Ştefan Râmniceanu: „Arta, matrice a identităţii unui popor”

Dacă ar fi să rezumăm printr-un singur vers arta și aspirațiile artistului vizual Ștefan Râmniceanu, invitatul de azi al rubricii Salonul Cotidianul.ro, ne-am opri la finalul Odei (în metru antic): ”pe mine mie redă-mă”. O neostoită căutare de sine, un ochi mereu întors spre înlăuntru-i, o mistuitoare dorință de-a fi el însuși, un discurs artistic numai și numai al său, inconfundabil, un auto-exil împins până la asceză, un devorator de singurătate și o nestrămutată credință în arta sa și în valoarea perenă a tradiției din care devine întruna.

Ştefan Râmniceanu — Biserică, clopot şi plopi în asfinţit, 1985

CARTE DE VIZITĂ

DATE BIOGRAFICE

15 august 1954 Ploieşti
Liceul de muzică şi arte plastice Ploieşti; profesori Sergiu Rugină, Dan Strâmbu, Justin Bratu
Institutul de Arte Plastice Bucureşti; profesor Ion Sălișteanu
Din 1983 membru al UAP
Nenumărate expoziţii în străinătate, si în tară printre care:
1994 – ICR Paris; prezentare: Dan Hăulică
2001 – Galeria F.H. Art Forum, Paris; prezentare: Dan Hăulică
1996 – Galeria Uni-Terre, Geneva; prezentare: Arlette Serullaze (directoarea muzeului Delacroix, conservator sef la muzeul Louvre)
1985 – Galeria Orizont si Atelier 35; prezentare: Dan Grigorescu, Magda Cârneci
1988 – Palatul Voievodal Curtea Veche; prezentare: Răzvan Theodorescu
2014 – Palatul Mogoşoaia; prezentare:Răzvan Theodorescu, Magda Cârneci, Doina Mândru

Ştefan Râmniceanu — Cărţi şi manuscrise, 1984

PREMII

2016 – Premiul Ion Andreescu al Academiei Române
2015 – Premiul Constantin Brâncoveanu al Fundaţiei Alexandrion
2015 – Omul anului pentru arte plastice acordat de « Cotidianul »
1993 – Bursa « Cité Internationale des Arts » Paris
1991 – Bursa guvernului francez
1987 – Premiu la Trienala de pictură, Sofia
1981 – Bursa UAP pentru pictură
1979 – Premiul revistei Amfiteatru pentru pictură

Ştefan Râmniceanu — Ferecături, 2008

Flash interviu

Care a fost expoziţia cea mai dragă sufletului Dvs.?

Expun rar, pentru mine o ieşire în spatiul public presupune o îndelungată elaborare a raportului meu fundamental între tradiţie şi modernitate.

Confruntarea cu propriile mele limite este esenţială. Arta cere un enorm sacrificiu şi este deseori inconfortabilă. Poate din aceste motive mă simt apropiat de Modiliagni, Van Gogh şi Pollock, şi foarte departe de Marcel Duchamps cu celebrul său « pişoar »sau de Andy Warhol cu seria sa de sticle de Coca-Cola şi cutii de conserve. Duchamps considera că «arta retinală este menită doar să încânte privirea, în timp ce satira şi umorul au darul de a prezerva lucrările de capcanele prestigiului.» Astăzi este revendicat de o bună parte a generaţiei noi de curatori, fenomen ce s-a observat foarte bine la ultima Bienală de la Veneţia, cu puzderia ei de instalaţii si performanţe, unde Ghenie, cu mijloacele traditionale făcea figura aparte, demonstrând cu virtuozitate faptul ca pictura adevarată există; « Moda e ceea ce se demodeaza » spunea Cocteau.

Prima expoziţie personală, în 1985, de la galeriile Orizont şi Atelier 35, a fost singura în care sentimentul de bucurie a fost prezent. Umblasem atunci în căutarea tradiţiei, a lui Andreescu, prin sate, pictând drumuri, căpiţe, bisericuţe, case ţărănesti, tuciuri, candele, pământ şi cer. Încărcându-mă de tradiţie, drumul spre modernitate îmi părea mai solid.

Ştefan Râmniceanu — Zugravul de lut, 2011

Care au fost oamenii care au contribuit decisiv la devenirea Dvs. artistică?

În perioada studiilor liceale, adolescentul romantic care eram a avut şansa de a se întîlni cu un mare dascăl. Era Sergiu Rugină, profesorul care m-a iubit ca pe un fiu, şi care mi-a transmis meşteşugul picturii. I-am fost recunoscător toată viaţa.

Am avut onoarea de a sta în preajma lui Radu Bogdan, exegetul lui Andreescu, care a pus în valoare fibra mea andreesciană. Un om de înaltă ţinută intelectuală, un model de dăruire pentru cunoasterea şi impunerea operei andreesciene.

De asemenea, am avut privilegiul să-l ascult pe Nicolae Steinhardt vorbindu-mi despre taina lucrurilor, misterul şi lumina lină din spaţiul românesc; adevărate lecţii spirituale.

Ştefan Râmniceanu — Cămaşa zidurilor, 1997 (detaliu)

Aţi trăit cumva şi o descumpănire în artă sau în viaţă?

Marturisesc că nu îmi place epoca în care traiesc. În acest spatiu globalizat, uniformizat, superficial, corupt, brutal, un fel de uzină kafkiană – care fabrică multe valori false – omul a devenit un produs programat, clonat la nesfârsit de societatea de consum si mizerabilitatea politică. În ziua de azi, frumuseţea, spiritualitatea, estetismul par niste relicve ale unui trecut prăfuit. Viaţa nu se mai află în interiorul nostru, este paralelă cu noi; alergăm disperaţi s-o atingem, pentru a o repune în trupul nostru uscat şi anonim.

În perioada tulbure a anilor 80-90, în Bucureşti cădeau ziduri şi clopote. Este suficient să evocăm sacrilegiul Mănăstirii Văcăreşti pentru a redeschide o rană care va rămâne vesnic în trupul culturii româneşti. Printr-o expoziţie-instalaţie, în toamna anului 1988 am omagiat, singur, împlinirea a 300 de ani de la înscăunarea ca domn a păstrătorului credinţei neamului, Constantin Brâncoveanu. Expoziţia a avut loc în ruinele Palatului Voievodal Curtea Veche (gest pentru care Ambasada Frantei mi-a oferit în 1991 o bursă a guvernului francez). A fost o expoziţie inedită şi curajoasă pentru acei ani, care s-a bucurat de recunoaştere din partea multor oameni de cultură importanţi. Numai UAP şi artiştii care decideau destinele acelei instituţii au trecut sub tăcere acel moment cultural. Premonitoriu, clopotul pe care l-am instalat la Curtea Veche anunţa evenimentele care au schimbat întreaga societate. « …a fost cu adevărat pentru noi toţi un apel la memorie, la curajul de a restaura cu vitalitate trecutul… » Dan Haulică – Cămasa zidurilor-interviu pentru TVR International France mai 1994.

În 2014, cu ocazia comemorării de aceasta dată a 300 de ani de la martiriul lui Constantin Brâncoveanu, cu sprijinul Doinei Mândru (căreia trebuie sa-i mulţumim pentru implicarea extraordinară în proiectul Memorialul Văcăresti) am organizat retrospectiva « Urme », într-o simetrie simbolică, Curtea Veche-Palatul Mogosoaia, înscăunarea-martiriul marelui domnitor. Ca şi în 1988, aceeasi tăcere şi ignorare din partea UAP…

Ştefan Râmniceanu — Scrisoare către Claude Monet, 1997

Cum aţi defini pe scurt profesia de credinţă, acel Ars Poetica al artei Dvs.?

Arta este cheia misterioasă care eliberează spiritul. Arta este o punte între civilizaţii diferite, este o matrice a identitaţii unui popor.

Nimeni nu a redat mai profund menirea artei precum Lucian Blaga: „Creaţia este surâsul tragediei noastre”.

Ştefan Râmnicenu: ”Arta, matrice a identităţii unui popor”

Ştefan Râmniceanu — Palatul Voievodal Curtea Veche, expoziţia-instalaţie Ferecătura (1988)

Ștefan Râmniceanu este un artist vizual de excepție și de o copleșitoare complexitate. O personalitate frenetică, dionisiacă, debordantă, dar și dedulcit reveriei apollinice. În ambele ipostaze, impresionează prin tentația spre mister și inefabil. O cană de lut, un ceaun, o căpiță de fân, o margine de pădure sau un drum de țară, gloduros și în ușoară urcare, sunt doar câteva din lucrările care, încă de-acum peste trei decenii, mărturiseau arderea, combustia interioară a unui spirit orgolios aflat în căutarea definirii sale.

Mărturisirea de sine, acea destăinuire pe care o presupune orice demers artistic, a fost sesizată și pe larg comentată de iluștri critici și istorici de artă cu prilejul primei expoziții personale, în 1985, la Galeria Orizont. Radu Bogdan, exegetul celui mai de seamă pictor român, Ion Andreescu, n-a pregetat să declare că-n acele lucrări străvede o filiație directă cu tușa și gama cromatică a marelui Andreescu. Academicianul Răzvan Theodorescu punctează că expoziția tânărului artist este ”o certitudine a viitorului artei românești”. Eminentul teolog Nicolae Steinhardt, sihastrul de la Mănăstirea Rohia, consemnează într-un amplu text dedicat tânărului artist ”o lumină lină” atotstăpânitoare, o spiritualizare a formelor”. “Obiectele, private şi redate de Ştefan Râmniceanu, nu explodează, nu atacă, se ascund spre a se destăinui mai desăvârşit, se şterg (cu sfiiciune) din dreptul esenţei, dau precădere duhului lor lăuntric…” Sublimă sinteză şi adâncă simţire venite din partea unui înţelept de talia lui Nicolae Streinhardt!

Ştefan Râmniceanu — Zburătorul, 2013

Chinuitoarele temeri și zăgazuri atât de firești în devenirea oricărui tânăr artist, sunt sparte, sfărâmate de aceste uluitoare aprecieri. Energiile interioare irump. Un clocot și o frenezie – bine temperate, totuși – se înstăpânesc în tot ceea ce face. Prietenia cu care-l onorează Radu Bogdan, sau prelungitele dialoguri cu Nicolae Steinhardt, la Rohia, îl descătușează pe deplin. Se naște, se configurează, se definește acea conștiință de sine. Se nasc, in nuce, marile proiecte, iar expozițiile personale sau de grup, din țară și din străinătate, din Ungaria și Austria, dar mai ales din Bulgaria, unde i se acordă Premiul Trienalei Internaţionale de Pictură de la Sofia, îi întredeschid porțile spre tărâmul de aur al artei bizantine și al ecourilor acesteia în arta românească. Este, poate, perioada în care tânărul Ștefan Râmniceanu conștientizează că este unul din urmașii marilor zugravi ce au înveștmântat în purpură de culoare și simțire zidurile mănăstirilor. Se năștea dintr-o voievodală tradiție cu care, într-un pios dialog, s-a încumetat să intre și să-i preamărească tulburătoarea alcătuire. Venea dintr-o matcă, îmbogățindu-se, și intra într-o matcă, înnoindu-se, arta fiind, cum avea să se exprime la un moment dat, o matrice a identității unui popor.

Ştefan Râmniceanu — Brâncovenii, 2012, 300-100-300 cm, Palatul Mogoşoaia, expoziţia-retrospectivă Urme (2014)

Era vremea în care matricea sau matca însemnau, în plan artistic și ideatic, întoarcerea, prin interpretare, la arta bizantină, la arta creștin ortodoxă, idee și mișcare abil escamotate ideologiei opresive și distructive a acelor ani de tristă amintire. Era vremea în care se dărâmau bisericile! Dar era și vremea unui protest real și vehement, cu subiect și predicat, cum s-ar spune astăzi. Un astfel de protest l-a constituit expoziția ”Ferecătura” , o amplă instalație organizată pe ruinele Palatului Voievodal de la Curtea Veche din București, expoziţie prilejuită de împlinirea a 300 de ani de la urcarea pe tron a domnitorului Constantin Brâncoveanu. O reinventare a simbolurilor artei bizantine ortodoxe în marasmul declanșat de dărâmarea bisericilor, așa a fost catalogat, admirativ, gestul impetuos și neînchipuit de curajos al tânărului pictor Ștefan Râmniceanu.

Elocventă este scrisoarea cu care-l felicită fostul său profesor, Ion Sălișteanu: ”Arta ta este reconfortanta replică la zidurile de palate care cad, pentru că faci din dărâmături o mare cutie de rezonanță a nobleței de spirit încărcată de istorie și nădejdie”. La vernisaj, academicianul Răzvan Theodorescu puncta: ”Suntem înaintea unei expoziții unice la noi și a unei reușite tulburătoare, stranii, dar – oricum – de mult așteptate”. ”O tenace dimensiune eroică…o natură războinică ce cultivă, simultan, vehemența și cucernicia” – nota Andrei Pleșu într-un eseu intitulat “Cruciada lui Ştefan Râmniceanu”. Peste ani, regretatul Dan Hăulică sintetiza: ”Surprinzătoarea simultaneitate cu acțiunea distructivă a dictaturii lui Ceaușescu, devena un semnal prețios, era cu adevărat un apel către noi toți, un apel la memorie, un apel la curajul de a restaura trecutul”.

Ştefan Râmniceanu — Brâncoveanu, 2011

Am insistat asupra acestui moment de răscruce în arta lui Ștefan Râmniceanu, nu doar pentru importantele semnificații civice și politice ale artei sale de-atunci, ci și pentru a marca relația sa cu tragica existență a domnitorului Constantin Brâncoveanu. Acea expoziție dedicată împlinirii a 300 de ani de la urcarea pe tron a Brâncoveanului, i-a urmat o alta, peste 26 de ani, în 2014, la Palatul Mogoșoaia, intitulată ”Urme”, comemorând împlinirea a 300 de ani de la ”descăpățânarea” domnitorului și a fiilor săi, inclusiv a dascălului acestora, la Istanbul. Mult mai amplă decât „Ferecătura”, aceasta se impune atât prin atmosfera maiestuoasă a compoziţiilor sculpturale, descinse din ideea de coloană, atât de dragă marelui Gheorghe Anghel, cât şi prin ritmul volumelor tăiate abrupt sau printr-un susţinut dialog al suprafeţelor şi al unghiurilor, semn indubitabil că Ştefan Râmniceanu a înţeles discursul lui Gheorghe Apostu şi l-a continuat conferindu-i o mai pronunţată metaforă spirituală şi misterioasă, totodată. Coloana dedicată marelui Domnitor, cu aerul ei arhitectural, este aidoma unui testament lăsat neamului, în timp ce Ctitorul sau Zburătorul dau măsura monumentalităţii celui ce s-a sustras vremelnic culorilor. Un început și un sfârșit de drum în umbra sau sub aripa uriașului ctitor de cultură și neam care a fost și este Constantin Brâncoveanu.

Precizând că expoziția ”Urme” a fost distinsă la finele anului trecut cu premiul ”Ion Andreescu” al Academiei Române (prestigiosul premiu se acordă din doi în doi ani!), ne întoarcem în timp, la anul 1989, când este vernisată, la Atena, expoziţia “Raport către Bizanţ”, pe care gazdele au apreciat-o ca fiind “un tribut de onoare faţă de civilizaţia bizantină”. Peste numai doi ani, Ştefan Râmniceanu se va bucura de o bursă a guvernului francez, la Cite Internationale des Arts. Şansa îi surâde prin atenţia deosebită pe care i-o acordă Dan Haulică, dar şi eminenţi oameni de cultură, precum Arlette Serullaze, directoare a muzeului Delacroix şi consilier şef al muzeului Louvru, din aprecierile căreia cităm: “Condensat de senzaţii şi de experienţe diverse, pictura sa este un subtil dozaj de dogmă şi vis, în care formele şi emoţiile îşi corespund intim, constituind un vibrant poem cosmic”. Definindu-se, Ştefan Râmniceanu declara, laconic, la acea vreme: “Nu pictez cu tuburi de ulei sau cu pensula, pictez cu memoria lucrurilor”.

Ştefan Râmniceanu — Ctitorul, 2014

Expoziţiile sale confirmă nu numai adaptarea şi puterea de-a dialoga de pe picior de egalitate cu arta occidentală, dar aduc totodată un suflu proaspăt şi înnoitor specific artiştilor veniţi din estul Europei. “Cămăşile zidurilor”, “Privirile nopţilor de aur”, “Scrisori din Insulă”, seria Labirinturilor, a Centaurilor, a Himerelor, a manuscriselor şi a palimpsestelor, a ceasloavelor ferecate, a Bibliotecii din Alexandria, a celei din Ninive, numeroasele ipostaze ale Omului Universal sunt tot atâtea teme şi cicluri în care Ştefan Râmniceanu excelează – dincolo de emoţie şi atmosferă – prin tuşele groase, apăsate, multe din lucrări având înfăţişarea unor adevărate basoreliefuri. Cu excepţia Scrisorilor din Insulă, care sunt veritabile explozii de culoare, exuberante şi eliberate de orice constrângeri, mai toate celelalte lucrări performează prin simfonia de griuri de sorginte andreesciană. Revenit în ţară, dar păstrându-şi şi atelierul din Paris, Ştefan Râmniceanu pictează şi sculptează în continuare “memoria lucrurilor”. Intră şi iese, cu pioşenie, din matca dintotdeauna a zugravilor iconari de altădată, matricea atotnăscătoare.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.