Taximetristul nu avea de gând să ia pe altcineva, căci o tânără blondă tocmai plătea cursa, migălos, căutând intens în poșetă cash-ul care refuza să apară. Era azi dimineață un frig enervant, adus de cine știe ce servicii secrete, cu plata prin virament. Viteza nebună a viramentului, în conexiune cu gerul destul de nesimțit, m-a adus la decizia năprasnică de a bate în geam, întrebând:
– Liber?
Taximetristul nu era deloc bătrân, ca frizerul cu care discut politică, și nici nu avea un dinte împotriva administrației locale și naționale, ca medicul stomatolog dezumflat într-o afacere cu cauciucuri de iarnă. M-a privit insistent, încercând să înțeleagă ce patimă mă ispitește să ies afară pe gerul ăsta și a coborât geamul, ceea ce m-a convins că, cel puțin, acceptă conversația.
– Ce spuneați?
– Întrebam dacă sunteți liber, am repetat inepta mea intervenție. Evident că era liber, căci blonda tocmai plecase, uitând probabil să mai plătească drumul.
– Păi, suntem în România, domnule. Am eu mutră de om liber?
Nu mă așteptam la o dezbatere politică, așa că am renunțat la orice replică. În taxi era călduț și mirosea binișor. Radioul tocmai transmitea știrile. Zicea că Igor Dodon pleacă la Moscova, dar, pe drum, nu l-ar deranja să-l recheme pe ambasadorul Republicii Moldova la București, fiindcă l-ar fi sprijinit, prin cine știe ce discurs, pe Traian Băsescu, ajuns din cetățean moldovean persona non grata. Prutul, un râu greu de traversat. Mai greu decât s-ar crede.
– Îl cunoașteți? întreabă, deodată, taximetristul, privindu-mă în oglinda retrovizoare.
– Pe cine? Pe Dodon?
– Nu, domnu’. Sau, cine știe, poate îl cunoașteți și pe ăsta. De ambasador zic.
Am amânat răspunsul, ca și cum m-ar fi interesat nebunește situația traficului. Sigur că îl cunoșteam… este unul din diplomații de vârf ai Moldovei, cu experiență în țările europene, în organizații internaționale precum OSCE, unul din oamenii care își depășesc cu mult conaționalii prin inteligență, expertiză și calm. Ceea ce este firesc, fiindcă diplomația are și harul previziunii, analizând astăzi ceea ce s-ar putea întâmpla poimâine. Îl cunoscusem într-o emisiune TV pe care o moderam, deși nu era nevoie, căci discuția era deja suficient de moderată. Înțelesesem din primele fraze că am de-a face cu un diplomat bine antrenat, care combina sinceritatea cu prioritățile strategice ale țării sale. Fără exagerări, fără patetisme, fără accente patriotice prost plasate, dar cu o fermitate de apărător pe ultima linie a unei mari echipe de fotbal, un jucător care pare neglijabil până ajungi în fața lui și vezi că n-ai nicio șansă să mai driblezi. Joci corect sau nu joci deloc. Mi-au plăcut pregătirea și onestitatea lui și recunoșteam, în sinea mea, că se impune tocmai prin lipsa oricărui vedetism. Aveam întrebările, avea răspunsurile. Elimina, din start, orice panică. Alegerea președintelui Igor Dodon nu însemna pentru el nicio tragedie și nicio cădere în neant a relațiilor româno-moldovene. Era o continuitate, chiar dacă din altă perspectivă. Era, în atitudinea lui, siguranța unei națiuni care trebuia să aibă acces la marile standarde de viață. Nu era singurul ambasador al Moldovei pe care îl vedeam în acțiune, bine format intelectual, deschis spre dialog cu România.
Asocierea unei posibile rechemări în țară cu imaginea lui Traian Băsescu mi se părea însă forțată. În primul rând, fiindcă omul din fața mea nu putea trece pe o partitură minoră. Și, apoi, fiindcă subiectul Traian Băsescu a devenit discutabil. Și discutat. Discutat chiar cu o furie inexplicabilă. Cei care îl toacă meticulos în spațiul public pot fi împărțiți în două categorii. Unii l-au contestat de la început, aducând argumente și rămânând pe aceleași poziții vreme îndelungată, alții au constatat că a fi anti-Băsescu este la modă, mai ales de când nu mai e la putere. Sunt cei care vor fi anti-Dragnea imediat ce puterea va trece în altă parte sau în general antiputere, imediat ce puterea a dispărut. În acest context mlăștinos, o poziție pro-Băsescu din partea unui ambasador al Republicii Moldova ar fi ca o ușă scoasă din țâțâni de către un personaj care totuși avea cheia. Nu este plauzibil.
– Ei? Ce ziceți? m-a întrebat taximetristul, după ce mi-a lăsat suficient timp de reflecție.
– Despre?
– Păi, despre chestia asta cu moldoveanu’. Chiar o fi călcat pe bec?
– Nu cred. Ăsta e unu, care vede becurile de departe, chiar dacă sunt stinse.
Omul a frânat la ultimul semafor roșu, adâncit în cugetare. La destinație, s-a hotărât să îmi dea replica:
– Păi, să mai aprindă dracului luminile alea, că noi, de aici, nu vedem peste Prut.
Am coborât fără să răspund, lovit de vântul rece care aducea câțiva fulgi firavi, uimiți de propria lor aventură pe un pământ nepregătit să îi primească. Am revăzut Prutul, pe care l-am trecut de zeci de ori. Doar că, de data asta, podul nu mi se părea suficient de stabil.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.