Ştefan Câlţia: „Lucrul cel mai important e să trăim fericiţi”

După lungi şi deloc facile demersuri, maestrul Ştefan Câlţia a acceptat să onoreze rubrica Salonul Cotidianul.ro. La capătul câtorva amânări datorate agendei sale deosebit de încărcate şi tracasante, mai ales prin solicitările mass-media, s-a lăsat înduplecat să participe la această expoziţie virtuală a publicaţiei noastre. A cântărit într-o oarecare măsură şi faptul că prietenul său, maestrul Sorin Ilfoveanu, a inaugurat această rubrică prin care aducem în casele cititorilor noştri câteva dintre lucrările iluştrilor noştri interlocutori şi, totodată, câteva date din biografia lor, din devenirea lor artistică.

Ştefan Câlţia s-a născut la 15 mai, 1942, în Braşov, dar, de la vârsta de doi ani, familia sa s-a mutat în localitatea Şona, lângă Făgăraş.

Absolvent, în 1963, al Liceului de Arte Plastice din Timişoara, unde l-a avut ca profesor şi mentor pe graficianul Julius Podlipny.

Absolvent, în 1970 al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, la clasa mestrului Corneliu Baba.

Distins cu Ordinul Naţional „Servicul Credincios” în Grad de Mare Cruce şi Medalia Regele Mihai I pentru Loialitate.

Numeroase expoziţii în străinătate – Elveţia, Olanda, SUA, Ausrria, Germania, Norvegia, Suedia, Franţa, Israel, Ungaria – şi în ţară – Timişoara, Făgăraş, Bucureşti, Sibiu, Cluj, Bistriţa.

Mesteceni

Flash interviu

Dintre toate expoziţiile, care vă este cea mai dragă?

Toate, inclusiv cea de-acum, Lucrări recente, de la Annart Galery.

Care au fost omul sau oamenii care au contribuit decisive la devenirea Dvs. artistică?

Răspunsul e foarte scurt: Julius Podlipny şi Corneliu Baba.

Aţi trăit şi un moment de descumpănire în arta Dvs.?

Nu descumpănire, ci, mai degrabă, o teamă fără ieşire. Acum, la vârsta asta, îmi vin tot mai des în minte amintirile de-acum 50 de ani dintr-o viaţă cuprinsă într-un singur cuvânt, disperare. Da, era o teamă fără ieşire şi este o stare de nedescifrat.

Muzicantul şi marea

V-aţi născut la Braşov, dar copilăria şi adolescenţa le-aţi trăit la Şona, lângă Făgăraş. Atât de mult iubiţi această localitate încât aţi declarat adeseori că, înainte de toate, sunteţi un… şoner. Iar când vorbiţi despre Şona, vi se luminează toată fiinţa. Cum de se întâmplă aşa ceva?

Foarte simplu, pentru că sunt un şoner.

Cum aţi defini, pe scurt, propria profesiune de credinţă, acel Ars Poetica al artei Dvs.?

De fapt, ceea ce fac nu e altceva decât să descopăr un colţişor şi, din iubirea mea pentru cei din jur, să am puterea şi înţelepciunea de a-l dărui. De a dărui din această măreaţă creaţie pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o s-o stăpânim. Dumnezeu a făcut-o pentru noi să o slujim.

Ștefan Câlția: ”Lucrul cel mai important e să trăim fericiţi”

Clovnul în haină roşie

Despre maestrul Ștefan Câlţia. Aş fi putut spune ”despre unul dintre cei mai mari pictori ai timpului nostru”, dar, când am îndrăznit să-l numesc ca atare, m-a cam repezit (cu blândeţe, totuşi), pentru că, după spusele sale, toţi pictorii sunt mari, fiecare în felul său şi în credinţa sa despre sine. Aş fi putut folosi apelativul ”meşterul”, dar aceasta era formula cu care i se adresau maestrului Corneliu Baba învăţăceii săi. Nu se cade să comit un asemenea sacrilegiu. Fie că-i place, fie că nu, îl voi numi, aşa cum se obişnuieşte, maestrul. Aşadar, simplu de tot, cum au şi început aceste rânduri, despre maestrul Ștefan Câlţia, cel ce se străvede din mai toate spusele sale despre sine.

Despre un copil care, să tot fi avut 10 anişori, era atârnat de un târnacop cu care tăia din rădăcină pirul crescut printre şinele de cale ferată. De ce atârnat? Pentru că târnacopul era greu, cât o zi de post, şi, dacă ar fi bătut un vânt mai tare, el, copilul acela, s-ar fi ţinut de târnacop ca de-o ancoră. De ce se supunea el, de bunăvoie, acelui chin? Pentru câţiva bănuţi cu care, în vremurile acelea de mare sărăcie, să-şi cumpere încălţările cu care să meargă la şcoală.

Pădurea de brazi

Despre acelaşi copil care, dimpreună cu fratele său, ceva mai mare, pleca la muncă, la câmp, dis-de-dimineaţă, când somnul e mai dulce decât o lingură de miere. De ce? Pentru că în familia lor, ca în toate celelalte familii din satul Șona, de lângă Făgăraş, mai toată lumea muncea.

Despre acelaşi copil care era sfătuit să nu care cumva să vorbească la şcoală sau în lume despre ce auzea vorbindu-se în casă. Era sfatul pe care-l primeau toţi copiii acelor vremuri în toată ţara, dar mai ales în zona Făgăraşului, unde partizanii anticomunişti urcaseră în munţi, iar trupele de securitate îi vânau cu îndârjire şi sălbăticie, iar satele şi oamenii erau bănuiţi şi hăituiţi că îi ajută cu de-ale gurii şi alte cele. Și copilul acela era buimăcit de ura cumplită ce se înstăpânise între oameni şi autorităţi. Și despre toate aceste nelegiuiri se vorbea, sigur că da, în casă, la gura sobei, pe şoptite, şi copiii erau sfătuiţi să-şi ţină gura, să tacă, să nu se amestece în vorba celor mari. Era pericol, mare pericol, de moarte, de chin, de durere.

Fata cu aripi

Despre acelaşi copil care îşi găsea alinarea în hălăduirea prin pădurile şi peste dealurile din jurul satului său, Șona. O, ce clipe minunate, parcă rupte dintr-un vis trăit cu ochii deschişi! Nu se mai sătura sorbindu-i frumseţea şi măreţia. O lume despre care ştia, de la părinţii săi şi din slujbele de la biserica satului, că era darul lui Dumnezeu, darul pe care oamenii satului îl păzeau ca pe ochii din cap, dar pe care alţii, străini de cele sfinte, dintr-o pornire de neînţeles, se opinteau, ca nebunii fără minte, să-l clintească din temelii, să-l distrugă, să nu le mai fie oamenilor sprijin şi nădejdie. Să se fi gândit, oare, atunci, copilul acela, la vălmăşagul de nedesluşit al acelor vremuri? Să fi descoperit el, încă de pe atunci, acel loc despre care avea să spună mai târziu că locul în care oamenii ridică o cruce nu este un loc oarecare, ci unul în care omul opreşte căruţa întru odihna cailor şi pentru a-şi roti ochii peste dealuri şi văi. Un loc în care, poate, era şi un izvor şi unde era firesc să te aşezi, să te odihneşti şi totodată să priveşti. Aici aşezau Crucea, aici se se opreau toţi, aici se întâlneau cu toţi cei de dianintea lor.

Încă mai era un copil, pornit spre adolescenţă, când s-a dus pe un şantier de construcţii, la cărat cărămizi cu roaba, zdrelindu-şi palmele şi degetele, dar seara, într-un loc mai ferit, departe de zarva şantierului, începuse a desena. Și pentru că nu ştia încotro să o apuce, i s-a spus că la Timişoara este un liceu de artă. S-a dus şi l-a întâlnit pe întâiul om providenţial pentru drumul său de mai târziu, profesorul şi graficianul Julius Podlipny. Al doilea om, la fel de providenţial, a fost ”meşterul” Corneliu Baba. Cuvintele sunt neputincioase şi n-au cum să povestească ce s-a petrecut în sufletul şi gândul maestrului Ștefan Câlţia de-a lungul acelui lung drum către sine, avându-i în preajma sa pe Julius Podlipny şi, mai târziu, pe Corneliu Baba.

Clovnul cu evantai verde

Din tot ce i-a fost dat să vadă, să trăiască şi să înţeleagă, maestrul Ștefan Câlţia a ales doar partea de lumină, o lung-îndelungă visare şi tăcere, clipe încremenite, suspendate într-un dans de culoare blândă, tămăduitoare. Personajele sale, aceleaşi în mai toate compoziţiile – o adolescentă ingenuă, un clovn, un magician, păsări, peşti, bivoli etc. –, au aripi, mânuiesc nuieluşe fermecate, plutesc în aer, peste dealuri, peste păduri sau de-a dreptul într-un vid uriaş. Arareori ating pământul. Un peşte, o pasăre, ba chiar şi o farfurioară, poartă în cer o casă albastră, desprinsă parcă dintr-un basm. Este casa pe care a răscumpărat-o în Șona, satul copilăriei sale. De undeva, dintr-o margine de pădure, dintre brazi, o prinţesă de bronz, călare pe un inorog de bronz, este gata să iasă în luminiş. Un clovn cu haină roşie, între două personaje feminine. Un alt clovn, cu un evantai verde şi cu o nuieluşă pe care se odihneşte o pasăre. Un alt clovn, cu pene şi în echilibru pe o semisferă. O fată cu aripi şi un flaşnetar, Un muzicant cu o trompetă la care cântă o aripă…

Și inventarierea compoziţiilor de la cea mai recentă expoziţie este departe de-a fi încheiată. Aripi, nuieluşe magice, precum cele cu care se caută apa în adâncul pământului, trompete de alamă sau de argint, arbori, dealuri, lacuri cu lucii argintoase, luminişuri de pădure şi un văzduh, un cer, uneori albastru, alteori auriu, prin care plutesc, într-o linişte luminoasă, închipuiri şi personaje fantastice, desprinse dintr-o reverie fără de capăt. Privindu-le, sufletul se încarcă, ochiul se odihneşte, gândurile devin parcă mai limpezi. Dispar ca un fum umbrele, îndoielile, remuşcările, zbaterile, zgomotul, furia, nepăsarea şi, în general, chinurile noastre de zi cu zi. Suntem aduşi mai aproape de fiinţa noastră cea adevărată, cea de fii ai Luminii. Maestrul Ștefan Câlţia ne dăruieşte o clipă de dulce visare, de împăcare cu noi înşine. Este exact sfatul pe care l-a mărturisit cândva: ”Lucrul cel mai important e să trăim fericiţi cu agoniseala noastră, oricât ar fi ea de mică”. O agoniseală la care, oricât de mică ar fi, se aduagă lumea tablourilor sale, o lume trebuincioasă eminamente sufletului.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.