Un grup de parlamentari eleni, aproximativ 10% din întregul Parlament de la Atena, a cerut zilele trecute discutarea datoriilor Germaniei faţă de Grecia de peste 54 de miliarde de euro din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Pentru noi în România acest subiect nu este o noutate, deoarece datoria Germaniei faţă de România din aceeaşi perioadă, de peste 18 miliarde de euro, a fost în ultimii aproape doi ani subiectul principal în nenumărate publicaţii, emisiuni, adrese către oficialităţi etc. Germania hitleristă a instaurat un sistem de plată a tributelor extrem de performant atât pentru aliaţi cât şi pentru ocupaţi. Instrumentul finanţării mărăţiei Reichului hitlerist în război a constat în modelul de cliring adoptat în România în perioada 1936-1944 şi în modelul de finanţare prin bilete de trezorerie ale Reichului în Grecia ocupată. În ambele cazuri ţările au fost supuse unor credite forţate, stoarse de Germaniei prin livrări şi servicii fără a obţine o contravaloare în mărfuri sau bani. Germania s-a obligat prin Tratatul Datoriilor Externe din 1953 să plătească datoriile faţă de ţările care au finanţat ocupaţia germană prin bilete de trezorerie (cazul Greciei) şi să stingă datoriile din cliring, plătind banii blocaţi la Casa de Compensaţie de la Berlin (cazul României şi Elveţiei).

Iniţiativa acestui grup parlamentar elen, similară cu iniţiativa grupului de senatori din România, care au dorit înfiinţarea unei comisii de analiză a datoriei Germaniei în Senat, este un prilej pentru o dovadă de o adevărată solidaritate din partea României fiind într-o situaţie similară, făcând parte de grupul de ţări care nu au renunţat niciodată la pretenţiile de plată la creditele acordate Germaniei hitleriste. Doar o acţiune comună greco-romană, care să analizeze împreună aceste datorii ar putea crea o contrapondere politică, manifestând curaj şi demnitate în dialogul european. Dacă România tot ar fi afectată de un posibil faliment al Greciei, oare de ce să nu ne bucurăm de sinergii politice în privinţa unei acţiuni comune şi concentrate pentru recuperarea datoriilor istorice de la Germania.

Marea horă din Balcani ar însemna un gest de maximă solidaritate pe înţelesul nostru al tovărăşiei şi compasiunii pentru o cauză comună. Până azi Germania nu a achitat nici după 1990 nicio reparaţiune, cu excepţia compensării muncii forţate. Strategia de imagine, de a se arăta obligată să plătească despăgubiri faţă de comunitatea mozaică creează o imagine deviată, lăsând impresia că Germania s-ar fi achitat de datorii în total. Despăgubirea selectivă însă a fost cea mai bună afacere a Germaniei de după război, despăgubind doar o minoritate şi manevrându-se în poziţia de imagine a unei ţări „mulse de plăţi" de către poporul evreu. Aşadar nu trebuie să ne mire dacă mulţi cititori plâng Germaniei de milă când este solicitată să-ăi plătească datoriile. Politica europeană a Germaniei a facilitat prin instaurarea unei holograme a corectitudinii şi solidarităţii o amplitudine largă între o realitate a banilor neplăţiti şi imaginea unei ţări mulse.

Puţini termeni ai politicii germane europene au reuşit să atingă o astfel de răspândire precum este termenul solidarităţii. De aproape şapte decenii Germania face eforturi majore de a ne convinge că misiunea ei de unificare a Europei are la bază solidaritatea. Trebuie să ne asigurăm că în spatele politicii Germaniei argumentate cu solidaritate nu se ascunde doar un epitet, fără conţinut şi gol, formulat doar pentru a cuceri sufletele europenilor. Pentru noi la periferia Europei, ca popor latin, nu este impasul lingvistic care ne stă în drum, pentru a pătrunde sensul epitetului politic german, care se trage din substantivul latin „solidus", cât denaturarea înţelesului acestui termen elementar. Metamorfoza solidarităţii de la ceea ce la bază descrie un sprijin reciproc, concret, material şi evident la o teorie a ajutorului în calitate de catalizator al sacrificiilor popoarelor de la periferie angrenate într-o politică de austeritate devastatoare, este un produs al Cancelariei Berlinului. Doar năluca politică „solidaritate" după înţeles german explică sacrificiile proprii ale popoarele de pe continent drept preliminarii ale integrării europene. Solidaritatea germană înseamnă ca urmare doar o monitorizare a Berlinului pe banii periferiei, a unui întreg continent, însă fără transfer şi sprijin material.

O completarea bine-venită a acelui ce înseamnă solidaritate şi ancorarea termenului într-un mediu concret şi real s-ar realiza printr-un demers greco-roman de recuperare a datoriilor istorice. Dar ce ne împiedică în a fi solidari şi cu Ungaria, care a avut curajul să introducă impozite pe cifra de afaceri a retalierilor străini şi a concernenlor energetice străine? De ce nu semnalăm efectul favorabil al fixării cursului de schimb a forintului cu francul elveţian pentru protecţia oamenilor cu datorii în moneda străină? Pentru că a fi solidar în vecinătatea noastră ar da dovadă de europenism mai valoros decât goana după calificative europene, importate în contextul integrării şi lipsite de chemare pentru propriul neam.