Situaţiunea (LXVI)

În ultimii ani am avut ocazia să citesc mai multe acuze aduse de foşti ofiţeri ai Securităţii pretinzînd că membri ai Casei Regale şi-ar fi „însuşit ilegal” (în raport cu nu se ştie care lege) nu ştiu ce bunuri proprietate a Coroanei României – bunuri care, susţin ei, după decembrie 1947 ar fi trebuit să devină proprietate a statului român. E adevărat, Regele Carol I, în februarie 1899, a stabilit prin testament ca parte din bunurile succesorale să fie, citez, „proprietate a Coroanei României”. Concluzia pe care numiţii ofiţeri o trag de aici e că, repet, acele bunurile ar aparţine statului român „întrucât Coroana a fost o instituţie a statului român”. Nimeni nu trebuie să ştie prea mult drept civil (ofiţerii inchizitori e clar că nu ştiu – iar dacă ar şti ar fi cu atât mai rău) ca să înţeleagă că în materie testamentară voinţa testatorului e crucială. Prin urmare, atunci când a decis ca bunurile în cauză să treacă în proprietatea Coroanei, Carol I chiar această voinţă a exprimat-o: ca bunurile să rămână „pentru tot de una” (am citat exact) proprietate a Coroanei României. Repet, proprietate a Coroanei României – a ei, deci, şi a nimănui altcuiva. Ce pare că se fac ofiţerii noştri că nu înţeleg e că, atunci când înaintaşii lor, comuniştii autohtoni, s-au aliat prin trădare cu ocupantul străin pentru a strivi statalitatea propriei ţări, reprezentată în primul rând de Coroana României, voinţa testamentară a Regelui Carol nu mai putea opera în sensul în care ei se străduiesc azi să ne convingă că ar trebui să opereze. Dacă „abolirea Monarhiei” şi distrugerea Coroanei s-ar fi făcut prin voinţa poporului român (şi nu împotriva ei, printr-o cârdăşie banditească, aşa cum s-a făcut), atunci, da, preluarea în proprietate a acestor bunuri de către statul român (chiar şi controlat de regimul comunist trădător) ar fi fost legitimă şi de necontestat. Însă neîntâmplîndu-se aşa, la concluzia pe care ne-o propun domnii agenţi ai Securităţii am putea să ajungem numai dacă am trece peste cele întâmplate în decembrie 1947 şi am spune: „E adevărat, distrugerea instituţiei clădite de Regele Întemeietor de Ţară a fost o samavolnicie, dar dacă tot s-a întâmplat asta” (o crimă urmată de jaf, pe care în rechizitoriile lor interminabile ofiţerii securişti nu o regretă nici măcar de ochii lumii, cu barem o jumătate de frază), „bunurile victimei se cuvine să revină ucigaşului”. Aflată şi ea între cele două blocuri ale răului – nazismul şi comunismul – Casa Regală va fi înţeles cel mai bine, în anii aceia negri, că ceea ce regii înaintaşi au înfăptuit cu trudă şi nesfârşit devotament vreme de aproape un secol e sortit distrugerii şi jafului. Va fi înţeles de asemenea că „succesiunea” de la Coroană la statul căzut sub comunism sau nazism nu va putea să urmeze logica aberantă pe care azi i se cere s-o fi urmat – şi că prima îndreptăţită la succesiunea deschisă de crima istorică de atunci era Casa Regală însăşi. În paranteză, sunt de-a dreptul caraghioase „argumentele de drept comparat” din monarhiile europene ale secolelor XIII-XIX (monarhii care nu au trecut nici măcar cu gândul prin ceea ce Monarhia noastră a trecut în special în decembrie 1947) vrînd să demonstreze, chipurile, că în decembrie 1947 proprietăţile Coroanei ar fi trebuit să devină, până la una, proprietăţi ale unui stat însemnînd mai ales regimul comunist trădător şi uzurpator. În sfârşit, merită observată grija cu care este evitată orice referire la prejudiciile incalculabile pe care Casa Regală le-a suportat şi continuă să le suporte şi azi prin lipsirea, timp de aproape şase decenii, de proprietatea imensei majorităţi a bunurilor confiscate abuziv. Nu mă mir, însă, că se întâmplă aşa ceva. Niciun fost ofiţer sau orice alt slujbaş al Securităţii nu va putea fi vreodată obiectiv în judecăţile pe care le face cu privire la Monarhia Română. Iar asta pentru că Securitatea a fost parte importantă a regimului „ilegitim şi criminal” care a făcut ţării răul pe care l-a făcut – inclusiv prin distrugerea Monarhiei şi a unui destin istoric ce ar fi arătat cu totul altfel dacă toate acestea nu s-ar fi întâmplat. / Nicio altă judecată generalizatoare nu-mi pare a fi mai nedreaptă decât cea care-i include pe toţi judecătorii. Mă număr şi eu printre cei care generalizează, de multe ori, atunci când vorbesc despre relele din justiţia română – altminteri mult prea multe, prea mari şi de netăgăduit. Experienţe proprii mai ales în materie civilă şi de contencios administrativ mi-au arătat că prea mulţi judecători se comportă pur şi simplu ca nişte agenţi guvernamentali, pentru care este neconceput să se dea dreptate omului de rând şi nu, cu orice preţ, statului, parte în procese. Unii îşi asumă acest statut practic la vedere, drept pentru care destui justiţiabili ştiu bine dinainte că sunt pierduţi dacă dosarul le-a ajuns la cutare sau cutare complet („repartizarea aleatorie” dovedindu-se şi ea, nu o dată, nimic mai mult decât o farsă). Spre deosebire de aceştia (aserviţi Sistemului în special prin serviciile secrete), alţi judecători se poartă aproape la fel, însă „preventiv”, ca să nu supere carecumva cu ceva Sistemul. Excepţia sunt judecătorii care îşi respectă statutul şi cărora li se face, cum spun, o imensă nedreptate prin generalizarea pe care paţial o justifică comportamentul celorlalţi colegi. Faptul că sunt bine pregătiţi profesional, integri şi îşi fac treaba ca la carte îi face oarecum mai puţin vulnerabili la antipatiile şi şicanele – iar uneori chiar la înscenările – Sistemului. Şi totuşi, apărarea şi încurajarea lor ar trebui să preocupe sistematic pe toţi cei care pot (şi uneori chiar trebuie) să facă ceva în sensul acesta, Consiliul Superior al Magistraturii în primul rând. Pentru că o să mai treacă ceva timp până să mă pot referi cât mai complet la propria experienţă pe această temă, am la îndemână un exemplu de ultimă oră de la instanţele din ţară. Obligat de CEDO la plata unor despăgubiri către fostul director în Prefectura Bistriţa-Năsăud Dorin Teodorescu, pentru nepunerea în executare a unei hotărâri anterioare a aceleiaşi Curţi de la Strasbourg, statul român bineînţeles că a refuzat să se conformeze. Şi bineînţeles că Tribunalul Bistriţa-Năsăud a respins abuziv plângerea absolut legitimă a justiţiabilului batjocorit de propriul stat – căruia aveau să-i facă dreptate, în cele din urmă, numai în recurs, trei tineri judecători de la Curtea de Apel Cluj. / Mă tem că cei de alte neamuri care impută evreilor uciderea lui Iisus nu pot fi deloc siguri că strămoşii lor nu ar fi făcut şi ei exact acelaşi lucru. / Aflu că un răsfăţat al GDS şi al politicienilor actualei puteri fesenist-securiste, Dragoş Aligică le-a tras şi el o înjurătură protestatarilor din Piaţa Universităţii şi de mai peste tot din ţară. Protestele, zis-a Dragoş Alui Gică Contra, „nu au fost altceva decât o mare agitaţie mediatică şi o zbatere isterică”. „Isterici”, deci, amice… Nu-i nimic, rămâne să ţinem minte că aceia cărora Regele lor le-a arătat respect şi atâta înţelegere nu sunt decât nişte „isterici” pentru tine, Tismăneanu şi alţii ca voi.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.