Pe data de 2 mai, Reactorul 1 de la Cernavodă a fost deconectat de la Sistemul Energetic Naţional, pentru revizia periodică anuală. Prin urmare, România este privată de 700 de MW de energie, producţie de bandă. Acest deficit se adaugă celui de 860 de MW, rezultat din întreruperea în totalitate a funcţionării termocentralei pe gaze de la Brazi, deţinută de Petrom. Un prim grup al acesteia a fost scos din funcţiune încă din toamna anului trecut, pentru revizie, iar luna trecută, şi cel de-al doilea grup a ieşit din funcţiune.
Prin urmare, România are acum un deficit imediat uriaş de producţie, de circa 1.500 de MW, care trebuie suplinit din alte surse. Potrivit diagramei de mai jos, care arată structura producţiei pe surse a SEN, apa şi cărbunele „au grijă“ de energia românilor. Ba chiar proporţia este covârşitoare, pentru că Hidroelectrica şi termocentralele pe cărbune, cu precădere din Oltenia, acontează aproape 70% din producţie, o situaţie cum SEN nu a mai văzut de mult. Ca un făcut, pe un deficit major de producţie din surse convenţionale, nici vântul, nici soarele nu contribuie semnificativ la producţia de energie, în ciuda faptului că aproape 5.000 de MW de parcuri eoliene şi fotovoltaice sunt instalate şi funcţionale pe teritoriul României. Din fericire, această perioadă a anului nu este caracterizată de un vârf de consum, nefiind nici foarte cald şi nici frig, astfel încât SEN este echilibrat.
Astfel, pe 2 mai, la ora 11.10, producţia de energie a României se cifra la 6.993 de MW. Din aceasta, 36,35% reprezenta energie hidro, 32,99% cărbune, 9,8% foto, 9,72% nucleară, 9,62% hidrocarburi, doar 1% eoliană. Spre a înţelege aceste cifre, menţionăm că, nu mai devreme de săptămâna trecută, au existat zile în care energia eoliană acoperea peste 30% din producţie şi, cu încă 5-7% din fotovoltaici, regenerabilele reprezentau prima sursă de producţie a ţării. Acum însă, pe un deficit de producţie de energie convenţională de 1.500 de MW, adică aproape 20% din totalul producţiei, regenerabilele reprezintă nici 10% din total surse.
La mila naturii
Încă o dată, se dovedeşte că investiţiile masive în energiile regenerabile, precum şi subvenţiile la fel de masive de care acestea beneficiază nu pot încă suplini producţia convenţională de energie din surse termo, hidro şi nucleare. Pur şi simplu, aceste surse de producţie sunt dependente de condiţiile meteorologice, de existenţa vântului şi a soarelui, adică o totală impredictibilitate. De altfel, statisticile oficiale privind eficienţa surselor de producţie eoliene şi fotovoltaice arată un grad mediu de utilizare anual între 15 şi 20%, cel mult.
O situaţie în care SEN a fost pus la grea încercare s-a întâlnit în iarna din care tocmai am ieşit. La începutul lunii ianuarie, un val de frig extrem care s-a abătut peste România a dus consumul şi producţia interne de energie la valori-record de după Revoluţie. Ca un făcut, acest val de frig s-a suprapus într-o perioadă cu puţin soare, dar şi fără vânt. România s-a aflat în situaţia unei crize energetice imediate. O sincopă imediată a sistemului a fost evitată doar prin punerea de urgenţă în funcţiune a aproape tuturor grupurilor termo de care beneficiază România, unele neutilizate de ani de zile, din motive de ineficienţă economică. Grupuri vechi, pe cărbune sau păcură, s-au pornit pentru a acoperi consumul, iar oficialii guvernamentali au fost nevoiţi să ia măsuri de urgenţă, precum suplimentarea programului de lucru al minerilor din Valea Jiului şi Oltenia sau interzicerea exportului de energie. Această ultimă măsură s-a impus pentru că, exact în perioada vârfurilor de consum, peste 1.000 de MW orari plecau la export. Aproape toţi eolieni sau fotovoltaici, pentru că aceasta este cea mai ieftină energie şi, prin urmare, cea mai competitivă la export. Cu alte cuvinte, şi puţina energie care se producea în parcurile eoliene şi fotovoltaice din România nu alimenta SEN, ci vecinii, fără ca acest lucru să constituie o culpă, pentru că, normal, actorii economici implicaţi în industria regenerabilelor au ca scop suprem maximizarea profitului.
În 2016, România a avut un consum total de 48 TWh de energie, din care 10-15% au fost asigurate de sectorul energiilor regenerabile. Toată producţia de energie „verde“ din România este subvenţionată de toţi consumatorii de curent, mai puţin marea industrie.
Fără subvenţia legală pe care o obţin de la consumatori, industria regenerabilelor nu s-ar fi putut niciodată dezvolta în România până la 5.000 de MW instalaţi, pentru că, strict în condiţii de piaţă, aceasta nu ar fi putut fi profitabilă. Aceasta, deoarece costul iniţial al montării turbinelor eoliene sau al panourilor fotovoltaice este mare, astfel că nu ar fi putut produce energie la preţuri competitive. Mai mult, randamentele medii anuale în această industrie sunt de circa 30%, astfel încât producătorii nu ar fi putut vreodată să acceseze credite pentru dezvoltarea parcurilor. Aşa însă, pentru că sunt răsplătiţi direct când produc, au prosperat în România, încă din 2012.
400 de milioane de euro pe an, factura României pentru energie „verde“
Autoritatea Naţională de Reglementare în Energie a prezentat recent situaţia detaliată cu numărul certificatelor verzi necesare de a fi achiziţionate de către furnizori pentru anul 2016. Acestea sunt 12,65 de milioane, împărţite, în funcţie de cota de piaţă, între 211 furnizori. La un preţ mediu de piaţă de circa 30 de euro pe certificat, rezultă că factura totală a furnizorilor este de 380 de milioane de euro, bani cu care deja aceştia şi-au taxat clienţii, casnici şi firme, contravaloarea certificatelor fiind transferată integral în facturi.
Aceasta este şi suma cu care economia românească a subvenţionat industria eoliană şi, în mai mică măsură, pe cea a hidrocentralelor şi a centralelor pe biomasă. Pe an ce trece, această sumă este din ce în ce mai mare, pentru că şi proiectele de producere a energiei din surse regenerabile s-au înmulţit. Certificatele verzi sunt o formă instituţionalizată de suport a segmentului de producţie de energie din surse regenerabile, care a fost introdusă, la cererea UE, în ţările europene, fiecare cu propria ei schemă de susţinere. În cazul ţării noastre, fiecare consumator român de electricitate plăteşte suplimentar, încă din 2011, pentru producţia de energie „verde“. Potrivit legii, acum, o centrală eoliană primeşte de la stat 0,5 certificate verzi pentru fiecare MWh livrat în sistem, iar preţul unui certificat pe piaţa liberă fluctuează între 28 şi 58 de euro, stabilizându-se însă, de doi ani, în jurul a 30 de euro.
Cele mai multe certificate verzi de cumpărat le au cei patru mari furnizori impliciţi de pe piaţa reglementată, E.ON, Enel, CEZ şi Electrica, pentru că ei au şi cei mai mulţi clienţi arondaţi. Spre exemplu, Electrica Furnizare, care alimentează Transilvania şi nordul Munteniei, are de cumpărat 2,9 milioane de certificate verzi, adică un cost de aproximativ 90 de milioane de euro.
Cei mici îi susţin pe cei mari
Din cele 380 de milioane de euro – totalul sumei achitate de România anul trecut –, circa 250 de milioane de euro (70%) reprezintă subvenţia plătită pentru susţinerea energiei verzi de către populaţie (8,4 milioane de consumatori – circa 2 euro pe lună) şi micile firme. Restul de 130 de milioane (30%) reprezintă contribuţia marilor firme din industrie.
Proporţia plăţilor între populaţie şi micile firme, pe de o parte, şi marea industrie, controlată de multinaţionale, pe de altă parte, este invers faţă de cum ar trebui să fie, pentru că cele mai mari consumuri se găsesc în zona industrialilor, nu la populaţie şi micile firme. Zeci de multinaţionale sunt însă, printr-o lege dată în 2014, la iniţiativa fostului ministru PSD al Economiei Constantin Niţă, scutite de plata a până la 85% din contravaloarea certificatelor verzi aferente consumurilor lor, pe motiv că trebuie salvate, fiind sufocate de ecotaxe. Printre acestea, Alro Slatina, ArcelorMittal Galaţi, Rompetrol Rafinare, OMV Petrom (Rafinăria Petrobrazi), Azomureş, Chimcomplex Borzeşti, Lafarge Ciment România, Carpat Cement Holding, TMK Artrom, Brikston şi Holcim România.
De ceea ce au fost corporaţiile scutite, au fost încărcate, în schimb, populaţia şi micile firme, pentru că eolienii şi fotovoltaicii au legea de partea lor, care spune că trebuie să fie răsplătiţi pentru fiecare MWh produs şi livrat în sistem, cu 0,5 certificate verzi eolienii, cu 3 certificate verzi fotovoltaicii. În plus, pentru că energia nu este gratis, ce obţin ei din vânzarea ei în piaţă reprezintă un bonus.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.