„Siguranţă şi încredere”

Zilele acestea iarăşi, pentru a nu ştiu câta oară în aceşti peste douăzeci de ani care au trecut de la evenimentele din decembrie 1989, mă întreb ce s-a întâmplat cu ţara noastră. Cum a fost posibil ca România să redevină un stat poliţienesc în care domneşte fărădelegea, în care cetăţeanul obişnuit se află lipsit de apărare în faţa nu numai a infractorilor, dar chiar şi în faţa celor care au menirea de a-l proteja? Trăim în Republica Procurorilor România (RPR): ei sunt o “confrerie” care instrumentează dosare, conduc guvernul, Ministerul Justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii, judecă în Curtea Constituţională şi reprezintă mai mult de o treime dintre judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Nevinovaţii pot fi înhăţaţi în plină stradă şi aruncaţi în puşcărie, iar infractorii îşi văd liniştiţi de ale lor. Ceauşescu ar fi fericit: trăind în democraţie, cetăţenii României sunt mai terorizaţi decât în timpul comunismului. Regimul Băsescu, bazat pe agenţii acoperiţi – ODC – ofiţeri deplin conspiraţi, a reuşit această “performanţă”.

Evenimente din viaţa mea, pe care le-am crezut minore, m-au pus pe gânduri. S-a întâmplat acum aproape opt luni. Un derbedeu, un trântor, care toată viaţa a trăit pe spinarea altcuiva, s-a gândit că eu am devenit o potenţială victimă. Adică am împlinit o vârstă care, în capul lui, e suficient de înaintată ca să fiu vulnerabil. Andrei Stancu din Strada Jean-Louis Calderon are aproape 40 de ani, zece clase şi nicio meserie. Când era mai tânăr, făcea rost de bani schingiuindu-şi bunicul, bătându-şi mama sau iubita care, oricum, fiind femeie e “numai bună de trimis la produs”. Andreea Zamfir nu e prea frumoasă după gustul individului, dar e “bună” pentru că lucrează la o bancă “tare”. Bănuiesc că şefii ei de la ING nu sunt la curent cu “anturajul” angajatei lor. L-am ajutat şi eu pe Andrei Stancu nu o dată. Ştiam că a crescut fără tată. I-am plătit întreţinerea, lumina, dar, când am văzut că e un parazit care nu vrea să muncească, n-am mai vrut să-i dau nici un ban şi a început să mă şantajeze. Ba, am auzit că a fost prins cu droguri şi maică-sa umbla disperată să facă rost de o mie de dolari ca să-l scape de poliţie.

Puşlamaua e supărată rău pe viaţă şi, dacă o “deranjează” cineva, în primul rând, se repede şi îi distruge bunurile: îi smulge oglinzile retrovizoare, îi sparge geamurile sau, cum mi-a făcut mie, îi taie cauciucurile de la maşină. De bătut bate numai persoane mai slabe decât el, de preferinţă femeile şi bătrânii. Îşi terorizează şi vecinii care, curios, nu au depus niciodată plângere împotriva lui, abia acum înţeleg şi de ce.

După ce mi-a tăiat pneurile, mi-a pândit nevasta şi i-a promis că “o stâlceşte în bătaie”, a început să-mi trimită mesaje de ameninţare cu moartea sau injurioase. Mi-a promis că “voi trăi în teroare toată viaţa mea”. Un caz tipic de care ar trebui să se ocupe poliţia sau spitalul psihiatric. Am decis să depun plângere la Secţia numărul 6, mai ales că maşina vandalizată era de împrumut. Apoi, am încercat să-mi văd de treabă. A continuat să mă sâcâie. Telefona noaptea şi ziua, iar, dacă răspundea nevastă-mea, înjura. Plictisit, pentru că, la sugestia poliţiei, “ca să mai strâng probe” nu puteam să-mi schimb numărul de telefon, după un timp m-am interesat de felul în care avansa ancheta. Aşa am aflat că poliţia română e foarte grijulie cu drepturile potenţialilor infractori. De şapte ori a fost chemat individul la secţie ca să dea o declaraţie şi nu a binevoit să vină. După două luni, a fost adus cu mandat. A recunoscut că numărul de telefon de la care primeam ameninţările îi aparţine, dar a spus că nu dă declaraţie decât în prezenţa unui avocat. I-au dat drumul şi dus a fost. Cică e legal. Tot ce se poate… După şase luni în care nu s-a întâmplt nimic, am făcut un memoriu la ministrul de Interne. Apoi, am fost sfătuit de comisarul şef Doloiu Ştefan să cer ca dosarul să fie dat altui agent. Dar comisarul cel amabil a omis să mă informeze că, în aceeaşi zi, poate chiar în timp ce poliţiştii fotografiau de zor mesajele din telefonul mobil, subalternul său trimisese deja dosarul meu la Parchet cu recomandarea de “neîncepere a urmăririi penale”.

Ştiam de la prietenii jurişti că e foarte important felul în care este întocmit dosarul. Rolul poliţistului de proximitate – ăla care ne dă “siguranţă şi încredere” – e esenţial pentru ca procuratura să ia în serios un caz. Dar fostul miliţian, sectoristul Bârsan Cristian, a aşteptat o lună înainte să meargă să ceară înregistrările camerelor de luat vederi instalate pe strada unde parcasem maşina vandalizată. Şi, în general, îmi mărturisea că nu prea are ce scrie în dosar, că nu sunt martori sau dovezi şi nici nu poate să-l incrimineze pe ticălos pentru ceea ce a înfăptuit altădată, pentru că nu a fost reclamat şi nici condamnat, deci nu are cazier. Că el nu poate decât să respecte legea şi drepturile cetăţeanului (de parcă i-ar fi cerut cineva să-l bage la başcă pe trântor). Nu poate nici măcar să ancheteze din ce trăieşte Andrei Stancu, care circulă numai cu taxiul, mănâncă la restaurant şi se îmbracă numai “de firmă”, deşi nu lucrează nicăieri de douăzeci de ani. “Nu mai suntem pe vremea lui Ceauşescu”, mi-a zis cu oarece regret în voce agentul Bârsan. Nu degeaba îmi scrisese Stancu într-un mesaj c-am fost un dobitoc, pentru că m-am dus să-l reclam la Secţia 6. Îmi aminteam chiar cum mi-a spus că-i amestecat în afaceri necurate, dar le dă poliţiştilor “cota-parte”. Nu l-am crezut…

Am fost invitat la Inspectoratul General al Poliţiei, la domnul comisar şef Giurcă. Dumnealui m-a asigurat că se vor face cercetări în privinţa modului în care s-a desfăşurat ancheta şi “că-l va avea în vedere” pe Stancu şi în chestiunea cu drogurile.

Poate că totul s-ar fi terminat aici, în coadă de peşte, dacă Stancu nu ar fi făcut greşeala să mă pândească într-o noapte şi să sară la mine cu un cuţit. Sunt un om prevăzător. Nu găsesc că e normal să fiu ameninţat şi să nu-mi iau măsuri de precauţie. Bastonul pe care am decis să-l port cu mine, “SPP-ul meu personal”, şi-a făcut datoria. L-am lovit peste cuţit, netrebnicul l-a scăpat şi a fugit ca un laş. Am chemat din nou poliţia, criminaliştii, cărora le-am predat arma. Altă plângere, alt dosar, alt agent. Tânărul Zlat Mihai, poliţist de vremuri noi… După 18 zile de la agresiune, mă întreba cu regret dacă am fost la spital după atac sau măcar (?!) am fost rănit. Pe de altă parte, mă informa că de pe cuţitul atacatorului “nu s-au prelevat urme”. L-am întrebat ce însemna asta. Nu ştia nici el. “Poate că nu au fost amprente sau au fost numai ale dumneavoastră”… Dar cum ar fi putut să ştie exact dacă nu mi-a cerut nimeni să fiu amprentat şi nici pe individ nu l-au deranjat pentru că nu aveau mandat! Cred că nici dacă mi-ar fi tăiat gâtul nu ar fi fost suficient, pentru că – să vezi ghinion! – nu erau martori şi nici camere prin preajmă. Cine dracu’ are curajul să umble după ora 22 prin Bucureşti? Eu am făcut imprudenţa să mă duc să cumpăr apă minerală.

Am decis să-mi angajez un avocat care să se ocupe de problemă. Şi abia acum am înţeles ce se întâmplă. De două ori a încercat reprezentantul meu să îl întâlnească pe agentul de caz ca să-i predea împuternicirea şi astfel să poată avea acces la dosar. Domnul Zlat nu a venit şi a omis să-l informeze pe avocat că e în concediu. Aşteptam să primesc de la Parchet hârtia prin care mi se anunţa neînceperea urmăririi penale în primul dosar ca să pot depune contestaţie aşa cum mi-au scris şi cei de la Inspectoratul General al Poliţiei care, brusc, îşi declinau orice competenţă. N-am primit nimic, dar nici Stancu Andrei nu a primit nici măcar o amendă penală.

Între timp însă:

Sorin Alexandrescu, director la Antena 1, a fost arestat pentru că “există indicii” că l-ar fi şantajat pe un individ.

Sorin Ovidiu Vîntu, om de afaceri, a executat un an de puşcărie pentru că i-a spus altui individ la telefon că “îl îngroapă în dealurile Moldovei”!?

Adrian Năstase, fost prim-ministru, a fost băgat la zdup deşi nu existau probe directe.

De ce nu-l arestează nimeni pe Băsescu atunci când şantajează guvernul şi parlamentul cu referendumul sau atunci când îl numeşte judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, deci, îl mituieşte pe procurorul Horia Şelaru, cel care a “îngropat” dosarul ALRO şi, mai ales, dosarul în care Traian Băsescu era acuzat de spălare de bani?

Am aflat că serviciile secrete au “arondat” câte un reprezentant în fiecare secţie de poliţie, deci ştiu exact tot ce se întâmplă… Cine şi de ce e anchetat. Cine poate fi racolat în schimbul libertăţii, cine poate fi şantajat… Acum douăzeci şi ceva de ani, pe vremea când desenam şi scriam împotriva lui Ceauşescu în presa americană, colonelul de Securitate Liviu Turcu, proaspăt refugiat în SUA, mă prevenea că tiranul vrea să-mi facă felul. Nu l-am luat în serios, mi se părea că nu sunt o ţintă atât de importantă. Îi avertizez pe cei care vor să mă terorizeze folosind derbedeul pe nume Stancu Andrei că nu au nicio şansă să mă facă să tac! Dar, chiar dacă poliţia nu-şi va face datoria în acest caz, sunt liniştit, pentru că de netrebnic se vor ocupa cel mai probabil “colegii” lui de “comerţ” când vor afla că e informatorul “organelor de ordine”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Eugen Mihaescu 67 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.