Ştefan Râmniceanu: „Creaţia este o zidire”

Ştefan Râmniceanu este un cuceritor în lumea artelor prin tot ceea ce face. Felul în care pictează şi vorbeşte despre arta lui, felul în care îşi construieşte atelierul de creaţie, ca o suprapunere de grădini suspendate. Felul în care trăieşte şi călătoreşte. Felul în care poate deschide orice uşă, fără să facă nici o concesie faţă de arhitectura lui proprie, deschisă, luminoasă, transparentă, primitoare, înţeleaptă, curtenitoare. Nimic din reculegerea sfioasă a artistului romantic şi totuşi scufundarea în orizonturi ideale. Nimic din obsesia sacrificiului pentru cruciade şi totuşi dăruirea misterioasă către artă a unui cruciat modern şi…postmodern.

Nonşalanţă. Cutezanţă. Eleganţă. Prestanţă. Artistul poartă în mâna lui dreaptă nu doar uneltele artei, ci şi bagheta magică a devenirii şi strălucirii artei lui. Oriunde. În România. În orice ţară europeană. Pe orice meridian. Artist al alchimiilor contemporane, Râmniceanu pare să fi descoperit secretul pietrei filosofale, taina de a transforma în aur şi nobleţe metale şi combinaţii vizuale neştiute de alţii, culori şi compoziţii care-şi farmecă necondiţionat privitorii.

Atunci când un artist plastic îi cucereşte de la primele lui expoziţii pe criticii de artă din zone diferite ale autorităţii, din generaţii diferite, precum Răzvan Theodorescu, Radu Bogdan, Dan Hăulică, Andrei Pleşu, Magda Cârneci sau Arlette Serullaz, adjudecându-şi scriitorii de la Alexandru Paleologu sau Nicolae Steinhardt la ultimii debutanţi, aflaţi pe val, trezind admiraţia iubitorilor frumosului din medii diplomatice, ambasadori ai unor ţări occidentale, având contactul cu marile muzee ale lumii, dar şi obişnuinţa mondenităţilor rafinate, poţi fi convins că acel artist are un talent indiscutabil şi un şarm la fel de indiscutabil. Râmniceanu este un asemenea artist care, fiind unic, seduce nu doar un tip de audienţă.

Cei care rămân descumpăniţi în faţa puterii acestui artist de a ne convinge şi seduce vor arunca, precum o mănuşă, eticheta artistului prestidigitator. Cei care nu-şi precupeţesc elanurile, bucuria şi empatia vor aclama creatorul, vor lăuda talentul. Măiestria, imaginaţia debordantă. Pictor, desenator, sculptor şi orfevru. Învingător. Seducător. Şi Înainte mergător.

Ştefan Râmniceanu s-a format în anii ’80 drept unul dintre exponenţii generaţiei care a transformat radical arta experimentală românească. Cei 26 de ani trăiţi la Paris, unde a fost deosebit de preţuit şi unde s-a impus, îşi spun cuvântul. Operele sale figurează în importante colecţii private. Exilul i-a dat dreptul de a crea şi de a fi liber. S-a întors triumfător, uimind cu creaţiile sale lumea iubitorilor de artă din România, prin Retrospectiva de la Palatul Brâncovenesc Mogoşoaia, intitulată Urme, dar şi prin fabuloasa expoziţie din Atelierul-Muzeu.

Arta lui Ştefan Râmniceanu vădeşte un talent puternic, debordând de o infinitate de teme. Mai rar în zilele noastre să descoperi în operele unui artist Mitul Faustic în viziune contemporană. Această obsesie a perfecţiunii, această obsesie a absolutului întemeietor.

Râmniceanu pare să fie pictorul conectat la curentele din arta modernă a secolului. Combină materii, citeşte în stele…

Ştefan Râmniceanu pare să lase la fiecare intrare a sa pe scena artei miracolul unei comete. Prezis de măsurători şi totuşi… incomensurabil.

Între Orient şi Occident, un alchimist venit din negura timpurilor

Culori somptuoase, dense sau transparente, pure se amestecă cu pulberea marmurei, intruziunile de metal, fragmente de texte imprimate în lucrările din atelierul său

În mijlocul unei păduri de la marginea Bucureştiului, în care toamna şi-a risipit culorile, am bucuria de a păşi dincolo de porţile acestui sanctuar care este atelierul artistului. Este o construcţie spectaculoasă, în care formele sculpturale par mai degrabă să se ciocnească decât să interacţioneze. Şi totuşi nu este aşa, întrucât clădirea este rezultatul unui concept unitar, gândită de dumneavoastră, cu spaţii ample şi luminoase pe trei etaje, pe o suprafaţă de aproape 3.000 de metri pătraţi, cu grădini şi bazine, concepută anume pentru artă contemporană. V-aş ruga să-mi fiţi călăuză spre a descifra câteva din tainele acestui fascinant Atelier-Muzeu, construit numai din sticlă şi beton, cu spaţii imense, cu pereţi vitraţi de o extraordinară transparenţă, gândit ca un labirint, care trezeşte uimirea la fiecare pas. Monumentalitate, dar şi grija pentru detaliu, estetică pură care se îmbină cu elemente abstracte. Labirintul este o imagine simbolică a atelierului de creaţie, cu toate tainele lui.

Fiecare artist trebuie să aibă o mare responsabilitate nu numai faţă de munca lui, dar şi faţă de public. Lucrurile care ţi-ai propus să reziste necesită o îndelungă elaborare. Atelierul trebuie să ofere o osmoză între artist, spaţiu, public, cetate. A face o expoziţie înseamnă a-ţi etala, dincolo de arta şi profesia ta, intimitatea ta de artist, lucruri dificil de corelat. Mi-am dorit o continuitate ca şi cum atelierul nu se opreşte la spaţiul locuit. El migrează către terase, către bazinele de apă, pe care mi-am propus să etalez lucrări şi spre care, aşa cum spunea Bachelard, am lăsat întotdeauna o uşă întredeschisă. Conceptul acestui spaţiu muzeal care este atelierul meu are ca sorginte arhitectura americană şi deconstructivismul, care pe mine m-au inspirat, de la Richard Meier la Frank Gehry. Ceea ce mi-am propus a fost ideea de a crea un obiect, o sculptură în care poţi trăi într-un mod armonios, alături de lucrări de pictură, de sculptură, înconjurat de natură. Aici se pot face şi proiecţii de film, concerte de muzică de cameră, coregrafie, adică un fel de corolar al unei lumi spirituale. Atelierul este practic alcătuit din două corpuri portante, primul fiind constituit din două prisme care glisează una pe lângă cealaltă, care cuprinde de fapt această Cale. Mi-am dorit foarte mult ca acest spaţiu să aibă o orizontală pe care eu o numesc Cale, de 40 de metri lungime, care leagă aceste două prisme de cel de al doilea corp, ”Ochiul sacru”, care este o formă arhitecturală de 20 de metri lungime. Lumina zenitală care se află la etajul doi leagă practic, prin verticalitatea sa, cerul, cosmosul, de Dumnezeu. Raportul dintre verticalitate şi orizontalitate creează şi ideea de cruce. Are o dimensiune cosmică. Şi asta îţi creează impresia că din când în când această arhitectură evadează. Această metaforă legată de migraţia arhitecturii îţi oferă senzaţia că în fiecare moment eşti atemporal, aspaţial. Am fost foarte atent la a conferi această transparenţă pentru că în general un spaţiu modern trebuie să aibă o legătură indubitabilă cu mediul. Natura este cea pe care o regăseşti apoi în lucrările de artă. Uitaţi-vă la acest tablou, care oferă toată gama culorilor de pământ. Ai senzaţia că este o bucată traforată din natură, din sol sau din arbori, pe care o propui vizitatorilor pe verticalitatea simezei. Am avut un dascăl foarte bun în liceu, la Ploieşti, domnul Rugină, şi în perioada mea de ucenicie, când eram foarte nelămurit asupra modalităţii de a ataca peisajul, mi-a spus: ”Dragul meu, când cerul o să intre în casă şi casa o să intre în cer, atunci înseamnă că ai învăţat ceva din arta picturii”.

În holul de la intrarea în Atelier tronează o fascinantuă lucrare, Omul Universal, faţă în faţă cu ulei pe pânză Concentrare, de fapt un pătrat negru pe fond auriu

De unde pasiunea pentru arhitectură, dincolo de pictură şi sculptură? Frank Gehry afirma despre Vitra Design Museum din Germania: ”Pictura are o imediateţe pe care am râvnit-o pentru arhitectură. Îmi imaginez artistul în faţa şevaletului, hotărându-se asupra primei mişcări”.

Întotdeauna am legat arhitectura de formă. Pe urmă, de expresie. Raportul dintre formă, expresie şi arhitectură este cel care direcţionează crochiurile pe care le faci, desenele, culorile… În Atelierul meu există acest ax de 40 de metri în care orizontala se întâlneşte cu verticala care duce spre cer. Această Cale îţi dă senzaţia că trebuie să ajungi undeva. Nu este un spaţiu în care deschizi o uşă, ci ajungi undeva prin Cale. Prin pod. Ca în Siberiada. Podul, acea pasarelă care leagă cele două componente arhitecturale ale casei. Este ca o cale a vieţii. În fiecare zi trăiesc senzaţia că merg pe calea vieţii, care este propria mea viaţă. Iar Urmele pe care le las le reconstitui în altă zi, le revăd, le caut, merg pe ele, încerc să le schimb. Pentru că orice urmă presupune o amprentă, dar şi un gând. Pentru că de fiecare dată calci într-un fel: uneori apăsat, alteori neauzit. Calci uneori febril, alteori calci neliniştit, unele urme sunt mai discrete, mai nehotărâte, mai înspăimântate. Raportul între stările pe care le ai este extraordinar. Aceeaşi persoană trece prin stări diferite în aceeaşi zi, de la spaimă la euforie, la bucurie, la tristeţe, la melancolie. Lucrurile astea îţi lasă ceea ce nu prea au francezii. Îţi lasă o nostalgie, legată de acel cuvânt indescifrabil românesc, dor, pe care ei nu-l înţeleg. În acest spaţiu observăm cum zidul, pe care, dacă l-aş fi continuat în mod normal, ar fi fost pur şi simplu un perete. Ideea de perete îmi repugnă.

O construcţie ca un labirint. În partea din dreapta, Persanul, un apel la memorie

Şi cum aţi reuşit să transformaţi acest perete în ”altceva”, care sugerează spaţiul infinit? De altfel, trecerea de la un etaj la altul este fluidă, nivelurile nu sunt stratificate, ci formează un continuu.

Printr-un raport pe care l-am avut cu structura betonului şi prin intervenţia mea, acest perete devine o lucrare de artă. Nu mai am perete în faţă, ci un obiect. Chiar dacă nu ar exista nicio operă în această încăpere, prezenţa acestui obiect ar popula spaţiul. Am un obiect care este ca o instalaţie. Raportul dintre finit şi nefinit. Această dualitate pe care de fapt o găsim în permanenţă şi în noi: bucurie-durere, spaimă-curaj. Paralelismul acestei dualităţi este o caracteristică de care de multe ori omul nu-şi dă seama, întrucât el, omul, se află într-o contradicţie permanentă. E foarte greu să fii constant şi cred că nici n-ar fi foarte bine. Te-ar lipsi de posibilitatea de a găsi alte valenţe, alte direcţii în care poţi evolua şi în care poţi construi.

În partea din dreapta, o impozantă lucrare, Mareşalul Curţii, într-o tehnică magistrală

Observ aici o sculptură în lemn care este expusă într-o nişă a ferestrei, scăldată de lumină, integrându-se perfect în natură.

Am creat acest Tors de bărbat. Dar ceea ce este interesant la această sculptură este că am făcut-o cu drujba, aproape primitiv, fără intervenţii calofilice. Nu l-am înfrumuseţat. Am lăsat ca tăietura lui să fie clară, să fie sinceră ca să-i creeze acest mesaj de forţă, de adevăr. Dar ceea ce este fascinant este că această sculptură îţi dă senzaţia că natura este practic înglobată în lemn. Vezi copacii din exterior şi ai sentimentul că aceşti copaci s-au transformat în sculptură. Peste noapte, sculptura evadează şi se duce la locul ei, adică în pădure. Este acel fenomen de transhumanţă între sculptura creată în atelier şi natură.

Cărturarul, al cărui creier e o bibliotecă

Ai senzaţia în acest Atelier că intri într-o cameră grandioasă, un spaţiu fără pereţi, adică spaţii în loc de materie. Este ca o metaforă a spiralei. În holul de la intrare este etalată o imensă lucrare în auriu, intitulată Omul universal, a cărui amintire pare să vă bântuie fără oprire. El face parte din seria picturilor dedicate credinţei şi vindecării omului prin aceasta. Remarcabil acest personaj în diversele sale ipostaze, realizate din pudră de marmură, nisip, ulei, monede, opere care revin mereu.

Spiritul şi cunoaşterea, de fapt, sunt cele care poartă la un moment dat fiinţa umană spre o înţelegere deplină a rolului şi a posibilităţilor pe care ea le are ca exprimare. Ca metaforă, poţi la un moment dat, printr-un gest artistic, să substitui acel pouvoir des choses (puterea lucrurilor), care se găseşte în spiritul cărţilor şi al oamenilor care şi-au consacrat viaţa pentru a spiritualiza şi a pune temelii.

Ştefan Râmniceanu, exponentul generaţiei ’80

Foraţi în întreaga istorie a omenirii. Recuperaţi memoriile succesive lăsând semne pentru a ivi din ele opere de un arhaism ambiguu, lucrări care pot surprinde. Dar ceea ce este mai important este faptul că aşezaţi o punte între Orient şi Occident, sub valenţa universalităţii, aşa cum reiese din această splendidă lucrare, intitulată Persanul. Aşezaţi în lucrările dumneavoastră nişte Semne, precum un altar cosmic, o relevare de mister, o încarnare a atemporalului, deschizând cu imaginaţia punţi între lumi dispărute, aparent incompatibile.

Plecând de la arhetipurile care reprezintă anumite civilizaţii, creez o realitate a artei printr-un gest de recuperare modernă. Iau arhetipul şi-l transform într-un gest contemporan. În aşa fel încât lucrarea pare o lucrare veche. Ai putea spune că Persanul este o pictură care are sute de ani şi cu toate acestea este modernă. Raportul dintre vechi şi modern, tradiţie şi contemporaneitate este o cheie în demersul meu artistic. Merg prin vechile civilizaţii, şi în special cea egipteană, care m-a atras întotdeauna, cu construcţiile care dau viziune şi emană armonia în lumea aceasta. Construcţiile egiptene şi întreaga mitologie şi spiritualitate a Egiptului emană şi din această pictură intitulată Scribul. Observaţi şi această lucrare intitulată, de asemenea, Omul universal. Am smuls o parte din acest portret ca s-o recompun. De ce să am un lucru care este banal, fără să creez o continuitate? Lipsa acestui fragment din portret mă face să-i caut componenta în altă lucrare şi atunci se creează un fel de osmoză, de relaţie permanentă în lucrările mele.

Tot acest spaţiu a plecat de la o utopie. Când eram mai tânăr am citit o autobiografie a lui Miro, intitulată Culoarea visurilor mele, în care acesta povestea cum prin atelierele sale, lucrările îi făceau semne. ”Mă plimbam dimineaţa, făceam inspecţia şi o anumită lucrare îmi făcea un semn. Mă duceam şi puneam o virgulă, puneam un semn”. Lucrul acesta m-a impresionat foarte tare. Aveam 14 ani şi lucram în spălătoria blocului, într-un spaţiu de 2×2, pe cartoane. Mi-am propus ca odată, în viaţă, dacă mă va ajuta Dumnezeu să devin artist, să trec prin lucrări aşa cum trecea Miro. Să iau o bucată de aici şi s-o pun în altă lucrare.

Minotaurul faţă în faţă cu Himerele

O punte între cele două părţi ale clădirii

Revenind la creaţiile dumneavoastră, care trimit uneori la Brâncuşi, la Apostu, multe din ele fiind construite din lemn, din tablă ruginită, din cupru, exaltaţi calităţile naturale ale materiei, creând o lumină care pare că vine din interior, precum în Poarta de aramă (din cupru, foi de aur pe lemn), Poarta primăverii (din metal, ulei şi lemn), Treptele din faţa uşii (din metal, cupru, ulei pe lemn), Poarta de bronz (alamă, ulei pe lemn şi acid), Galaxia metalică, Casca de bronz (din alamă, acid şi pigment pe lemn), ca şi variantele Alchimiei geometriei şi Arhetipurilor. Ca şi decoratorii de biserici acoperiţi suprafeţele de culori asamblate cu materiale bogate: aur, bronz, lac…

Folosindu-l în arhetipuri diverse pentru a-i oferi o singularitate, cuprul trece prin alchimii diferite. Mă interesează foarte mult această alchimie. Am simţit nevoia să atac metalul. Să-l înnobilez. Dintr-un cupru care e lucios, am ajuns să-i schimb înfăţişarea prin atacare cu acizi, cu foc, cu substanţe diferite care, la un moment dat, creează metalului această nobleţe a picturalităţii. Cuprul este un material care în general nu este hărăzit în a crea nuanţe şi semitonuri. Am creat în metal ca să mă reinventez. Vă fac o mărturisire: în momentul în care un artist ajunge să întruchipeze un tip de univers artistic, colecţionarii cunosc acel Semn şi îi cumpără lucrările pentru că acel demers artistic începe să aibă valoare, să fie recunoscut. În momentul în care tu evadezi din acel Semn, pleci în altă direcţie, atunci destabilizezi piaţa, iar colecţionarii nu mai ştiu cine eşti. Este un lucru riscant. În acelaşi timp, dacă ai curajul să poţi să te reinventezi în cadrul aceluiaşi demers artistic, adică să se vadă că eşti tu, dar vrei să explorezi în cu totul şi cu totul altă direcţie care face parte însă din principiile tale creative, atunci ai mult mai puţine şanse să devii manierist.

Alături de Dan Hăulică

Să poposim în faţa unei alte instalaţii: Cruciaţii, o operă cu totul şi cu totul aparte faţă de ceea ce suntem obişnuiţi să vedem.

Este tot ca un fel de memorie a lucrurilor cu care eu am construit casa. Aici vedeţi bucăţi de lemn, bucăţi de metale, din structură, plăci de metal, cofraje, plase din metal… Aceste lucruri aparţin istoricului acestei case. De fapt, cuiele pe care le vedeţi au fost bătute de către muncitorii care au făcut schelele. Este un detaliu pe care eu l-am creat şi am păstrat gestul acelui muncitor, care i-a folosit pentru un eşafodaj. I-am respectat acel gest. N-am lucrat la această lucrare cu pensule, culori, am lucrat cu memoria lucrurilor. Iar această memorie este ca un omagiu adus tuturor momentelor în care s-a înfăptuit această casă. Am lăsat intenţionat un zid de beton care este ca o trecere între ceea ce au folosit cei care lucrau la acest spaţiu şi spaţiul de azi. Acest perete mi se pare mult mai adecvat pentru că reflectă adevărul. Betonul contribuie la punerea în valoare a acestui spaţiu. Dacă ne uităm la Le Corbusier, unul dintre mentorii moderni ai arhitecturii, dacă ne uităm la italianul Scarpa, care făcea să cânte betoanele, ne dăm seama că este un material care creează o legătură între natură şi această creaţie artificială care este arhitectura.

Imaginarul trebuie să existe în viaţa unui artist

Perspective fizice şi spirituale

Ce semnificaţie are ciclul de lucrări de mari dimensiuni, Scrisori din insule necunoscute, în care pensulaţia este admirabilă? Pare locul de unde vin zeii şi de unde purcede ascensiunea spre cer, elevaţia lăuntrică. Această insulă dezvoltă ideea iniţierii şi iluminării. Albastru, roşu, turcoaz, griuri…

Nu sunt un om care să îmi spun: astăzi mă ocup să termin această lucrare. Lucrez la mai multe pânze deodată. Vin, îmi dau târcoale, fără ca eu să-mi propun că astăzi vreau să intru într-o insulă. Aşa am creat ciclul pe care l-am intitulat Scrisori din insule necunoscute. Poate că am nevoie de acea insulă. Cuvântul mi-a propus un tărâm necunoscut. Cuvintele au apărut lângă marginea mării. Au înflorit din argila umezită de ape. Vânturile nebune le-au purtat apoi în mijlocul mărilor, acolo unde ele au întemeiat templele cunoaşterii. Atingându-le, valurile au purtat mai departe taina insulei unde se aflau templele zidite din poeme amestecate cu pulbere de stele. Proiecţia pe care eu o simţeam în faţa acelei evadări într-o insulă mă făcea să mă gândesc la cuvintele care de fapt se propulsau într-altă lume, cu altă semnificaţie. Mi-aş dori foarte mult să pot locui într-una din aceste insule create de mine. Mi s-ar părea o aventură existenţială cu totul şi cu totul inedită. Să pot să ajung să trăiesc în propriul meu vis. Aici, în aceste tablouri imense există şi o viziune cosmică. De mic copil priveam cerul. Cosmosul ăsta mi-a atras întotdeauna ideea de nemărginire. În momentul în care le compuneam, fiecare element mă atrăgea ca un magnet. Aveam senzaţia că încep să nu mai trăiesc în atelier şi să fiu exact în zona aceea, într-altă lume. Imaginarul trebuie să existe în viaţa unui artist. Dorinţa de evadare, de a cunoaşte altceva.

Din ciclul Omul Universal, o lucrare ce revelează misterul

Aşa cum spunea Dante în Divina Commedia, ”acel dincolo de infinit”. Observ că sunteţi şi poet.

Un artist trebuie să aibă sensibilitate. Sensibilitatea e o hrană importantă pentru mine. Ea îţi dă vulnerabilitate. Iar artistul dacă nu are şi vulnerabilitate nu poate să se exprime. Nu spunea Cioran că îndoiala şi suferinţa creează cunoaştere? În lumea asta plină de ”baroni”, să fii sensibil e un risc foarte mare.

Brâncovenii, lucrarea se integrează perfect arhitecturii brâncoveneşti

Ceea ce îmi povestiţi îmi aduce aminte de Întâlnire de gradul zero a lui Spielberg, în care mai mulţi oameni de pe planetă desenează acelaşi desen. De fapt, cu o întâlnire cu lumea extratereştrilor.

În momentul în care am compus aceste cicluri, fiecare element mă atrăgea ca un magnet. Aveam senzaţia că încep să nu mai exist în atelier. Aceasta este foarte important în viaţa unui artist plastic, care este singur, nu ca un actor pe scenă. Trăieşte în el însuşi. Este dorinţa mea de a cunoaşte altceva, de a evada pe un tărâm necunoscut.

Îmi daţi senzaţia că sunteţi un singuratic. Că vă place să vă retrageţi în turnul dumneavoastră de fildeş.

Da. Îmi place să trăiesc singurătatea din atelierul meu.

Omul universal, în diferite ipostaze

Ne aflăm pe una dintre terasele atelierului dumneavoastră, ce îţi dă senzaţia că eşti pe o punte, pe o navă care pluteşte nu pe mare, ca în filmul lui Fellini, E la nave va, ci spre trunchiurile arborilor din pădure.

Dimineaţa când mă trezesc, de multe ori, trăiesc cu sentimentul că această casă se mişcă şi şi-a început croaziera. De iarnă ce să vă spun? Este ca o feerie. Totul este alb, iar această terasă îţi dă impresia unui lucru neatins. Parcă eşti undeva la Pol, unde nu există urma niciunui pas. Este un sentiment metafizic, de rupere de realitate şi de beatitudine pe care simţi nevoia să o trăieşti în faţa acestei virginităţi, acestei purităţi a naturii. Iarna ai sentimentul că eşti în permanenţă în compania purităţii. Un sentiment de curăţenie, de transcendenţă a formei arhetipale pe care de multe ori l-am împrumutat lucrărilor mele, pentru că, după mine, arta contemporană trebuie să degaje spiritualitatea obligatorie pentru opera de artă, concepţie care astăzi nu mai este preţuită de societatea noastră.

”Pentru mine, o lucrare trebuie să fie întotdeauna depozitara unui mister”

Ştefan Râmniceanu, în expoziţia sa din Sandoz Gallery

Folosiţi deseori ardezia în această construcţie, în care se întrevede o osmoză perfectă cu natura. De altfel, când am vorbit la telefon îmi spuneaţi că urmăriţi de la fereastra dumneavoastră cum cad frunzele roşii-aurii ale acestui început de noiembrie.

Aţi intuit exact. Ceea ce m-a interesat este că în această ardezie se simte culoarea frunzelor, a copacilor în toamnă. În Franţa, lipseşte acest cer, îmi lipseşte această pădure, acest pământ reavăn. Pare să fie corolarul întregii naturi pe care o simţi în bucăţile de piatră cu care sunt pavate terasele exterioare. Aş vrea să subliniez că deşi forma casei, fiind foarte modernă, contrazice cumva natura, conţinutul casei este foarte adaptat primirii naturii. Această armonie şi blândeţe a interiorului casei lasă ca natura să o înveşmânteze asemeni Veşmintelor la care eu ţin foarte mult, ca o cămăşa, cum este cea din ciclul Cămăşa Zidurilor, o temă care îmi este iarăşi foarte dragă.

Omul universal faţă în faţă cu sculptura arhetipală

Este şi titlul unei expoziţii pe care aţi avut-o la Paris. Cămaşa zidurilor este un alt ciclu sub semnul grandorii, în spiritul tradiţiilor medievale. De fapt, aceste cămăşi amintesc de panourile pictate în aur pe metal, ”ferecate în metalul dureros protector, pe care se detaşează sinuozităţile de imagini bizantine cu care ochiul românesc e de secole obişnuit”.

Cămaşa este, într-un fel, căutarea unei memorii dispărute, care devine o absenţă. Şi atunci eu caut prin demersul meu artistic în Atelier să găsesc în introspecţia materiei acea memorie, pe care o consider ca un loc în care spiritualitatea veche îşi continuă latent propria sa existenţă. Tu, ca artist, nu faci decât să extragi acel loc aproape sfinţit pe care îl are natura în intimitatea ei extrem de profundă. Să-l aduci în contemporaneitate. E ca un drum iniţiatic pe care artistul îl străbate. Din contemporaneitate te duci în introspecţia materiei şi ajungi să recuperezi acel ascuns care devine un lucru uneori extrem de expresiv şi de puternic.

Alături de transparenţe, betonul joacă un rol important în arhitectura acestei construcţii, el însuşi fiind un personaj, într-o manieră modernă

Ne aflăm acum într-un alt spaţiu, la fel de neobişnuit, asemănător unei piramide, cu vârful spre cer, dar plină de transparenţe, de data aceasta ca o navă pe verticală, de care se află suspendată o sculptură.

Lucrarea se numeşte Scrisori din Insulele necunoscute. Este un alfabet pe care mi-l imaginez. Aceste semne, la un moment dat, s-au constituit în formă. Ele au evadat, au coborât de pe simeză şi în minimum de timp s-au constituit în această formă care s-a ridicat în mijlocul piramidei, planând asupra noastră întocmai ca o planetă. Trăiesc cu senzaţia că sunt învăluit de cosmos. Este exact ceea ce se întâmplă cu axele acestei case: unul orizontal şi unul vertical. M-a interesat să creez un raport între materialul brut care este betonul şi finisaj. Materialul brut este pus în evidenţă, el ajunge să fie preţios. Betonul devine astfel regina spaţiului. Expresia finală a lui apropie casa de exterior, de rocă, de piatră. Important este că lucrarea, după ce se înfăţişează privitorului, trebuie să dispară şi ca să dispară în taină trebuie s-o înveşmântezi cu ceva din tine. Trebuie s-o oferi privitorilor cu aerul ei de mister. Pentru mine o lucrare trebuie să fie întotdeauna depozitara unui mister.

Constantin Brâncoveanu, o metaforă hrănită din spiritualitatea românească

Şi aceste două lucrări în straturi, declinate în forme tehnice diverse, însă subordonate unei concepţii filosofice, sunt, de asemenea, într-o interdependenţă cu natura.

Lucrarea poartă numele de Urmele pământului. Încă o dată ne îndreptăm spre natură, care dă forţa şi energia necesare creaţiei. Sunt de fapt straturile care la un moment dat ne acompaniază existenţa, viaţa, a noastră, a celorlalţi, a celor care au fost înainte. Toate aceste straturi îşi urmează un drum, în care timpul la un moment dat se opreşte. Totul este o introspecţie în materie. Totul te duce spre memoria pe care vreau s-o găsesc şi în acelaşi timp te face să priveşti mai limpede prin tunelul timpului şi să legi viaţa ta de ceea ce înseamnă timp şi, de ce nu, eternitate. Această lucrare pare abstractă, dar ea nu este abstractă. Dacă iei un detaliu din natură, constaţi că natura conţine în ea abstracţia. Nu e necesar decât să priveşti. Cum spunea Picasso: ”Eu nu caut, eu găsesc”. De fapt, el găsea pentru că natura îi livra în permanenţă hrana necesară ca să poată interpreta tema respectivă.

Ştefan Râmniceanu în faţa Insulelor necunoscute

Peisaj din New York, o altă lucrare impresionantă. Lucrând cu orizontala şi verticala, simţiţi că arta este un mediator între cer şi pământ, adunând toată marea de simboluri, analogii, coduri ale lumii?

În timpul nopţii, indiferent că eşti la Roma, Paris sau New York, oraşul este învăluit de noapte, care este tot un veşmânt. Noaptea, acest veşmânt, face ca toate oraşele din lume să semene, să nu se deosebească. Este ideea de oraş, ideea de locuit, de vieţuire. Sunt preocupat întotdeauna de verticale şi orizontale, rareori pun o curbă în lucrările mele. Această ţesătură, care este asemănătoare cu cea din Evul Mediu românesc şi care aş putea spune că are ca sorginte broderiile româneşti, creează la un moment dat prin lumină, forme, arhitectură, contopindu-se toate într-o orizontală şi o verticală. Nu mai există formă, ci doar senzaţia de formă. Te situezi într-o zonă a oniricului. Dacă nu evadezi din această realitate, îţi pierzi partea esenţială, care este sufletul. Această ţesătură, această Cămaşă ne protejează într-un fel şi sensibilitatea.

”M-a influenţat Bizanţul”

Transparenţa semnelor şi o altă faţetă a Omului universal

Nu v-aţi uitat rădăcinile, nici formaţia anterioară, din România. În creaţia dumneavoastră se întrevăd surse ale creaţiei bizantine, filtrate prin spiritualitatea românească. Aşa cum spunea Dan Hăulică, la vernisajul expoziţiei dumneavoastră Cămaşa Zidurilor, de la Paris, ”În spiritul Bizanţului după Bizanţ, celebra formulă a lui Nicolae Iorga, Ştefan Râmniceanu ne restituie o chimie întreagă de metamorfoze în aur, sugerând trimiteri metafizice, arătându-ne nu numai nobleţea hieratică, dar şi o existenţă vulnerabilă de exfolieri şi juxtapuneri care dezvăluie avatarurile duratei în timp. Privirea Nopţilor Aurite coroborează impresia de vechi rupturi şi de impulsivităţi suverane, odată cu Minotaurul care ia vehement cu asalt contemplarea, ducând-o către labirinturile moderne”.

Se scurg nopţile. Se scurg implacabil, lăsând urme adânci în broderii aurii. Odată încremenite ca lava unui vulcan, încremenite, devin gardienii nopţilor de aur ce străjuiesc hieratic tainele Himerelor. Tot spaţiul acesta pe care nu reuşim să-l definim ni-l apropriem prin sensibilitatea noastră, prin luciditatea noastră, prin analiză. Trebuie să fii în acelaşi timp O’Neill, dar să fii cartezian, adică lucrarea ta să cuprindă toate aceste elemente care fac ca tot ceea ce înfăptuieşti ca artist să aibă şi trăinicie, şi forţa de a străbate timpul.Nopţile de aur din care s-au născut himerele… nopţile cuprind cu tentacule de lavă câmpurile aurite, ţesute de iscusiţii meşteri bizantini.

Cărturarul ca depozitar al memoriei

Vorbeaţi despre un univers văzut din alt punct de vedere, cel al labirintului. Calea prin labirint pare o înşiruire de litere, iar literele au fost făcute după chipul zeilor, întrucât labirintul pare să aibă o parte dintr-o geometrie sacră. Puneţi accentul pe secret. Calea dedalică este sinonimă cu lucrarea enormă ce trebuie depusă pentru împlinire.

Aş vrea să vă arăt şi un alt desen al meu, creat din foarte multe schiţe, crochiuri, adnotări pentru că în anumite momente am o idee şi atunci o notez. Am această pasiune de a-mi nota ideile. Rar fac schiţe pentru că am senzaţia că acestea îţi iau din energie. Vreau să fiu în faţa lucrării şi să transmit toată tulburarea pe care o adună. În momentul în care o parte din concentrare, din emoţie, se diluează făcând schiţe, şi apoi, luând schiţa cea mai bună şi transpunând-o în lucrare, se pierde. Notările acestea par foarte stranii. Toate aceste idei sunt ca într-un labirint. Devin nişte forţe, nişte construcţii care aproape sufocă, fac ca artistul să devină prizonierul propriului său spaţiu. Ce lungă aşteptare se coboară, mă coboară în cadrul labirintului! Bucata de suflet încă rămasă. Sub mine totul e departe, mult prea departe. Implacabil departe. Ai senzaţia că se ascunde un fel de pesimism. Nu. E, dimpotrivă, această forţă care mă atrage să văd care sunt tainele, unde sunt tainele. Tainele descopăr că sunt peste tot. Sunt în stele, pe pământ, sub pământ, în arbori, în pietre, sunt în arhitecturi, în oameni, în dragoste, în ură, în tot. Problema e cum ajungi pe drumurile care să te facă să înţelegi. Şi pe urmă nu mai trebuie să-ţi fie teamă de absolut nimeni. Din fericire, putem să visăm, deşi destinul nostru ne este hotărât dinainte. Noi ne naştem cu o sentinţă. Dacă în această perioadă care ne este dată nu putem să ne eliberăm de acea sentinţă, nu putem evada din ea. Atunci viaţa devine ea însăşi o sentinţă.

Deasupra canapelei tronează Minotaurul

Portretele dumneavoastră, destul de rare, sunt şi ele tot un fel de labirint.

În loc de a reproduce practic un portret, descoperi că el ascunde un traseu, un labirint. De fapt labirintul acesta ce este? Este ca un fel de drum iniţiatic, care ne duce spre un anumit punct important, care poate fi un punct de ruptură, poate fi o speranţă, poate fi un eşec, poate fi o proiecţie a ceea ce ne dorim mai mult. El, portretul în sine, nu mai reprezintă pentru mine o naraţie, o literaturizare, o înfăţişare mai mult sau mai puţin calofilică a reperelor anatomice. Am nevoie de drumul pe care îl parcurge fiinţa şi care în general se desfăşoară în interiorul nostru, plecând din creier, care comandă, şi coborând în sentimente. Practic, interiorul acestui portret este creat din această caligrafie pe care o lasă gândul şi care creează labirintul. Trăim în permanenţă în propriul labirint, fie că mărturism sau nu, fie că ne dăm seama sau nu ştim pur şi simplu. Nu ne aparţinem în exclusivitate. Nu decidem noi întotdeauna pentru noi, decid foarte multe forţe. De fapt, mă întreb cine decide pentru noi? Noi sau totul: destinul, societatea, prietenii…?

”Când eşti în arenă, aparţii tuturor”

Constantin Brâncoveanu, expus în Cuhnia de la Mogoşoaia

Credeţi în destin? A jucat el un rol în viaţa dumneavoastră?

Există o predestinare a fiecăruia dintre noi. Evocând cuvântul destin n-am cum să nu mă gândesc la ideea de labirint. Când m-am născut eu, murea tatăl meu. Este o mare lipsă să nu-ţi cunoşti tatăl. Dar, dincolo de tristeţea şi tragedia acelui moment, ea mi-a oferit un alt traseu de a vedea viaţa. De fapt, toată viaţa am fost în căutarea acelui ceva. În acest labirint îl caut mereu. Mă desprind de mine şi mă întâlnesc tot cu mine în altă parte. Evadez, mă reinventez, mă ascund, intru apoi în arenă puternic. Este un ritual de a intra în arenă. În arenă, toată lumea are toate drepturile: să vorbească urât despre tine, să te ia la palme, să te înjure, să te laude. În arenă aparţii tuturor. Nu mai poţi să decizi pentru tine.

Confruntarea cu materia sugerează valori spirituale

Ceea ce se întâmplă şi cu un om politic. Ai ales această cale, eşti o persoană publică.

Un actor notoriu nu-şi mai aparţine. Aparţine regizorului, peliculei… Acea dispariţie m-a făcut să caut. Şi la vârsta pe care o am îl caut mereu. Mi-l imaginez mereu. Această lipsă mi-a dat o forţă mai puternică de a izbuti în viaţă. Această lipsă o găsesc sub forma altor emoţii, care, de fapt, sunt emoţii creative. Mi-a fost un aliat. Era dreptul meu să caut. Apropo de memoria regăsită, despre care vorbeam mai devreme. Este o memorie care se ascunde în lucruri. Ea de fapt constituie o lipsă. Tot timpul căutăm. Căutăm să fim fericiţi, căutăm dragostea, pasiunea, respectul societăţii faţă de ceea ce facem, căutăm să trăim, căutăm bucuria. Tot timpul căutăm. Nimic nu ţi se oferă în viaţă.

Întemeietorul din curtea Palatului Mogoşoaia

Într-o altă monumentală lucrare, intitulată Proiectul Vasile Cârlova, care aduce cumva cu Cărturarul, sunt suprapuse cărţi, simboluri ale spiritualităţii care se întâlnesc adesea în lucrările dumneavoastră: Cărţile de Aur, Cărţile de lut, Cărţile albastre, Coloanele, Manuscrisele de lut, Cărţile de bronz, în care se îmbină influenţele Orientului cu cele ale Occidentului, în care totul aminteşte de sacrificiu, precum sunt Manuscrisele de argilă. Prin stratificările geometrice, ele se aseamănă cu ţesăturile.

În această lucrare am zidit ideea de carte, ideea de filă. Zidesc poezia, actul cultural. Creaţia este o zidire. Cărţile sunt la temelia patrimoniului, a culturii. Prin ele s-a zidit forţa spirituală a unui popor. Este o metaforă, în care practic portretul este format din cărţi, din cartea prin care spiritul ei se va răspândi. Spiritualitatea care nu va înceta niciodată să se propage şi care cred că poate salva omenirea. Spiritul şi cultura sunt elementele cele mai sigure pentru ca să existe o rezonabilitate, o înţelegere înaltă şi o rezolvare a tuturor conflictelor care există astăzi şi care sunt o primejdie pentru întreaga omenire. Întotdeauna am fost convins că latura spirituală, cultura fac ca oamenii să se apropie, să edifice acest Pământ care este atât de minunat, dar atât de precar.

Himere pe un fond aurit

Ce vă nemulţumeşte în lumea de azi?

Excesul de tehnologie ucide spiritualitatea, poezia, emoţia. Omul se robotizează. Devine prizonierul unei societăţi centrifuge. Spaţiul intim al omului va dispărea în detrimentul unui loc comun de viaţă. Vom trăi în dictatura transparenţei. Prin toate mijloacele, absolut totul trebuie să aparţină tuturor. Uitaţi-vă pe reţelele de socializare. Dacă nu foloseşti telefonul mobil, Facebook-ul, internetul în fiecare zi, eşti marginalizat.

Omul universal, un subtil dozaj de dogme şi vise, ca un vibrant poem cosmic

Cum este această călătorie a dumneavoastră în istoria spiritualităţii prin Manuscrisul din lut, Persanul, Manuscrisul din Petra, Apostolii din lut, Cristalul din lut şi Idolul din Delos? Cum şi-a lăsat ea amprenta asupra dumneavostră?

Mă pasionează arta Cicladelor. Am fost impresionat de Delos, o insulă magnifică. În această insulă, după cum spunea mitologia, era interzis să mori şi să te naşti. Pentru a naşte, locuitorii mergeau în insulele alăturate. Când cineva murea, era îngropat în altă insulă. Este un loc de o puritate absolută, a zeităţilor. M-a marcat nu numai acest aspect, dar şi frumuseţea şi civilizaţia de acolo. Marii maeştri ai secolului XX, precum Brâncuşi, Giacometti, Picasso, sunt atât de influenţaţi de arta Cicladelor! Ei au preluat din această civilizaţie acest reper şi l-au transformat în arta lor în simboluri contemporane. Asta trebuie să facem şi noi. Cu aceasta aş vrea să mă întorc la inspiraţia mea, care esteEvul Mediu românesc, arta bizantină. Pentru mine a fost extrem de important să iau această matrice şi s-o transform în modernitate. Asta mi-a dat în Franţa foarte multă credibilitate. Credeţi că Brâncuşi, dacă nu pleca cu stâlpul lui de acasă, devenea Brâncuşi?! El a demonstrat că poate să facă o artă extraordinară, dar plecând din tradiţia sa. Este foarte ciudat pentru generaţiile de astăzi atunci când vorbeşti de estetică, de sensibilitate, de tradiţie, care par desuete. Ceea ce e important pentru ei este realitatea crudă, agresivă. Ei sunt spectatorii acestor lucruri şi vor să creadă că arta lor va fi o mărturie a felului în care era artistul în 2014. A ucide şi a nega spiritualitatea este o mare greşeală. Poţi să fii un artist contemporan şi să urmăreşti evoluţia timpurilor moderne de astăzi, dar căutând esenţa şi spiritualitatea, nu devenind un jurnalist în artă. Un jurnalist trebuie să fie interesat şi de partea frumoasă a lucrurilor, nu numai de scandal, de vrajbă.

”Mă întorc în timp şi mă confrunt cu Mitul”

Cărţile, depozite ale memoriei

Un alt ciclu care aduce un omagiu memoriei lui Brâncoveanu se numeşte Privirile nopţilor aurite, prin care aprofundaţi pictura românească şi sursele bizantine. Nopţile aurite coroborează impresia vechimii rupturilor cu impulsivităţile suverane, cu eruperea negrului în ciclul Minotaurilor. Alături de ele se zăresc dinamicile semnelor negre, imagini de Himere pe fonduri aurite, imagini ce seamănă cu ”labirinturile”, în compoziţii simetrice în care simbolurile se juxtapun armonios. Operele dumneavoastră sunt un melanj de tradiţie şi modernitate, în care motivele fac un apel la limbajul subtil codificat a două civilizaţii, a două culturi, a două epoci. Impresionant un alt tablou etalat în Atelierul dumneavoastră, din ciclul Centaurilor, o altă temă pe care o abordaţi des.

Centaurul este un amestec de forţă şi spaimă. Este un personaj pe care îl asemăn de foarte multe ori Minotaurului, pentru că eu sunt atras, aşa cum vă spuneam, de tema labirintului. Ai senzaţia, ca şi la Dedal, care a creat Labirintul din Cnossos, că Centaurul îţi propune un fel de confruntare. Eu mă confrunt cu Centaurul. În atelierul meu am senzaţia că sunt Tezeu. Deci devin, într-un fel, un personaj mitologic, chiar dacă astăzi sunt în 2014. Mă întorc în timp şi mă confrunt cu Mitul. De aceea am şi ales această temă. Vălul visului, ludicul au o forţă teribilă în platforma răului. În acest tablou ce este alăturat, Hanibal, care este o personalitate marcantă, este Scutul, este scutul meu. În fiinţa umană există tot timpul această dedublare, această forţă care este când pozitivă, când negativă. Te lupţi cu ceea ce te apără. Există în permanenţă o confruntare cu tine însuţi. Asta este povestea între Hanibal şi Centaur. Omul se confruntă în permanenţă cu el însuşi. De aici şi singurătatea care îţi dă forţa să te depăşeşti şi să devii un altul. Proiectul ca o stare de devenire. Fără el un artist nu poate să trăiască. Ai terminat un proiect, devii altceva. Sunt un neliniştit. Chiar dacă am terminat un proiect care mi-a adus bucurie, după aceea urmează o perioadă de singurătate, de interogaţii. Pentru mine, ideea de a deveni o personalitate cunoscută, dincolo de o anumită satisfacţie, are darul de a mă înspăimânta, din teama de a nu dezamăgi.

Cărturarul

Care sunt preferinţele dumneavoastră în arta europeană? Care au fost maeştrii de la care aţi desprins secrete?

Am un mare respect pentru artiştii italieni. Sunt câţiva dintre ei care, realmente, m-au construit. Plec de la Cimabue, de la Masaccio, Mantegna, Paolo Uccello, care au născut perspectiva. Mă gândesc cu neasemuită admiraţie la Prizonierii lui Michelangelo, care par încleştaţi în piatră. Niciodată ei nu s-au eliberat. Simţi că spiritul sclavului s-a eliberat, dar omul a rămas încleştat acolo. Este spiritualizat la maximum. În lucrările mele m-a interesat foarte mult transparenţa, pe care am învăţat-o de la un mare maestru: Fra Angelico. M-am dus special la Florenţa să văd operele lui Fra Angelico. La el, orice ton, indiferent cât de saturat este, chiar dacă este opac, are o transparenţă. Chiar şi în roşul lui există transparenţă. L-am privit cu foarte multă atenţie. El lucra cu foarte multe glasiuri fiecare ton, care îl făceau să devină translucid. În foarte multe dintre lucrările mele am folosit această tehnică, precum în Insulele necunoscute, în care transparenţele fac ca perspectiva pe care o construieşti conţine o adâncime ce creează o mare spaţialitate în care poţi să te mistui. Eşti absorbit de această adâncime care pleacă tocmai din această transparenţă. Te uiţi la un peisaj şi spui: ce adâncime are acest peisaj! Toate lucrurile nu mai par lipite pe pânză. Foarte importantă este linia orizontului. De fapt este depărtarea. Cum ajungi ca depărtarea să devină mai departe decât este? Prin această perspectivă, prin acest spaţiu pe care îl oferi, care este emoţional. Peisajul te absoarbe şi în acelaşi timp el te poartă în epoca lui. Într-o expoziţie, poţi să fii spectatorul unei epoci. Aşa mi s-a întâmplat la Kunsthistorisches Museum din Viena când am văzut magnificele tablouri ale lui Brueghel şi am trăit cu senzaţia că intru în compoziţie şi patinez împreună cu personajele lucrării. Eram uimit de acea perspectivă.

”Am plecat cu Brâncoveanu şi m-am întors cu Brâncoveanu”

Imagini din Cuhnia de la Mogoşoaia

Limbajul dumneavoastră plastic se apropie de lumea bizantină, având rădăcini puternice în tradiţie. Reîntorcându-ne în timp, când aţi trăit acel sentiment de împlinire şi când aţi simţit că aveţi priză la public? Cu expoziţia Ferecătura de la Palatul Voievodal ”Curtea Veche”, din Bucureşti, din 1988, cu Rapport à Byzance, din Grecia, în care puteau fi admirate sobrietatea artei bizantine, simplicitatea cromatică şi armonia culorilor.

Fără să fiu ipocrit, m-am bucurat de succes încă din România, unde am avut trei expoziţii. De la ”Curtea Veche”, lucrările cu Bizanţul s-au mutat la Atena, unde presa elenă titra: ”Acest român, Râmniceanu, a venit să dea lecţii Bizanţului”. Într-adevăr pot spune că ştiu ce înseamnă reuşita, dar nu asta este cel mai important. Important este cum poţi să renaşti după un succes. O reuşită te face să crezi că ai cucerit lumea. De fapt, ai cucerit o simplă poziţie care îţi creează mari probleme s-o aperi şi s-o dezvolţi. Ciudat este că un succes te poate îngropa. Mi-am spus tot timpul că trebuie să învăţ să mă autodepăşesc după un succes. Gloria poate să te facă prizonierul unui sistem din care nu mai poţi evada şi să nu-ţi mai aparţii. De fapt, ea trebuie să te ducă spre o normalitate. Ea mi se pare cea mai importantă regenerare. Succesul poate să-ţi deschidă la un moment dat porţile unui drum care te poate trăda, fără a mai avea puterea să te regăseşti. Paul Eluard spunea foarte frumos: ”Dacă ar fi să mă mai nasc o dată, m-aş găsi fără să mă caut”.

Exteriorul Atelierului-Muzeu

Faceţi parte dintre artiştii care deşi au simţul grandorii deţin talentul de a fi imprevizibili. După cum observ, v-a caracterizat curajul de a risca, de a construi la scară gigantică. Aţi reinventat, în 1988, un spaţiu pliindu-vă pe ambianţa Curţii Vechi. ”Suntem înaintea unei experienţe unice – pe câte ştiu – la noi şi a unei reuşite tulburătoare, stranii, dar oricum de mult aşteptate. Ştefan Râmniceanu, artistul care la debut picta peisaje de o andreesciană întoarcere către sine, dovedeşte că aparţine neabătut acestei culturi prin grava, monumentala reculegere a formelor sale, prin cordiale armonii ale cromaticii, prin imaginarul său”, afirma acad. Răzvan Theodorescu. Iar Nicolae Steinhardt scria: ”… S-ar fi zis că pe tot panoul şiroieşte sângele Brâncovenilor, al jertfei aceea de dincolo de fire, cum nu cred să mai fi cunoscut Trecutul, şi că din culorile acelea totodată acute şi terne se face auzit un vaiet prelung. Panourile şi clopotele dau perimetrului domnesc o frumuseţe în plus şi un prestigiu psiho-estetic, perfect potrivit cărămizilor, pereţilor, bolţilor, încăperilor (şi strâmte, şi vaste), golurilor arhitectonice, materialului arbitrar rămas din ce a fost cândva fală, vuiet şi viaţă. Pânzele lui Râmniceanu sunt epifanii”. Încă de atunci v-aţi dovedit a fi un pictor cald, dar şi stăpân pe emoţiile sale.

Am plecat la Paris cu Brâncoveanu şi m-am întors cu Brâncoveanu după 26 de ani. Este o problemă de stil, de spirit. Atunci sărbătoream într-un moment dificil 300 de ani de la înscăunarea lui Brâncoveanu, iar acum am revenit, la 300 de ani de la martiriul său. Este un drum. Brâncoveanu ca simbol al ctitoriei, al jertfei. De aceea am şi dat numele expoziţiei Urme. Acest drum m-a făcut să înţeleg mai bine rolul pe care îl are matricea românească. De fapt, nu am vrut să pun lucrări pe pereţi, pentru că nu mă interesa acest lucru, am vrut să continui memoria acelui spaţiu cu creaţiile mele.

Cultura creează prestigiu

Un alt colţ al Atelierului, în care sculpturile răspund picturilor

Se observă că sunteţi un pasionat de filosofie, de literatură. Care credeţi că este rolul culturii în societatea de azi?

Important este să vezi cum poţi să ajungi la nişte înţelesuri. Marele Cioran căruia România ar trebui să-i fie foarte îndatorată spunea un lucru foarte interesant: ”În Franţa ajungi să suferi cu gentileţe”. Franţa este o ţară cu un patrimoniu cultural excepţional. Românii, chiar dacă nu au această deschidere culturală, la nivelul maselor, au o înţelepciune, o forţă de a zămisli actul cultural, spiritual. Ceea ce, surprinzător, astăzi nu există în Franţa. Sigur, patrimoniul îi salvează, dar din punctul de vedere al dotării sufleteşti, cred că astăzi românul poate să aibă această şansă în plus, care îi conferă multe nuanţe, acel tremur, acea emoţie, acea profunzime, acel adevăr. Mă refer chiar la oamenii simpli care nu aparţin unei vieţi spirituale, dar au acel fond interior extrem de curat care poate să ofere acestui popor o şansă, o forţă de a deveni el însuşi. Trăiesc cu senzaţia că aici în România ne pierdem identitatea. Ceea ce este foarte grav. Pentru că ne dorim să pastişăm Occidentul uitând de reperele noastre extrem de importante, care pot deveni repere pentru Occident. Noi putem să oferim modele Occidentului, modele de sensibilitate, de interacţiune între om, frumos, societate. De ce trebuie să jucăm cu nişte sentimente care nu ne aparţin?! Trebuie să lucrăm cu lucrurile care ne identifică. La Paris, când vorbeşti despre Brâncuşi, despre Cioran, despre Eliade, despre Elvira Popescu, despre Eugen Ionescu, toţi francezii exclamă: ”Sunt nişte repere. Au îmbogăţit Franţa” şi ne privesc cu foarte multă simpatie. Iar aceşti oameni au făcut mai mult decât toate guvernele României. Au adus un asemenea prestigiu României pe care clasa politică din ultimii ani n-a reuşit să-l obţină. Rolul culturii mi se pare esenţial în dezvoltarea acestei ţări. Prestigiul acestei ţări trece prin cultură. Foartă multă lume spune cu nonşalanţă: ”la ce foloseşte cultura?”. Mulţi consideră că investiţia în cultură este una inutilă. Dar acest mecanism este foarte subtil. Cultura poate să aducă prosperitate şi un prestigiu. Iar acest prestigiu revine în ţară prin cu totul şi cu totul alţi vectori. Este nemaipomenit atunci când cei din străinătate afirmă: ”Hai să investim în ţara aceea, pentru că este o ţară civilizată, cu o cultură puternică în care oamenii au deschidere”. Oamenii de afaceri străini pot să investească în infrastructură, în alte domenii care aduc locuri de muncă, generând salarii mai înalte. Cultura creează prestigiu. Prestigiul Franţei, repet, se datorează patrimoniului pe care îl are. Sute de mii de turişti vin să viziteze Parisul şi fac ca societatea de consum din Franţa să ruleze într-un mod impecabil. Ei au nevoie de servicii. Şi aceasta creează locuri de muncă. Unul dintre lucrurile care mă impresionează în Franţa, ca de altfel şi la Roma, la Viena sau la Londra, sunt cozile în faţa muzeelor. Pentru că au grijă de a-şi păstra patrimoniul şi de a-l reîmprospăta permanent. Îmi amintesc, la Centrul Pompidou, expoziţia Brâncuşi, în care au fost prezentate opere din colecţii private din întreaga lume. A fost un pelerinaj. Am fost invitat special, dar am preferat să fac această coadă de câteva ore de plăcere. Să-i aud pe toţi cei de lângă mine spunând: ”Brâncuşi e genial”. Nu pot să vă spun ce senzaţie, ce vibraţii am trăit. Am făcut coadă să-l văd pe românul meu genial care ne-a făcut să fim atât de importanţi pe această lume. Arta este un vector formidabil de civilizaţie. Şi trăiesc cu senzaţia că lumea de aici nu este suficient de informată. Ştiţi şi dumneavoastră că până la urmă marele electorat decide. Dar este deosebit de important ca acesta să ajungă a fi o clasă medie, care să aibă o înţelegere asupra societăţii, să aibă un orizont cultural. La rândul ei, această clasă medie poate să propulseze nişte personalităţi care pot face o politică adevărată, astfel încât această ţară să-şi găsească un loc important în Europa, aşa cum ar merita dacă ne gândim la cultura ei de-a lungul vremii. E o idee de patriotism aceea de a face bine în propria ta ţară. Mai ales când ai posibilităţile să o faci. Şi de multe ori observ cum oamenii politici sunt preocupaţi mai mult de interesul lor personal decât de cultură.

Omul universal, în parcul Palatului Mogoşoaia

V-aţi simţit la Paris un dezrădăcinat?

Am să vă răspund la fel de direct. Când nu te naşti dintr-un pământ şi prin generaţiile care s-au succedat nu aparţii acelui spaţiu, e foarte greu să prinzi rădăcini. Deşi la Paris stau de o perioadă îndelungată, de 25 de ani, nu am cum să simt că sunt francez ”neaoş”. Deşi într-un fel societatea franceză m-a adoptat, există acest sentiment de dezrădăcinare. Unii dintre cei care trăiesc la Paris nu vor să recunoască acest sentiment pe care eu l-am trăit foarte acut şi îl port cu mine şi acum. N-aş spune povară, dar e o parte a adevărului din fiinţa mea. Am avut fericirea s-o am alături pe soţia mea, Doina, care mi-a împărtăşit gândurile. De asemenea, am un băiat minunat, Dimitrie, cu care mă mândresc, un foarte bun avocat, îndrăgostit şi el de artă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.