În anii 1990, în statele latino-americane au fost aplicate politicile FMI și ale Bancii Mondiale, puse în practică de regimuri de dreapta. Elementele cheie de pe agenda acestor regimuri neoliberale au fost austeritatea, marile privatizări, o legislație a muncii care favoriza marile companii și standarde de mediu mult mai laxe. Rezultatul a fost o creștere mare a prețurilor serviciilor și achiziționarea de către magnații autohtoni a unor segmente strategice ale economiei, pe modelul brevetat în Rusia de regimul Elțîn. Așa se face că mexicanul Carlos Slim a devenit la un moment dat cel mai bogat om din lume făcând afaceri într-o țară cu un nivel de trai mizer. Așa s-a ajuns la ”războiul apei” din Bolivia, acolo unde compania americana Bechtel a achiziționat serviciul de distributie al apei, tarifele au crescut, pierderile și deficiențele au rămas la acelasi nivel și s-a ajuns la revolte de proporții în 1999-2000. A urmat apoi ”războiul gazului” din Blovia, în 2003, în urma descoperirii unor mari zăcăminte ce urmau să fie exploatate de mari companii occidentale.
Mareea socialistă
Pe fondul acestor mișcări, calea regimurilor de stânga a fost deschisă de Hugo Chavez, în Venezuela. El a fost ales președinte in 1998. A urmat apoi alegerea unor guverne de stânga în mare parte din statele latino-americane: Brazilia (alegerea lui Inacio Lula da Silva în 2002), Argentina (alegerea lui Nestor Kirchner în 2003), Bolivia (alegerea lui Evo Morales în 2006), Ecuador (alegerea lui Rafel Correa în 2007). Valul a cuprins și Chile, El Salvador, Guyana, Honduras, Nicaragua, Paraguay, Uruguay.
Proiectul de liber schimb al Statelor Unite în America Latină, Zona de Liber Schimb a Americilor, o extindere a Zonei de Liber Schimb a Americii de Nord (NAFTA, 1994) care cuprinde Canada, SUA si Mexic, a fost abandonat. Organizația Statelor Americane, văzută de noile regimuri ca o pârghie de influență a Washingtonului, și-a văzut puterea diminuată.
În schimb se dezvolta proiectul Mercosur (Piața Comună a Sudului), cu Brazilia, Argentina, Uruguay și Paraguay, iar din 2012 cu Venezuela. Nu mai puțin, Brazilia a devenit un actor cheie în crearea BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud), grupul celor mai puternice economii emergente, văzut în acea perioadă ca o amenințare la adresa dominației comerciale a SUA și UE.
Poate cea mai ambițioasă ințiativă a fost ALBA (Alianța Bolivariană pentru Popoarele Americii Noastre, creată în 2004), o formă de export și de integrare a revoluției boliveriane a lui Hugo Chavez, bazată pe veniturile uriașe ale Venezuelei obținute din exportul de hidrocarburi.
Regimul Chavez a reusit să înlocuiască cu succes relaţia Cubei cu URSS, livrând Havanei petrolul de care a vea nevoie pentru a supravieţui – circa 100.000 de barili pe zi, cu o reducere de 40%. Iar contraserviciul Cubei a fost extrem de important. Fidel Castro, mentorul lui Hugo Chavez, l-a ajutat pe acesta să pună bazele ALBA. Scopul principal al ALBA – integrarea economică a statelor latino-americane, ajutorul economic reciproc, lupta împotriva influenţei Statelor Unite, a sistemului financiar reprezentat de FMI şi Banca Mondială şi înlocuirea dolarului în schimburile bilaterale cu o moneda virtuală – sucre. Până în 2009, acestei organizaţii i s-au alăturat şapte state, dintre care cele mai importante sunt Bolivia şi Ecuador.
Tandemul Venezuela-Cuba a dorit să creeze în America Latină organizaţii economice asemănătoare UE, cu monedă proprie şi banca centrală, cu iniţiative precum PetroCaribe (pentru vânzarea petrolului în ţările insulare din Caraibe), TELESUR (un conglomerat media prin definitie antiamerican), PETROSUR (o alianţă energetica interguvernamentală între companiile energetice naţionale din Venezuela, Argentina şi Brazilia), prin sprijinirea organizaţiei de liber schimb MERCOSUR împotriva celei Alianţei Pacificului (orientată către Statele Unite). Toate acestea reprezintau un atentat la hegemonia Washingtonului în emisfera Vestică.
Soarta lui Gaddafi, un avertisment pentru America Latină
Inițiavele similare ale lui Muammar Gaddafi au fost îndreptate împotriva influenţei europene şi americane în Africa. Venezuela chavistă şi Libia lui Muammar Gaddafi erau extrem de diferite, însă aveau câteva caracteristici comune. În momentul “primăverii arabe”, rezervele uriaşe de valută deţinute de fostul regim libian urmau să garanteze un Fond Monetar African, care ar fi trebuit înlocuit de o Bancă Centrală Africană, până în 2028. BCA ar fi avut autoritatea de a emite o monedă unică africană.
Occidentul risca să piardă şi influența asupra finanţelor africane. Franţa controla moneda a nu mai puţin de 14 state africane, foste colonii. Banca Centrală a statelor Africii de Vest şi Banca Centrală a statelor Africii Centrale emit francul, o monedă a cărei valoare poate varia oricând, dacă Parisul decide astfel.
Or, regmiul Gaddafi a fost rasturmat în urma revoltelor interne, susținute de NATO, iar primele avioane ale Alianței care au lovit pozitiile lui Gaddafi au fost cele ale Franței. Liderul libian se apropiase periculos de mult de China, marele competitor al Occidentului în goana după resursele africane, iar asta i-a grăbit sfârşitul.
Peste ocean, Venezuela s-a apropiat periciulos de mult de Rusia, aici fostul vicepremier rus și președinte al companiei Rosneft, Igor Sechin, construind un adevărat cap de pod al Moscovei în emisfera vestică, în coasta Statelor Unite: contracte nucleare, militare și de exploatare a zăcămintelor de petrol.
Începutul sfârșitului
Mareea socialistă din America Latină a început să se retragă în 2009, când președintele Hondurasului, Manuel Zelaya, a fost îndepărtat de la putere printr-o lovitură de stat. Congresul a votat în favoarea destituirii lui, nefiind de acord cu referendumul constituțional pe care dorea să-l organizeze. Apoi, Curtea Supremă, dominată de judecători apropiați armatei și fostei puteri de dreapta, a ordonat arestarea președintelui. Armata a dat dovada de exces de zel și l-a răpit pe Zelaya, forțându-l să fugă în Costa Rica. Statele Unite au condamnat formal lovitura de stat, însă telegramele diplomatice publicate ulterior arată că Washingtonul era mult mai preocupat de organizarea rapidă a unor alegeri care să readucă dreapta la guvernare decât de restabilirea regimului constitutional.
După trei ani a urmat Paraguayul. Aici, președintele Fernando Lugo, un fost episcop romano-catolic, a reușit în 2009 să pună capăt celor 61 de ani de dominatie politica a Partidului Colorado, de dreapta. A fost nevoie de sânge pentru înlăturarea președintelui de stânga Fernando Lugo – 17 morți în urma unor ciocniri orchestrate între fermieri și poliție. A urmat un vot în Congres pentru destituire și revenirea la putere a liberalilor. Țările vecine au comparat înlaturarea lui Lugo cu o lovitură de stat.
În Argentina, puterea a fost preluată în 2015 de președintele Mauricio Macri, adeptul unor politici radicale de dreapta: austeritate, anularea naționalizărilor decise de regimul Kirchner, majorări ale tarifelor la electricitate de peste 200% și devalorizarea puternică a monedei naționale. Toate aceste măsuri i-au asigurat rapid președintelui Macri o decizie favorabilă în privința plății datoriei externe a Argentinei, refuzată de justiția americană președintei Cristina Kirchner.
Scenariul latino-american destituirii de către Congres s-a repetat în acest an în Brazilia, victima fiind președinta Dilma Rousseff. Partidul Muncitorilor, ajuns la putere în 2003, a fost implicat într-un uriaș scandal de corupție și spălare de bani prin intermediul companiei petroliere Petrobras. Însă nu aceasta a dus la destituirea Dilmei Rousseff, a cărei legtura cu afacerea Petrobras nu a putut fi dovedită. Rousseff a fost acuzată că a ascuns dezastrul bugetar pentru a-și asigura un al doilea mandat. Vicepreședintele Michel Temer, cel care i-a luat locul, la fel și numerosi parlamentari ai dreptei, sunt investigați și ei pentru corupție, însa nu suferă consecințelele pe care le suportă ceilalți colegi de stânga.
Un dezastru economic
Dincolo de rivalitățile geopolitice dintre marile puteri, această retragere a mareei socialiste din America Latină implică și un puternic element economic și social. La 18 ani de la venirea la putere a lui Hugo Chavez, lucrurile nu au mers deloc așa cum a planificat liderul relovuției bolivariene în America Latină. Economia Venezuelei, care trebuia să fie motorul revoluției, este în ruină, iar țara condusa acum de Nicolas Maduro este în pragul războiului civil, exclusă chiar și din Mercosur de foștii aliați. Puterea a fost oferită de președitele chavist generalilor, rata criminalității este cea mai mare din Americi, iar populația se confruntă cu foametea și penuria de apă și electricitate. Cele două decenii de chavism nu a dus la reformarea economiei, ci la o dependență și mai mare de exporturile de hidrocarburi, iar scăderea bruscă a prețului petrolului a dat lovitura de grație regimului de la Caracas. Conceput la un preț pe baril de peste 100 de dolari, proiectul bolivarian s-a dovedit unul edificat în aer.
Mai mult, sprijinul ideologic oferit de regimul Castro din Cuba a dispărut. “Se pare că Raul (Castro) l-a înşelat pe Nicolas (Maduro)”, spunea șeful opoziției venezuelane după reluarea relațiilor bilaterale Cuba-SUA, după mai bine de jumătate de secol.
Deși nu se poate compara cu dezastrul din Venezuela, situația economică din Brazilia și Argentina după regimurile de stânga este extrem de gravă. Brazilia suferă cea mai gravă recesiune din ultima sută de ani. Cele mai importante trei state ale valului socialist din America Latină – Brazilia, Venezuela și Argetina – nu au înregistrat creștere economică în ultimii cinci ani, iar Venezuela nu a mai avut creștere economică netă de 25 de ani.
O privire pe statistica creșterii economice începând din 1990 arată un lider distanțat, Chile (cu 151% creștere economica), urmat de Peru (125%), Uruguay (110%), Columbia (77%). Or, Partidul Socialist din Chile are o orientare extrem de moderată de centru-stânga, foarte departe de chavism și foarte deschisă către economia de piață. Întâmplător sau nu, Chile și Peru au semnat Parteneriatul Transpacific dominat de SUA, iar Columbia este principalul aliat al Washingtonului în America de Sud.
Retragerea socialismului în America Latină și comparația Chile-Venezuela nu fac decât să arate limitele până la care un stat exportator de resurse este lăsat să înainteze de către marile puteri militare și limita dincolo de care opoziția față de o doctrină Monroe la fel de valabilă azi ca și în secolul XIX duce în mod necesar la prăbușirea regimului.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.