Spărgătorul de nuci sau despre baletul care sparge atâtea prejudecăţi

În fiecare an stau la New York cel puţin două luni, de sărbători. Încerc să înţeleg lumea americană şi s-o descopăr prin cât mai multe spectacole la care merg, bătând muzeele şi expoziţiile. Citesc presa culturală care demonstrează un profesionalism de la care România a abdicat cu prea puţine excepţii. Cronici ample, analize memorabile însoţesc premierele, fie că e vorba de teatru, de film, de balet, de o nouă carte sau expoziţie în muzeele mari şi pletora de galerii de artă.

Cu un an în urmă, citisem o serie de articole despre balet scrise de Sarah Kaufman, care a primit în acelaşi an Premiul „Pulitzer” pentru comentariile sale despre dans, fiind o semnătură notorie în paginile de cultură din „Washington Post”. Premiul „Pulitzer” pentru un critic şi analist al dansului e un semn de preţuire a artelor şi criticii de artă, biete rude sărace, alungate din jurnalismul românesc care afişează titluri mari şi sinapse puţine. Sarah Kaufman era îngrijorată în 2009 şi critica prioritatea acordată baletului „Spărgătorul de nuci” în repertoriul companiilor de balet americane, opţiune care ar reprezenta un soi de stavilă în faţa unei evoluţii şi revigorări a dansului. Mă gândesc dacă m-a influenţat „semnalul ei de alarmă”, dat fiind şi notorietatea care-i crescuse în plus cu acel Premiu „Pulitzer”.

Lupta între Regele Şoarece şi spărgătorul de nuci

Doamna criticii de dans americane vorbea chiar despre un soi de tiranie exercitată de baletul acesta creat de coregraful Marius Petipa şi de Lev Ivanov, pe muzica lui Piotr Ilici Ceaikovski, oferit publicului iarna pe post de castane coapte. „Spărgătorul de nuci” n-ar reprezenta chipurile niciun risc estetic, întreţinând senzaţia că totul e „plummy” în lumea baletului, joc de cuvinte greu de tradus care vine şi de la cunoscutul personaj al libretului „Sugar Plum Fairy”, Zâna Fondantelor, a Dulciurilor sau Zaharicalelor, după care spectatorii se dau în vânt. Speriată de soluţiile de tip acadea, care mizează pe dedulcirea spectatorilor şi dependenţa lor de feerie şi sărbătoresc, Slavă Domnului, în vremea sărbătorilor de iarnă şi nu numai, Sarah Kaufman invoca nevoia de experiment şi avangardă, tânjind destul de… imperativ după genul acela de balet care încalcă şi destramă aşteptările vechi, concentrate exclusiv pe anumiţi paşi şi tehnica dansului, care basculează fostele reguli şi canoane, precum „Şeherezada” lui Mikhail Fokin, din 1910, sau „Parada” lui Leonid Massine din 1917 ori baletul lui Vaslav Nijinski, atot-agresivul „Ritual de primăvară” care a răscolit Parisul şi a revoluţionat dansul pentru decenii. Se pare că vituperantul text din „Washington Post” şi-a făcut efectul, drept care n-am văzut în 2009 nici un „Spărgător de nuci” la New York, nici măcar concursul acela cu celebre companii de balet din lume care sunt prezentate cu spectacolul lor la televizor, urmând ca în final să se desemneze marele câştigător. „Bătălia Spărgătorilor de nuci”, cum este numită, la Ovation Tv, „The Battle of the Nutcrackers”.

Avangarda şi stihia sufletului slav

Clara şi spărgătorul de nuci în bătălia împotriva Regelui Şoarece

De fapt, nu trăiam nici un dezacord citind articolele lui Sarah Kaufman. Cum aş fi putut să nu preţuiesc numele acestor mari balerini şi coregrafi pe care-i admira, precum Fokin, care a creat pe muzica lui Camille Saint-Saëns „Le Cygne”, „Lebăda murind”, pentru marea balerină Anna Pavlova, la puţin timp după ce devenise solistă la Teatrul Marinskiy. Autorul coregrafiei a peste şaizeci de balete, între care „Le Pavillon d’Armide”, „Les Sylphides”, „Cléopatre”, „Le Carnival”, „Sheherezade”, „L’Oiseau de feu”, „Spectre de la Rose”, „Petrushka”, „Papillon”, „The Golden Cockerel”… Cu ce n-aş fi putut să fiu de acord din cruciada dusă de el pentru unitatea artistică şi estetică a ansamblului, pentru impunerea unei formule coregrafice în care dansul este menit expresivităţii dramatice, unei strânse relaţii cu sufletul şi subiectului baletului respectiv. Dansul clasic sau modern nu poate să fie redus la paşi pre-fabricaţi, la o înşiruire de ready made. Angajarea necondiţionată a trupului întreg în dans, de la cap până la picioare şi ultimul muşchi, uneşte geometria de trăire şi expresivitatea dramatică vie, mecanica şi tehnica dansului de imprevizibilul sufletesc şi expresivitatea covârşitoare, dezlănţuită a inimii. Cum să nu ai un cult pentru cel care a creat baletul „Daphnis şi Chloe” pentru Baletele lui Diaghilev, în 1912, „Pasărea de foc”, pe muzica lui Igor Stravinski, în 1910, „Petrushka”, povestea unei marionete, în 1914, pe muzica lui Nikolai Rimsky Korsakov. Şi toată acea colcăire şi dezăgăzuire a avangardelor în care baletul era în prim-plan, egal cu toate artele, parte din fluxul nou adus în lume de Cocteau, Picasso, Joan Miro, Georges Braque, Max Ernst, Eric Satie, Debussy, Richard Strauss. În fond, Sarah Kaufman nu făcea decât să aducă un omagiu creativităţii şi celor ce revoluţionaseră baletul american.

Alina Cojocaru la Royal Ballet

Leonid Massin, şi el citat printre spărgătorii de lacăte şi uşi încuiate, ca să nu spunem minţi încuiate. El care a îndrăznit să creeze coregrafie pe muzică simfonică, autorul primului balet simfonic, „Les Presages” pe muzica Simfoniei a 5-a a lui Ceaikovski. Coregraful principal al baletului rus din Monte Carlo, cel ce a creat „La boutique fantastique”, „Gaité parisienne”, „Le Tricorne”, „Parade”, care a colaborat cu Picasso pentru „Parade”, folosind vocabularul cubismului şi jazzul drept muzică. Massine, cum e scris numele de francezi, s-a născut în Rusia, care a revoluţionat baletul mondial nu doar prin baletele Diaghilev. Ce ar trebui să nu uităm, extrapolând totul la inovaţii, este că ruşii au transmis coregrafiei lumii stihia sufletului slav, dostoievskiana lui înşurubare, nu doar marile lor inovaţii tehnice, mişcarea trupului în relaţie cu rolul dansat şi firul narativ, contrastele şi contrapunctul, imponderabilitatea trupurilor, asemeni „Păsărilor în văzduh/ Birds in space”, şlefuite de Brâncuşi. Dar pentru ce să lupţi cu „Spărgătorul de nuci”, mai ales când de Crăciun, toate metropolele programează acest balet ca pe un miraculos festin domestic, însoţindu-l de cumpărarea cadourilor şi a bradului de Crăciun. Baletul nu lipseşte de altfel din repertoriul de iarnă al Operei Naţionale din Bucureşti şi de aiurea, ceea ce ne arată că nu doar sufletul american are nevoie de o plonjare în lumea darurilor, jucăriilor şi a spărgătorului de nuci, resuscitat ca un prinţ mult visat de poveste.

Bătălia „Spărgătorilor de nuci”

Cu New York City Ballet

În 2010-2011, în schimb, mi-am luat revanşa, lăsând de izbelişte orice temere în faţa aşa-zisului baraj pe care l-ar crea „Spărgătorul de nuci” în arta contemporană a dansului, adunând într-o cuvă mondială toate energiile marilor companii de balet. Mi-am scăldat privirea în acest lac de acumulare convinsă că izvoarele şi râurile ce se varsă în el îşi au o dinamică independentă, proaspătă. Am văzut destul balet şi balet american şi nu m-a îngrijorat vreo stagnare. În decembrie 2010, la „Bătălia Spărgătorilor de nuci” a luat parte Opera Regală din Londra, prin „Baletul Regal”, înfiinţat în 1931, care a concurat cu un spectacol montat clasic, tradiţional, filmat în HD, în care rolul Clarei era interpretat de strălucitoarea şi imponderabila mare balerina a lumii, românca Alina Cojocaru, pe care am avut bucuria s-o văd la Opera Naţională din Bucureşti, în „Giselle”, nu cu mult timp în urmă. Coregrafia a fost semnată de Peter Wright după Lev Ivanov, co-autor la coregrafia lui Marius Petipa.

Veronika Part şi Marcelo Gomes

A mai participat „Casse Noisette Circus” prezentat de „Baletul Maillot” din Monaco, în spectacolul pus în scenă în 2006, care a intrat în concurs cu o montare asociind dansul modern cu elemente de circ, mişcări şi salturi ameţitoare la trapez, acrobaţii în lanţ, un design al luminilor seducător şi nenumărate efecte de regie şi scenografie, obţinute prin acţionarea unor platforme hidraulice. Un fel de „Cirque du Soleil” revărsat peste baletul lui Petipa… De la Opera de Stat din Berlin, americanii au putut vedea o premieră în versiunea lui Patrice Bart din 1999, care a folosit în versiunea clasică rotaţii, răsuciri şi salturi dinamice, în forţă, complementare graţiei şi mişcărilor plutitor- angelice din alte secvenţe ale baletului. Baletul „Balşoi” a propus telespectatorilor o coregrafie sofisticată semnată de Iuri Grigorovici în 1989. Rolul atât de complex şi de împovărător prin omiprezenţa personajului Clarei în libretul baletului a fost interpretat de Natalia Arkhipov.

Spărgătorul de nuci în viziunea lui Matthew Bourne

Ultimul spectacol cu „Spărgătorul de nuci” intrat în marea bătălie a fost cel al lui Maurice Béjart, privit de marii iubitori ai baletului cu dublă emoţie. Pe deoparte, uluiţi de tot ce aducea nou baletul, care şi-a luat o mulţime de libertăţi inclusiv legate de partitura muzicală, modificată de celebra stea a baletului mondial ca să includă şi un dans francez pe muzică populară franceză, să o poată aduce în scenă pe Yvette Homer, o virtuoză a instrumentului acesta care are mari iubitori şi mari interpreţi în România. În locul poveştii spărgătorului de nuci, dăruit nepoatei iubite de Crăciun, stricat de fratele ei, Fritz, şi transformat într-un prinţ de iubirea şi gingăşia Clarei, descoperim un soi de poveste în poveste, o mărturie despre sine a lui Béjart, care a murit chiar în preajma Crăciunului în 2009. Ca niciodată stricăciunea jucăriei mult iubite nu va fi rezonat mai adânc în ochii celor ce au privit baletul creat de Maurice Béjart cu „Ballet Lausanne” în 2003, ca un autoportret şi o emblematică autobiografie. Marea amfitrioană a bătăliei a fost Sarah Jessica Parker, avându-l drept companion pe Damian Woetzel, fostul prim solist de la New York City Ballet.

Desăvârşirea desăvârşirii şi duhul sărbătorii în artă

Scenă din Spărgătorul de nuci

Am vrut să câştige „Baletul Regal” din Londra, căci dincolo de montare, lumini, felul în care a interpretat rolul Clarei Alina Cojocaru a fost şi rămâne de departe desăvârşirea desăvârşirii. „Ovation Tv” a declarat câştigător „Baletul Regal” din Londra. A fost o baie de balet, nu doar o bătălie. Trebuie să recunosc că nu am trăit nici o clipă sentimentul că privesc o miere zaharisită sau că traversez o hală de cofeturi. Montat clasic sau modern, baletul a pus la încercare performanţa balerinilor, perfecţiunea mişcării, sincronizarea, calitatea ansamblului şi aerul acela de neuitat pe care îl respirăm împreună cu excelenţa. Nu mi s-a părut nimic prea dulce şi nici depăşit. Nici prea feeric. Se pare că, fără să ştiu, mi-am găsit oarecari afinităţi mai profunde cu alt mare critic al dansului, Alastair Macauly, care scrie în „New York Times”, dar nu se mulţumeşte doar cu articolele sale ample din marele cotidian, ci îşi continuă analizele şi cronicile pe blog, unde descoperi un soi de jurnal documentat cu toate călătoriile şi vizionările de spectacole cu „Spărgătorul de nuci”, în diferite producţii, de-a lungul Statelor Unite. Şi îşi explică Maratonul cu „Spărgătorul de nuci” extrem de elocvent şi sincer: „Actul I din «Spărgătorul de nuci» se sfârşeşte cu căderea zăpezii şi dansul fulgilor de nea. Spectacolul a devenit apanajul sezonului de iarnă chiar şi în acele zone din America unde nu cade zăpada niciodată, în Hawai, pe coasta Californiei, în Florida. De peste şaptezeci de ani acest balet conceput în Lumea Veche a devenit o instituţie americană”.

Alina Cojocaru la Covent Garden Opera House

Alastair Macauly se consideră un european care trăieşte în America şi deşi a văzut pentru prima oară „Spărgătorul de nuci” la 21 de ani, nu a încetat apoi să-l vadă şi revadă de zeci de ori într-o mulţime de montări. Ştie că acest balet reprezintă pentru America un fenomen atotgrăitor pentru ceea ce înseamnă şi este America, din perspectiva acestui gen de artă. Criticul de balet vede „Spărgătorul de nuci” drept o parte din încercările lui de a descoperi America şi, de ce nu, prejudecăţile europenilor şi ale altora despre americani. De la embargoul şi carantina propuse de Sarah Kaufman faţă de baletul sărbătorii de Crăciun, care ar bloca avangardele dansului, până la maratonul menit să afle cum sunt americanii punând sub lupă marea lor slăbiciune pentru „Spărgătorul de nuci” nu e decât o mişcare sufletească. Sarah Kaufman ar renunţa la sărbătoarea Crăciunului care triumfă în „Spărgătorul de nuci”, la muzica lui Ceaikovski care a devenit sinonimă colindelor, cântecului de leagăn, sunetului de clopoţei. Ar renunţa la sărbătoare de dragul avangardelor, riscului, schimbării, ieşirii din matca celor aşezate. Ar vrea ceva care să răstoarne această mulţumire de sine, această dulceaţă istovitoare a jocului, o smulgere din neplictisul copilului şi armonia lui interioară cât mai există. Înţeleg ce vrea de fapt şi tot ce vrea este spre creşterea baletului şi neistovirea experimentului şi căutării în artă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Doina Uricariu 51 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.