Silviu Oravitzan: Imn de aur pentru Lumina Dintâi

Pentru acest comentariu dedicat picturii lui Silviu Oravitzan, oaspete de onoare al rubricii Salonul Cotidianul.ro, am bătut drumul până la Timişoara, unde Muzeul Banatului găzduieşte o amplă expoziţie pe care pictorul a intitulat-o ”Lumină în Lumină”.

Și sufletul tuturor celor ce-au trecut pragul acestei expoziţii s-a înmiresmat cu lumina pe care o aducem şi în casa cititorilor noştri.

Silviu Oravitzan s-a născut la 4 octombrie, 1941, în localitatea Ciclova Montană, judeţul Caraş-Severin, părinţi fiindu-i învăţătorii Iosif şi Ecaterina Creţu.

Absolvent al Liceului „General Dragalina” din Oraviţa.

Absolvent al Universităţii Timişoara, Facultatea de Arte Plastice, promoţia 1963.

Profesor de desen la Liceul „Iulia Hasdeu” şi Liceul „Coriolan Brediceanu” din Lugoj.

Membru UAP – 1970.

Profesor invitat la Universitatea de Vest, Facultatea de Arte Plastice din Timişoara, clasa prof. Constantin Flondor – 1997.

Membru afiliat al Institutului Român de Studii inter-ortodoxe, inter-confesionale şi inter-religioase (INTER) – 2005.

Premii şi distincţii

1980 – Marele Premiu al UAP din Ungaria.
1983 – Bursa Logos, Franţa.
1984 – Bursa Peer Mattson, Suedia.
1997 – Cetăţean de onoare al oraşului Oraviţa.
2004 – Ordinul Meritul Cultural în Grad de Cavaler.
2004 – Cetăţean de onoare al oraşului Lugoj
2004 – Premiul Ardaf.

Activitatea expoziţională

Dintr-o impresionantă carte de vizită privind expoziţiile de grup sau personale, inclusiv participările la numeroase festivaluri şi simpozioane internaţionale dedicate artelor plastice, pot fi menţionate, succint şi selectiv, cele mai recente evenimente:

  • 2002 – Muzeul Naţional de Artă Catolică, New York.
  • 2003 – Muzeul Naţional de Artă, Cotroceni, Bucureşti.
  • 2004 – Simpozionul Internaţional Kaisersteinbruch, Viena.
  • 2007 – Expoziţia şi Simpozionul Lux Lumen, sala Terrena, Viena.
  • 2009 – Muzeul de Artă Timişoara.
  • 2013 – Muzeul Ţăranului Român şi Palatul Mogoşoaia
  • 2016 – Muzeul Banatului, Timişoara.

Flash interviu

Din cele peste o sută şi ceva de expoziţii, care vă este cea mai dragă sufletului?

Toate, până şi cea din 1966, prima, vernisată la sala Dacia, din Lugoj. Dar una este peste toate, actuala, de la Muzeul Banatului, intitulată „Lumină în lumină” şi vernisată la 5 octombrie, cu peste 400 de lucrări, perioada 1989-1993, şi continuând cu cele din vremile mai apropiate.

Cine este omul care a contribuit decisiv la devenirea Dvs. artistică?

Bunica mea, Maica Lena, care ştia toate înţelesurile, văzutele şi nevăzutele, rugăciunile, colindele, cântecele, poveştile, legendele, leacurile şi tot ce trebuie să ştie un om.

Aţi trăit şi o descumpănire în arta Dvs.?

Da, am fost descumpănit când am înţeles că lumina care vine de la Soare nu-i răspunde omului la toate întrebările. De-atunci caut şi tot caut Lumina Dintâi.

Aţi tot afirmat, în numeroase interviuri, că localitatea în care v-aţi născut, Ciclova Montană, este un fel de centru al lumii. Mai credeţi şi acum că aşa stau lucrurile?

Cu toată ardoarea cred asta. Pentru mine, ca umil lucrător întru slava Luminii Dintâi, lumea – adică veşnicia, cum spune Lucian Blaga – s-a născut la Ciclova Montană. Tot ceea ce ştiu am aflat acolo, de la părinţii mei, de la Maica Lena şi de la toţi ceilalţi ciclovani.

Cum aţi defini pe scurt propria profesiune de credinţă, acel Ars poetica al artei Dvs.?

V-aş ruga să-mi permiteţi să mă folosesc de un citat din Sfântul Grigore de Nazianz: „În fiecare zi, când mă închin, Îl rog pe Dumnezeu să nu azvârle asupra mea păcatul cel mai pustiitor, păcatul cel mai greu de purtat, păcatul de a avea păreri personale”.

Silviu Oravitzan: Imn de aur pentru Lumina Dintâi

Trudnică şi anevoioasă trebuie că este lucrarea artistică de zi cu zi a pictorului Silviu Oravitzan. Trudnică, pentru că la multe din panourile sale, mai ales cele de mari dimensiuni, a lucrat, adeseori, în genunchi, ca într-o lungă şi istovitoare rugăciune. Anevoioasă, pentru că niciodată nu s-a lăsat ispitit de-a abandona ideea de perfecţiune, de geometrie celestă. Trudnică şi anevoioasă, deci, şi nici nu se putea altfel atâta vreme cât s-a încumetat să picteze ceea ce nu se vede, să audă ceea ce nu se aude, să simtă ceea ce este dincolo de percepţia imediată şi să înţeleagă ceea ce cuvântul nu poate numi.

Când şi cum s-a pornit pe acest drum al unei cunoaşteri mai presus de senzorial, greu de spus. A fost nevoie, cum însuşi spune, de întâlnirea sa cu pictura lui Ion Ţuculescu, prilej cu care i s-a adeverit că există un mister camuflat în realitatea imediată, cotidiană, un mister al sacrului conţinut şi revelat în profan.

Dar până să ajungă a desluşi că lumina Soarelui nu-i răspunde omului la toate întrebările şi neliniştile, că ar fi ceva mai înalt şi mai atotcuprinzător, cum ar fi Lumina Dintâi, drumul a fost lung şi este în continuare lung şi fără liman. I-au fost şi-i sunt de mare ajutor amintirile copilăriei din satul natal, Ciclova Montană. Din necunoscute straturi ale subconştientului, dintr-o memorie chemată parcă la viaţă, a retrăit nu neapărat năstruşnicele întâmplări ale copilăriei, cât mai ales, cum avea să descopere mai târziu percepţiile unui suflet de copil căruia lumea i se deschidea cu toate ferestrele spre Lumina Dintâi, aşa cum o înţelegea înţeleapta sa bunică, Maica Lena, sau părinţii săi şi cum o vedeau toţi oamenii acelui sat de poveste.

I-au fost de ajutor, umăr lângă umăr şi tâmplă lângă tâmplă, şi prietenii pictori, Tudor Tudan şi Vladimir Streleţ, lugojeni de-ai săi, dar şi alţii, oaspeţi ai Galeriei Pro Arte Lugoj, veritabile somităţi ale artei plastice din acea vreme, Andrei Pleşu, Ion Frunzetti, Ştefan Bertalan, Corneliu Baba, Alexandru Ciupe, Ştefan Câlţia, Sorin Ilfoveanu, Horia Bernea, Sorin Dumitrescu, Constantin Flondor, Mihai Olos, Gheorghe Vrăneanţu, Ilie Boca, Florin Ciubotaru, Ştefan Gânju şi mulţi alţii, cu care împărtăşea aceeaşi distanţare netă, protestatară, faţă de ideolgia culturală a vremii.

De prin anii ’80, când se închegase deja în arta plastică un curent iconografic neobizantin, cu Horia Bernea şi Sorin Dumitrescu în prim-plan, pictura lui Silviu Oravitzan se purifică, se decantează şi se întoarce spre simbolurile esenţiale ale vieţii, ale convieţuirii, spre simbolurile vii încă în lumea şi inima profundă a satului arhaic românesc. Pictura sa se preschimbă într-o rugăciune. Chiar este aidoma unei rugăciuni. O rugăciune în extaz mistic, cum ar fi rugăciunea umilă şi smerită, de unul singur, a unui călugăr, începută dincolo de miezul nopţii şi încheiată spre zorii zilei.

Uriaşele sale panouri, cum ar fi monumentalul iconostas al bisericii „Schimbarea la faţă” din Cluj, sau suita de veşminte (”tunicile de piele”) îmbrăcate, la modul ideatic, de Iisus Hristos şi Sfinţii Apostoli, sau numeroasele ipostaze ale crucii, cercului, patratului, rombului şi ale aurei, simboluri definitorii ale picturii sale, emit o vibraţie cosmică, de început de lume. Dar şi de prezent în apoteoză, de parcă ochiului întors spre sine, i se deschid cerurile sfinte şi înalte, consfinţind ceea ce Tablele Smaragdine şi Rugăciunea Împărătească au atestat dintotodeauna, precum în cer aşa şi pe pământ.

Despre fabuloasa lucrare artistică a lui Silviu Oravitzan s-au scris de-a lungul timpului numeroase cărţi, eseuri, comentarii teologice. Profesori eminenţi, critici de artă din ţară şi din străinătate, filozofi, antropologi, fizicieni, chimişti, oameni de ştiinţă, poeţi şi prozatori şi înalte personalităţi bisericeşti s-au aplecat asupra operei sale şi au emis varii ipoteze. O trecere în revistă a tuturor opiniilor şi o comentare a lor s-ar transforma într-un nou şi amplu comentariu, demers care ne-ar îndepărta de rostul acestor rânduri.

Ne îngăduim, totuşi, a transcrie un fragment din precuvântarea Mitropolitului Ioan al Banatului: ”Oravitzan a fost oaspetele lui Dumnezeu într-o zi, în Casa Luminii, iar de aici s-a întors cu o făclie din care s-au aprins multe pânze şi conştiinţe. Artistul a dorit să-i ducă şi pe semenii săi unde a fost el pentru o clipă, în Casa Luminii… Oravitzan şi-a aprins făclia din lumina taborică la umbra căreia a creat şi s-a odihnit. Întrega sa operă este atinsă de umbra acestei lumini… Artistul, prin creaţiile sale ne face şi nouă azi o sfântă chemare: Îndrăzniţi! Lumina nu doare”.

Un alt text pe care-l reproducem cu nespusă emoţie este cel semnat de ÎPS Bartolomeu Anania: ”…Am deschis albumul pe care mi l-a dat… Am avut un sentiment de uimire să mă descopăr pe mine în trecut. Fulgerător, mi-a venit în minte o impresie puternică din vremea copilăriei mele. Casa părinţilor mei unde m-am născut eu este încă aşezată în vale, la poalele unui deal. Pe vârful dealului un nuc imens, care nu mai semăna a pom, ci a copac. Văzut de jos, era numai el singur, se proiecta pe cer. Vara, cam prin iunie, iulie, luna răsărea din spatele acestui nuc. Eu mă aşezam pe prispă şi stăteam până târziu în noapte, fără să pot dormi. De aici vedeam cum luna răsărea din spatele acestui nuc. Pe măsură ce luna se ridica şi era enormă, nucul era năpădit de lumina din spate; atunci când luna se ridica şi era imensă în spatele nucului, acesta se dematerializa, se descărna, începea să nu mai fie materie şi nu mai ştiam dacă luna este lună; nucul nu mai era nuc, cerul nu mai era cer, ci era un portret al luminii. Acum m-am întâlnit cu imaginea din copilărie, întâlnindu-mă cu arta lui Oravitzan. Este un sentiment al bucuriei… Eu cred că în dimineaţa aceasta m-am întâlnit cu lumina. Dincolo de a vedea rombul şi romburile, de a vedea pătratul şi pătratele, sfera şi sferele, cercul şi cercurile, crucea şi crucile, octogonul şi octogoanele,, dincolo de a vedea din ce este alcătuită această imagine, am văzut lumina”.

Și dacă pentru un scriitor şi un teolog de talia celui ce-a fost Valeriu Anania, devenit mai târziu ÎPS Batolomeu Anania, lumina din pictura lui Silviu Oravitzan l-a făcut să retrăiască, efectiv, lumina ce l-a fascinat în vremea copilărei sale, oare nu spune asta totul despre puterea şi menirea artistică a picturii lui Oravitzan!?

Dar iată, în încheiere, şi mărturisirea de suflet a unui alt mare om de cultură, Sergiu Celibidache: ”În lucrările lui Oravitzan există o stare izbitor de reală de a fi român. Mă întreb cum a putut face el asta în România, ştiind bine ce a fost acolo. De unde vin toate astea? …Lucrările lui parcă sunt făcute de mine. Aş fi vrut să le fi făcut eu. Cum văd un lucru făcut de el, acesta se mută în mine, în trupul şi în sufletul meu. În el mă regăsesc cel mai bine ca fiind român”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Victor Nita 183 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.