Publicaţia noastră este onorată să deschidă o rubrică dedicată artelor plastice cu vernisarea a trei lucrări semnate de maestrul Sorin Ilfoveanu. Numită ”Salonul Cotidianul.ro”, rubrica va derula câte trei sau patru dintre lucrările pe care artiştii ni le propun şi pe care noi, în numele artiştilor, le dăruim tuturor iubitorilor de frumos. Din ateliere sau din expoziţii, arta intră în casa Dumneavoastră.
Succinte date biografice, profesional-didactice şi artistice
Sorin Ilfoveanu s-a născut la 23 martie, 1946, în Câmpulung Muscel, judeţul Argeş. A urmat cursurile Liceului “I. Brătianu” din Piteşti. A absolvit în 1970 cursurile Universităţii de Artă din Bucureşti, clasa maestrului Corneliu Baba, asistent Liviu Lăzărescu. În 1971 devine membru al UAP (Uniunea Artiştilor Plastici).
În 1972 i se acordă premiul UAP pentru tineri. Alte premii: Premiul UAP pentru pictură (1981), Marele Premiu al UAP pentru pictură (2001), Premiul Prometheus pentru Omnia Opera (2011), Ordinul Naţional Serviciul Credincios în Grad de Mare Cavaler (2000).
Din activitatea sa didactică, reţinem că în perioada 1992-1996 a fost şeful catedrei de pictură al Facultţii de Arte plastice, Bucureşti. Între anii 1996 şi 2000 a fost Decanul aceleiaşi facultăţi, pentru ca în anii 2004-2006 să devină Rectorul Universităţii Naţionale de Arte, Bucureşti.
A participat, încă din vremea studenţiei, la numeroase expoziţii de grup, pentru ca, mai apoi, lucrările sale să fie incluse în zeci şi sute de expoziţii de grup şi personale, în ţară şi în străinătate, participând totodată la numeroase simpozioane şi festivaluri internaţionale dedicate artelor plastice. Lucrările sale au fost achiziţionate sau cumpărate în ţară şi în toată lumea, pe toate continentele, în numeroase muzee sau colecţii particulare.
Flash interviu
Care a fost sau este cea mai recentă expoziţie?
La invitaţia domnului Victor Neumann, Directorul Muzeului de Artă din Timişoara, am deschis în sălile de Artă Contemporană ale Muzeului, pe 21 octombrie, o expoziţie ce cuprinde aproximativ 50 de lucrări din ultima perioadă. Expoziţia poate fi văzută până pe 16 decembrie.
Care este omul şi artistul care a contribuit decisiv la devenirea Dvs. artistică?
Meşterul Corneliu Baba.
Aţi trăit şi un moment de descumpănire în arta Dvs.?
Mai multe. La început, legat de meserie, iar mai târziu legat de viaţă.
Într-un interviu din 2011 aţi afirmat: “Şi eu privesc societatea ca pe un animal ciudat”. Adăugaţi şi alte conotaţii acestei metafore?
Acum, această afirmaţie nu mai are nicio relevanţă.
Cum aţi defini, pe scurt, propria profesiune de credinţă, acel Ars Poetica al operei Dvs.?
Arta nu se dezvăluie tuturor, numai celor iniţiaţi, în tăcere, fără explicaţii, în mare parte prin simboluri, un cod de simboluri.
Sorin Ilfoveanu: Personajele mele sunt, de fapt, nişte mesageri
Atelierul unui artist plastic este cu totul şi cu totul altceva decât, să zicem, masa de lucru a unui scriitor. Pentru el, pentru artist, până şi aerul atelierului este impregnat de gândurile, de căutările, de reuşitele sau eşecurile sale. Atelierul este, de obicei, o lume aparte, cu zeci şi zeci de obiecte, vase de alamă, de lut, de sticlă, de porţelan, tablouri dăruite de la alţi confraţi, fotografii de la vernisaje, fotografii ale părinţilor, ale bunicilor, ale oamenilor care au jucat un rol de seamă în devenirea lor. A pătrunde în atlierul unui artist plastic, fără gândurile cele mai curate, este un sacrilegiu. Ne-am bucurat de privilegiul de-a fi acceptaţi, acum doi-trei ani, în atelierul maestrului Sorin Ilfoveanu.
Maestrul Sorin Ilfoveanu citeşte cu nesaţ ziarele, are chiar un fel de cult pentru cuvântul tipărit, dar nu iubeşte vorbăria cu ziariştii. Interviurile pe care le-a dat până acum se pot numără pe degetele unei mâini. Nici despre oaspeţi, ziarişti adică, în atelierul său, nu prea poate fi vorba. Cum de-am reuşit să-l înduplecăm să ne deschidă uşa, nu ştim. Dar ne-a primit. Ba chiar cu zâmbetul pe buze, ca să nu spunem vorbă mare. E drept că zâmbetul era un surâs, dar era un semn de amabilitate, totuşi. În atelier, un vraf de lucrări, pe care tare am fi vrut să le luăm la mână, dar aşa ceva, fără un prim gest din partea artistului, nu se face. „Alea două, mari, zice arătându-ne două lucrări, sunt cele mai recente. În spatele lor şi împrejurul lor nu obişnuiesc să pun nimic altceva. Doar ele şi peretele alb, gol. Atât. Mai fac una-alta şi din când în când le mai privesc. Vorbesc cu ele. Vorbesc cu ele chiar şi când nu mă uit la ele”.
Monologul ar fi continuat, dar a sunat un telefon. Mobilul său, că al nostru a fost întrerupt ca atunci când, la teatru, spectatorii sunt invitaţi să-şi deconecteze telefoanele. Am urât acel telefon şi aveam să-l urăsc şi mai mult peste câteva zeci de minute. A vorbit ce-a vorbit la telefon, a pus mobilul pe masă şi ne-a privit de parcă abia atunci am fi intrat pe uşă. Clipa de graţie a monologului se terminase.
Sosise momentul să apelez la un mic tertip reportericesc. Mai toţi oamenii reacţionează emotiv atunci când vine vorba de copilărie. „Am să vă citesc, i-am spus, un comentariu la un excelent interviu de-acum câţiva ani. Iată comentariul semnat de un anume Ion: Bravo, Sorine! Bravo că ţi-ai amintit de Piteşti. Prietenii din copilărie, de pe Rahovei, Nelu Culea, Leo, Marius şi Dan şi mulţi alţii nu te-au uitat. Păcat că mulţi s-au dus, Fane Podoleanu, Tase şi alţii. Noi, cei care am rămas, ne bucurăm că unul dintre noi a ajuns departe în artă şi în şcoala artei”. Efectul a fost cel scontat, emoţie evidentă. „Mi-i aduc aminte, pe toţi, prietenii mei de copilărie, de pe strada Rahovei din Piteşti”. Îl întreb dacă nu cumva, amintindu-şi de toţi cei pomeniţi în comentariul lui Ion, gândul i-a zburat şi spre bunica sa, cea care l-a iubit fără de margini şi pe care, după câte ştiu, a iubit-o la rândul său. „Ba da, zice, uite, stau pe acest scaun-jilţ, pe care-l am de la ea, e un scaun superb, şi mai privesc din când în când la fotografia ei de pe acest panou cu poze, unde îl am şi pe maestrul meu, Corneliu Baba. Mai sunt, după cum vezi, şi alte fotografii şi fiecare este o poveste. Dar fotografia bunicii este aici, jos, în colţul panoului, foarte apropiată de mâna mea dreaptă”. Îl mai întreb cum se simte în acest nou atelier din strada Ermil Pangrati, dacă nu cumva îi este dor de vechiul atelier, cel din Piaţa Amzei. Zice că atelierele din Pangrati au fost construite anume pentru artişti, prin 1952, că ele au fost, dintotdeauna, râvnite de artiştii plastici, că într-unul din ele a lucrat şi Corneliu Baba şi, deci, se simte bine, dar îi mai este dor şi de cel din Piaţa Amzei. „Dar, de fapt şi de fapt, eu trăiesc şi lucrez la Rădeşti, un sat de lângă Piteşti. Am descoperit acolo un cătun, Piţigaia, aşezat între dealuri, parcă într-o căldare. Cătunul este cam părăsit, mai are doar şase-şapte bătrâni. Nişte orăşeni l-au dibuit şi am auzit că au cumpărat deja câteva locuri. Cătunul arată cum cum arăta la începutul lumii”. Şi din nou a sunat telefonul mobil. Hotărât lucru, voi sfărâma în curând un telefon! Dacă ar fi continuat, poate că l-aş fi auzit spunând că la Piţigaia iarba e aceeaşi, ca la începutul lumii, că florile sunt aceleaşi, că pomii sunt aceiaşi, că vacile, caprele, pisicile, păsările, şi mai ales oamenii, toate sunt la fel, ca la începuturile lumii şi că împrejurul lor pluteşte o linişte imperială, iar el, artistul, s-a încumetat să-i înveşnicească, să-i urce în aerul hieratic al icoanelor. Am scăpat printre degete o astfel de mărturisire din cauza nenorocitului acela de telefon, motiv pentru care atac frontal: „Cine sunt, de fapt, maestre, personajele acestea care uimesc iubitorul de artă, şi nu numai pe el, prin simplitatea desenului, prin rafinamentul culorii, prin liniştea pe care o degajă şi, cum să vă spun, sunt venite parcă de la începutul lumilor?”. Răspunsul a venit neaşteptat de repede: „Oamenii aceştia ai mei sunt nişte mesageri…”. Şi din nou a sunat telefonul, pentru a treia oară, şi dialogul cu maestrul Sorin Ilfoveanu despre lumea personajelor sale n-a mai putut fi reluat. Vraja mărturisirilor dispăruse. De pe şevalet ne priveau, cu blândă îngăduinţă, mesagerii.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.