Sâmbătă a intrat pe ecranele de la noi cel mai recent film regizat de Xavier Dolan, „Doar sfârșitul lumii“ (Juste la fin du monde – Canada, Franța, 2016). Există situații exemplare, când felurile în care poate să te chinuie un film nu au nimic de-a face cu șocurile spectaculoase.
Cum le-ai spune celor de care te-ai îndepărtat toată viața că o să mori curând? Acesta este punctul de pornire al textului care e adus acum pe ecran de Dolan. După o absență de mai bine de un deceniu, un scriitor de treizeci și ceva de ani se întoarce în familia în care a crescut și încearcă să găsească modul cel mai potrivit pentru a-i anunța că suferă de o maladie care îi va fi curând fatală. De la pasiunea regizorului născut în 1989 la Montreal pentru imagini în care vezi numai partea din spate a profilului unui personaj până la sentimentul acut de claustrofobie emoțională, pelicula care a plecat cu două premii (al juriului și al juriului ecumenic) de la festivalul de la Cannes de anul trecut nu menajează în niciun fel spectatorul așezat în sală. Ecranizare a piesei de teatru cu același nume de Jean-Luc Lagarce (dramaturgul care a murit în 1995, în urma unor afecțiuni legate de infectarea cu SIDA), filmul se laudă cu o distribuție alcătuită din vedete ale cinematografiei franceze de azi. Personajele interpretate de Marion Cotillard, Léa Seydoux, Vincent Cassel, Nathalie Baye și Gaspard Ulliel se ciocnesc și alunecă unele pe lângă altele ritmate de o coloană sonoră care te-ar face să intri în propria ta poveste, dacă nu ai fi captiv în eșecul apăsător al comunicării familiale.
97 de minute durează drama franțuzească
Dintr-o poveste în alta
Acum 10 ani, Radu Afrim monta la Odeon textul lui Lagarce și ridica sprâncenele spectatorului contrariat de faptul că personajele francezului parcă refuză să evolueze. Pe ecran, drama adaptată de Dolan este încă și mai sufocantă. Dacă s-ar face la școală cursuri de dialoguri pe care să scrie cu litere mari „haos“, cu siguranță replicile familiei surprinse de Lagarce ar fi printre cele mai folosite. Un film care evoluează cu secvențe afective întunecate întretăiate cu fulgere duioase ori ridicole din ce în ce mai consistente până la final.
Supliment
În cartea de interviuri publicată recent la Humanitas de Herta Muller există un fragment care insistă tocmai asupra acestor ambiguități emoționale ce se dezvoltă în spatele distanțelor dintr-o familie:„Cei la care corpul funcționează toată ziua doar nu vorbesc despre sine. Nu se vorbește decât despre manevrele din timpul muncii. Dar dacă cineva nu spune nimic despre sine, ce face atunci să mai existe sentimentul apartenenței? Poate că nu-i decât un singur fapt concret într-atât de puternic, încât nici nu mai e nevoie să simți ceva. Poate că realitatea apartenenței era atât de puternică, încât nu mai percepeai sentimentul. Pentru toți era normal să aparținem unul de celălalt, așa că n-o mai exprimam prin vorbe sau gesturi. E un lucru clar și indiscutabil când iei masa împreună cu ceilalți, când folosești aceeași ușă, aceleași tacâmuri și aceeași oală de gătit, când hainele atârnă unele lângă altele pe frânghia de rufe – atunci aparții unul de celălalt, lucrurile exterioare ți-o garantau. Nu știu dacă ceilalți se simțeau singuri ori dacă își doriseră vreodată să ne preocupăm mai mult unii de alții.“
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.