Există un vid public care se resimte cam peste tot în România. Nu numai jurnalele de ştiri, din controversate motive de marketing, sunt apocaliptice, însăşi realitatea a ajuns aşa. Întreaga societate este clipă de clipă orientată spre fundalul deconcertant a tot felul de scandaluri, unele dintre acestea arătând maladiile media. Se oferă subliminal iluzia că prin ele societatea îşi stabilizează propria condiţie. Este imposibil ca un subiect în linia moralei, a standardelor pe care le mai presupune aceasta, în realitate sau la televizor, să poată fi abordat mai mult de un minut, altfel producând un fel de angoasă. Trăim într-o societate în care soluţiile trebuie să fie aproape mimetic preluate de-a gata din aluatul zilei. Schimbarea invocată de toată lumea se vrea prin mijloace deseori total contrare, adâncind răul. În general, o înţelegere corectă a lucrurilor, însăşi formula simplităţii, nu poate fi găsită decât la capătul unor tomuri. Viteza timpului şi a evenimentelor face loc unui facil al cărui preţ este însăşi degradarea. Adevărul de la televizor are nevoie de o realitate publică, autonomă, care să se regleze singură.
Marile decizii sociale au ajuns să fie în totalitate politice. Proiectele publice, pentru care s-au alocat fonduri uriaşe, au rămas în stadiul iniţial. Legislaţia revine la perioada Ana Pauker, Gheorghiu-Dej and comp, separată de o societate a şanselor. Chiar s-au trasat un fel de frontiere între impostorii ajunşi în tot felul de poziţii publice şi societate, pentru ca strălucirea de tinichea să aibă intensitate. Românii asistă zilnic la oficializarea care duce la constituirea unei dictaturi, transformând pe toţi cei în cauză în impostori. Dacă tăcerea din perioada comunistă, care avea explicaţiile ei, aceasta de acum, privind starea lucrurilor cum ar trebui să fie, arată formarea unor noi lumi paralele.
Uriaşa cazuistică pe suportul căreia se află dramele societăţii actuale are o legătură tot mai evidentă cu lipsa de viziune critică asupra trecutului, cu o nostalgie pe care fostul sistem, implicat în fraudarea ţării, o întreţine pentru propria sa protecţie. O societate în căutarea integrităţii, măcar din instinctul autoconservării, ar frâna posibilitatea ieşirii din peisaj. Dereglajul sistemului, cel care a generat corupţia, putea fi redresat de multă vreme, prin sistarea favorurilor, glorificărilor. Conturarea unei mediocrităţi cu platoşă statală, similară celei a foştilor ilegalişti, depăşeşte deja suportabilitatea. Pretinsele oaze româneşti cu etichetă morală, de valoare şi unicat, nu fac parte din scenete din Ilf şi Petrov, sunt pârghiile pe care le are la dispoziţie neîntrerupta corupţie actuală. Situată la stânga sau la dreapta, tot corupţie este, contrar unor subtilităţi prin care dreapta ar fi mai onestă. Avem numai corupţie, şi o absenţă recunoscută a partidelor politice în sens doctrinar.
Teribilii ani ’50 au avut formule identice, de distrugere a democraţiei. Acestea transformă sistemul într-o reptilă tot mai periculoasă. Cum să se întoarcă tinerii în România, şi cum să nu plece tinerii din România? Ce i-ar putea mobiliza la o schimbare? Glorificarea nulităţilor, glorificarea şi trecerea cu vederea a tuturor compromisurilor unei foste elite, întreg sistemul pe care l-a construit o solidaritate de interese fatale? Instituţiile identice cu acelea din comunism, de la care se revendică negru pe alb? Să accepte a fi purtători de geantă unora care sunt realmente pericole publice, sau să se lase contaminaţi de cei care au tranzitat comunismul cu zâmbetul pe buze, spre a trece acum, la senectute, mari rezistenţi? România este torpilată tocmai de acest paralelism pus în scenă de o politică în care reforma nu a dus într-un punct valabil. E un amestec mult prea toxic, susţinut de o legislaţie care unora le dă drepturi, altora nu. În esenţă, aici fiind nivelul justiţiei româneşti, obligată să lucreze cu paragrafe care deseori lezează drepturile fundamentale.
Curtea Constituţională ar trebui să ia fiecare lege şi să îi evalueze sensul democratic, presupunând că nu a făcut-o. Organizaţiile societăţii civile ar trebui să facă aceeaşi operaţiune minimă. Avocatul Poporului ar putea el însuşi să aibă observaţii în această direcţie, fără a sta într-o expectativă aproape ridicolă. În marea ei parte, legislaţia nu este pusă în dezbatere publică, şi de aici calea liberă a unor aberaţii al căror preţ a ajuns de neacceptat.
Rezultatul: avem legi care în lumea liberă europeană ar produce frisoane. O lege este percepută cu adevărat când intră în integralitatea sistemului. Fără o reformare şi simplificare majoră, nu suntem departe de legiferarea făţişă a canibalismului.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.