Europa. Reforme, chiar bine gândite, cum a fost Bologna (1988 și 1990), au fost preluate de optici neoliberale (inspirate de Milton Friedman), care pot fi adecvate în alte contexte, însă, în Europa, au efecte cel puțin ambigue.

Dar dacă Europa este pe direcție discutabilă, ne dăm ușor seama cum stau lucrurile în România, devenită, între timp, mimetică. În ultimii zece ani s-au prăbușit și ultimele vestigii ale analizei calificate a educației din țară: institutele specializate spun banalități, iar singura instituție internațională amplasată în România, CEPES –UNESCO, a fost retrasă în 2010.

Ce-i lipsește educației actuale, privite din punctul de vedere al nevoilor din jur? Fără a face aici inventarul, aș spune că în educație este, în continuare, o prea mare neîncredere în carierele legate de acțiune. Educația de la noi este parcelată (datorită viziunii psihologice și pedagogice greșite) și parțială (trebuie recunoscut: “educația parțială dă oameni parțiali”) ca urmare a deteriorării curriculumului. Educația pentru gândire pe cont propriu este depreciată. Impactul social al educației este abia obiect de simpozioane. Educația pentru inovație este din capul locului tocită.

Nu mai insist asupra slăbirii învățării din societate: cititul cărților se reduce, rețeaua de distribuție a publicațiilor s-a destrămat, nu mai este nici o discuție a scrierilor (critica de întâmpinare abia dacă mai respiră), nici o instituție nu reușește să restabilească importanța lecturii.

Cercetările specializate (vezi Greg Light, Roy Cox, Learning and Teaching in Higher Education, Paul Chapman, London, 2001) au atras atenția asupra gaps-urilor (să traducem aici “decalajelor”) prezente în educația însăși (înainte deci de legarea educației de sectoarele vieții!). Este vorba de decalajul dintre “amintirea” cunoștințelor și “înțelegerea” lor, dintre “înțelegere” și “abilitatea” de a face ceva, dintre această “abilitate” și “dorința de a face”, dintre “dorință” și “acțiune” efectivă, dintre “acțiune” și “schimbarea stărilor de lucruri” din jur (pp.46-48). Se poate înainta cu o foarte instructivă analiză pentru a capta ce împiedică valorificarea de către cetățeni a cunoștințelor obținute prin învățămînt. Cu mențiunea că, în jurul nostru, în educația actuală, nu numai că decalajele amintite sunt mari, dar însuși primul moment, formarea (exact spus: învățarea) în vederea amintirii de cunoștințe, este acum plin de neajunsuri.

Iar dacă la carențele educației adăugăm decalajele (gaps) amintite și selecția malformată de care am vorbit, nu este de mirare că la nivelul decidenților nu există capacitatea deciziei (“nu-i putere!”, îmi spunea un francez, muind ardelenește pe “te”) sau se iau decizii costisitoare. Din suma aceasta iese, cum se vede bine, o întinsă confuzie a valorilor, ce costă enorm și căreia nu i se dă de capăt. Iar din confuzia valorilor nu a putut să rezulte nicăieri și niciodată dezvoltarea.

andreimarga.eu
Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Andrei Marga 582 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.