Shakespeare, eterna reîntoarcere

Nu ne despărţim niciodată de Shakespeare. Revenim mereu la el, în vremuri liniştite sau de restrişte, nu putem să ne lipsim de el. El conţine singur tot teatrul, în stare să reunească tragedii, comedii, cronici istorice într-o galaxie în sânul căreia actori, regizori sau spectatori circulă mânaţi de dorinţe clare şi aşteptări subterane. Fiecare epocă îşi modelează un Shakespeare al său, sursă de inspiraţie şi element revelator. Plecând de la spectacole de referinţă se degajează schiţa timpurilor prezente. Ce putem citi în oglinda pe care ne-o pune astăzi în faţă?

Mai întâi, că fiecare regizor important, dincolo de diferenţele de generaţie sau de cultură, răspunde provocării Shakespeare şi se supune la această încercare. Brook, Mnouchkine, Chéreau, Stein, Bondy, Lavaudant, Nekrosius, Donnellan, printre figurile reputate, la fel ca protagonişti actuali ca Warlikowski, Ostermeier, Ivo van Hove, Castellucci, Luc Perceval, Braunschweig şi atâţia alţii. Fără să mai vorbim de artişti tineri, pe cale să se afirme, ca Thomas Jolly. Asistăm la un entuziasm, la un ambuteiaj care capătă un înţeles clar: Shakespeare se dovedeşte a fi mai necesar ca niciodată. El corespunde epocii noastre, ”ieşită din ţâţâni”, şi a cărei imagine constrastată ne-o trimite, cu rătăcirile şi căutările care o agită. Iată martorul nostru privilegiat, de la Moscova la Berlin sau la Paris. Fără să mai vorbim de Anglia, unde face parte dintr-o moştenire revizitată constant.

Hamlet în viziunea lui Thomas Ostermeier

Shakespeare confirmă conceptul de ”societate de spectacol” pe care îl formulase în anii ’60 Guy Debord şi piesele sale atât de reluate astăzi o confirmă. Spectacolul, ştim bine, nu este numai un fenomen exterior pe platformele de televiziune sau în sălile de reuniuni, el este în cotidian, de asemenea integrat, insinuat, infiltrat: şi Shakespeare este cel care o reaminteşte neîncetat. ”Totus mundus agit histrionem”, definiţie înscrisă pe frontonul Teatrului Globe, teatru care îi aparţinuse – şi regizorii se străduiesc să pună la zi această teatralitate implicită, difuză, mai mult ca niciodată actuală. Metafora şi comparaţia teatrală înfloresc. Această teatralitate subterană, la ora îndoielilor, confortează şi linişteşte: teatrul va exista întotdeauna, el este înscris în condiţia umană. Shakespeare este aliatul privilegiat al scenei în pericol. Puterile scenice ale teatrului în Visul unei nopţi de vară, Richard III sau Hamlet, textele cele mai jucate, o confirmă.

A fi contemporan

Iulius Cezar de Romeo Castellucci

Celebra carte a lui Jan Kott a formulat în anii ’60 diagnosticul decisiv: Shakespeare contemporanul nostru. Și pentru a-l legitima, Kott invocă referinţa la Războiul care tocmai decimase Europa şi la Teatrul lui Beckett care atesta lipsa utopiei într-o lume ce aştepta un Mântuitor, Godot, a cărei sosire va fi mereu amânată. Spectacolul emblematic al lui Peter Brook cu Regele Lear în 1964 confirmă justeţea acestei convingeri care nu va încerca să se constituie în aspiraţia scenei moderne. Brook nu s-a dezis niciodată de această abordare, celebrul său Vis al unei nopţi de vară, din 1968, vis luminos şi multicolor era ataşat vântului de libertate care sufla atunci în Europa. Love and Peace pe drumurile către Extremul Orient – iată aspiraţia ”contemporană” găsită de Brook în Visul shakespearian, îmbogăţit de adaosurile ludice ale Operei din Beijing.

Macbeth de Luc Perceval

La Moscova, Iuri Liubimov punea în scenă la începutul anilor ’70 un Hamlet sub semnul luptei tinerei generaţii, reprezentată de interpretul prinţului, Vladimir Vîsoţki, poet rebel care nu mai accepta să se supună în faţa puterii. Hamlet, un prinţ în luptă. În alte părţi, mai ales în ţările din Est, Shakespeare îşi confirmă contemporaneitatea şi suscită, de la Bucureşti la Varşovia, adevărate emoţii politice. Mai mult ca niciodată contemporan, teatrul său este asociat conflictelor prezentului, speranţelor sale şi, în mod obligatoriu, înfrângerilor sale. Mai mult decât o oglindă, scena se converteşte în radiografie a acestor societăţi, cărora Shakespeare, ”contemporanul lor”, le dă la iveală faliile.

Istorie şi biografie

Mircea Albulescu, Dem Rădulescu, Marin Moraru în Troilus şi Cresida în regia lui David Esrig

În schimb, în Occident, aproape în aceeaşi epocă, se produce o distanţare în numele unei perspective istorice, singura, după cum afirmă Peter Stein la Berlin, capabilă să elucideze complexitatea acestor opere nutrite de cultura şi istoria timpului său. Pentru a le sesiza, trebuie expertizat humusul care l-a fecundat. Ariane Mnouchkine, la începutul anilor ’80, semnează neuitatul său ciclu shakespearian, unde frumuseţea semnelor orientale şi cea a costumelor elisabetane se aliază pentru a face să iasă în relief splendoarea unui teatru straniu, venit dintr-un alt timp. Shakespeare atrage în calitate de reprezentant al unei memorii care se cere revizitată, reactualizată, cu grija de a nu şterge distanţa care ne separă de această lume. Teatrul său este gardianul splendid al trecutului, paznicul moştenirii noastre culturale. Este un răspuns polemic adus cultului prezentului, afirmat până atunci. Îl regăsim de la Stein la Lavaudant. Iată un Shakespeare al unui neegalat ”muzeu imaginar”.

Hamlet în viziunea lui Peter Brook

Cum să nu evocăm aici prioritatea românească pentru această manieră de tratare care regăseşte precizia scenică elisabetană ca practică poetică? Cum vă place din anii ’60, în regia lui Liviu Ciulei, rămâne o referinţă exemplară.

În numele acestei plăceri care reînvie seducţia reconstiturii spectacolului elisabetan şi deloc din motive arheologice, Declan Donnellan impune reîntoarcerea la tradiţia interpreţilor exclusiv masculini. El trimitea astfel în mod discret la protocoale de epocă, dar mai ales la producerea unui sentiment de surpriză, exersat cu artă, acela a corpului travestit. El ocupă un loc central în comediile lui Shakespeare care avansează cu umor pe teritoriul nesigur al androginului, al reprezentării sexului şi nu numai al desemnării sale iconice. Adrian Lester, viitorul Hamlet la Brook încarna atunci cea mai seducătoare Rosalinda din Cum vă place şi această plăcere o vom regăsi graţie Nopţii regilor montată de Donnellan în Rusia.

Poveste de iarnă de Shakespeare, în regia lui Declan Donnellan

Giorgio Strehler mai introduce un al treilea termen, între contemporan şi istorie, biograficul, sub masca căruia plasează cele două spectacole ale sale de neuitat, Lear şi Furtuna. Genialul regizor se pregăteşte să părăsească scena, să se îndepărteze de teatru, să se îndrepte către Marele Exterior al sfârşitului. Și el nu se situează pe niciuna din poziţiile extreme pentru a nu se încrede decât viselor şi verijurilor teatrului, al cărui maestru incontestabil a fost. Regele care abdică şi magicianul care sfărâmă bagheta – iată ipostazele autobiografice ale unui artist care îl vizitează astfel pe Shakespeare, schiţând în acelaşi timp un autoportret testamentar. Departe de lume, teatrul se retrage în el însuşi şi-şi expune splendoarea nostalgică.

Revelaţia impurităţii

Furtuna în regia lui Robert Lepage

Modernitatea shakesperiană va fi revelată de mari regizori care pun în evidenţă impuritatea acestei scriituri, amestecul de genuri şi de registre. În aceasta a constat ineditul surprinzător al celebrului spectacol semnat de David Esrig cu Troilus şi Cresida. Lumea e grotescă şi nesigură. Tragicul se confundă cu derizoriul, nimic nu mai e definitiv pur. Din aceeaşi perspectivă va pune în sccenă Othello sau Regele Lear marele regizolr geman Peter Zadek. Shakespeare e tratat ca un autor care nu mai intimidează, care aliază contrastele în teatrul absurdului: o metafizică de circ, o viziune bufonă, un amestec de teribil şi trivial. Totul e ludic.

O galaxie în mişcare

Regele Lear de la Piccolo Teatro în regia lui Giorgio Strehler

Repertoriul shakespearian formează o constelaţie în mişcare ale cărei planete se situează la o distanţă variabilă, constant modificabilă faţă de noi. Sunt epoci în care cel mai aproape e Hamlet, altele, ca cea de azi, când Lear sau avatarurile puterii îl înlocuiesc. Dar această evoluţie a planetelor implică şi apariţia altora, mai puţin cunoscute, uitate, redescoperite. Și aceasta explică de ce s-au manifestat stele rar vizitate altădată, şi azi des frecventate, ca Timon din Atena, Titus Andronicus, Poveste de iarnă. Ele s-au impus şi constituit, reînnoind repertoriul shakespearian a cărui stea polară rămâne Hamlet cu care orice mare regizor doreşte să se confrunte. Celebrul Meyerhold a cerut să i se scrie pe mormânt: ”Aici zace Meyerhold care n-a pus niciodată în scenă Hamlet”.

Radicalitatea modernă

Măsură pentru măsură în regia lui Declan Donnellan

Cum să nu cităm de la bun început versiunea tulburătoare a unui Iulius Cezar, unde Romeo Castellucci reunea bolnavi, invalizi, învinşi ai corpului pentru a restitui trecutul războinic al Romei antice. Doi versanţi opuşi!

Germania a cunoscut reprezentaţii exemplare care au transformat abordarea binară a lui Shakespeare, căci Peter Zadek l-a tratat cu dezinvoltură şi libertate în spectacole decapante ca Othello sau Neguţătorul din Veneţia (text care a fost la originea uneia dintre cele mai reuşite lecturi contemporane semnată de Peter Sellars, unde un actor negru interpreta rolul tragic al evreului).

Mai târziu, Thomas Ostermeier a pus în scenă Hamlet sub semnul vieţii ascunse, murdare şi imorale a celor ce deţin puterea, care se roagă fără să ridice ochii şi ucid fără să clipească. Hamlet este un rătăcit care şi-a pierdut Steaua Polară, figură a unei generaţii în derivă.

Poveşti africane, după Shakespeare, în regia lui Warlikowski

Shakespeare incită apoi la lectura unor ansambluri vaste, plasate sub semnătura unui regizor care doreşte să afirme un discurs propriu şi să actualizeze aceste aventuri fără pereche.

Mişcarea a fost iniţiată de Strehler, căci la Viena el a fost primul care a asociat piesele istorice, Le Jeu des puissants, după Henri VI (la Burgtheater, unde Klaus Peymann a propus una din cele mai radicale lecturi cu Richard III, discurs despre politica bufonă!).

Apoi, Luc Perceval a procedat la un gest similar. El şi-a început ciclul prin adaptarea la limba contemporană a limbii arhaice a lui Shakespeare pentru a ne conduce treptat de la debutul plasat sub semnul ”contemporanul nostru” la rădăcinile ”strămoşului nostru”: călătorie în cultură, graţie limbii care evoluează de la actualizarea iniţială la arhaismul originar şi apoi, treptat, utilizând textul de origine, îndepărtat, ca şi cum ar fi procedat la săpături arheologie să ne conducă de la un Shakespeare contemporan la celălalt, strămoşul, pilon originar al teatrului.

Scenă de teatru în teatru din Hamlet regizat de Peter Brook

La rândul său, Robert Lepage a recurs la acelaşi tip de lucru asupra limbii, efectuând o adaptare în franceza veche. Intenţia era să supraliciteze pe ideea de distanţă şi nu de apropiere.

Mai recent, Krszysztof Warlikowski a asociat trei texte într-un ciclu intitulat Poveşti africane şi a urmărit dintr-o perspectivă strict contemporană derivele eroilor tragici, fără nicio perspectivă de redempţiune. Și cum să poţi uita patul de spital pe care zace Lear, vegheat de Cordelia, descumpănită şi dezarmată: tragedia se încheie în cotidian. Thomas Jolly a izbucnit pe scena franceză graţie unei performanţe memorabile, nemăsurate a ciclului Henri VI. El cultivă, dimpotrivă, o teatralitate exacerbată unde regăsim câteodată noaptea din spectacolele Shakespeare ale lui Jean Vilar şi exuberanţa ludică a lui Antoine Vitez. Totul pe fundalul unei încrederi în splendorile limbii şi în minunăţiile luminii.

Tragediile române propus de Ivo van Hove

În fine, Regii Răzbiului, ciclu propus de Ivo van Hove după cel memorabil cu Tragediile romane. La el, caracterul ireconciliabil se expune şi duratele se încrucişează: coroana şi covorul roşu apar în interioare burgheze şi regii asasinaţi sfârşesc la urgenţe. Iată un Shakespeare ”pentru toate anotimpurile”. Urmărind avatarurile acestor gherile pentru putere ne simţim trăind noi în şine ca urmaşii lor şi, în acelaşi timp, contemporanii lor, un dublu focar unde istoria şi actualitatea se întâlnesc. Și cum să nu evocăm secvenţa finală unde cortegiul personajelor, reunind morţi şi vii, psalmodiază un imn religios şi exaltă virtuţile păcii atât de ameninţată astăzi? Astfel, scena şi sala îşi răspund şi Shakespeare se instituie ca un go between, intermediar fără pereche. Eterna reîntoarcere continuă şi e fără de sfârşit. Ce e la fel revine, dar ce e diferit îl relativizează şi îl actualizează.

Dans în cerc, al cărui creuzet de nestins e teatrul. Pentru scenele europene Shakespeare urmează mişcarea mareelor ce urcă şi coboară, dar marea va rămâne veşnică.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.