Sunetul de clopot al ceasului de mână

„E prea târziu, lucrurile astea ar fi trebuit să se facă în anii ’90.” ¤ „Oamenii aceia care au rezistat în munți au murit degeaba, n-au rezolvat nimic.” ¤ „Cât o să mai vorbim despre comunism? Gata! Ajunge!” ¤ Cele trei fraze de mai sus sunt tot atâtea stereotipuri prin care societatea românească se raportează la comunism.
Corolarul hidos al acestui pesimism este deja celebra expresie: „Era mai bine înainte”.
Și totuși, fiecare trimitere în judecată a unui torționar bătrân și deloc emblematic pentru represiunea comunistă din România provoacă un interes mediatic și de public uriaș. Această participare emoțională a opiniei publice nu poate fi cauzată numai de interesul de rating al presei. Pentru că dacă presa accentuează acest subiect, o face știind sigur că este un subiect la care publicul reacționează, cere informație, participă afectiv, în fine, poate chiar ajunge să rostogolească bulgărele de zăpadă al unui comunicat de presă până la avalanșa unui adevărat curent de opinie. De ce? Și cum poate coexista acest interes cu aserțiunile cinico-pesimiste citate la începutul acestui text?
În mod cert există explicații raționale pentru această situație. Fără să am pretenția că epuizez subiectul, o să enunț una dintre ele.
„România a suferit vreme de 50 de ani o traumă colectivă extremă. Dacă vreți, un viol repetat, precum victimele lui Fritzl. Reacția firească, în absența terapiei psihologice, nu poate fi decât negarea. Și neîncrederea față de posibilitatea ca terapia să dea rezultate.”
România a suferit vreme de 50 de ani o traumă colectivă extremă. Dacă vreți, un viol repetat, precum victimele lui Fritzl. Reacția firească, în absența terapiei psihologice, nu poate fi decât negarea. Și neîncrederea față de posibilitatea ca terapia să dea rezultate. De aceea se spune: „E prea târziu”. De aceea se spune: „Vreau să uit. Cât o să mai vorbim despre asta? Nu v-ați săturat? M-ați înnebunit!”. De aceea se spune, cu neîncredere, atunci când victimei îi este arătat un caz în care terapia a reușit: „Degeaba, violul tot a rămas, a făcut terapie degeaba!”. Și apoi, întorși acasă, în singurătatea celor patru pereți, înainte de a dormi, victimele plâng. Suferă. Coșmarurile le bântuie mereu și mereu. Și a doua zi, privesc pe geam preț de o secundă, întrebându-se: „Oare o să-mi revin vreodată?”

Și ciclul acesta al suferinței se va repeta la infinit.
„Torționarii români trimiși în judecată interesează pe toată lumea. E o terapie. Iar condamnarea lor înseamnă, nici mai mult, nici mai puțin, decât că această terapie are o șansă să reușească. E doar un început, minor, un succes aproape insignifiant. Dar trebuie neapărat atins. Altfel nu ne vom vindeca niciodată”
Terapia nu promite uitarea. Rezultatul cel mai bun care se poate obține este înțelegerea traumei și posibilitatea de a putea trăi, acceptând trauma. De a diminua suferința. De a face să dispară coșmarurile sau măcar de a le micșora frecvența: de la zilnic, la o dată pe an. De a opri măcar o parte din lacrimi. De a face posibil ca victima să poată să mai plângă și de bucurie, atunci când bucuria cere lacrimi. De a mai putea fi empatică, pentru că trauma anulează și această capacitate, de a înțelege și suferința altora.
De aceea torționarii români trimiși în judecată interesează pe toată lumea. E o terapie. Iar condamnarea lor înseamnă, nici mai mult, nici mai puțin, decât că această terapie are o șansă să reușească. E doar un început, minor, un succes aproape insignifiant. Dar trebuie neapărat atins. Altfel nu ne vom vindeca niciodată.
Revin așadar cu răspunsuri:
  • „Niciodată nu e prea târziu.”
  • „Dacă nu ar fi existat oamenii aceia care să fi murit fără să reușească, atunci noi nu am mai fi existat așa cum suntem azi. Am fi fost orice altceva, dar nu oameni, ci niște biete animale ținute o jumătate de veac în captivitate.”
  • „Vom vorbi despre comunism până ne vom vindeca.”

Situația pare și mai paradoxală atunci când putem citi o declarație precum cea a domnului Marius Oprea, omul care a înființat IICCMER, institutul care are ca obiectiv principal Investigarea Crimelor Comunismului:

De fapt, Vișinescu nu contează. E un peștișor într-un ocean, în balta în care trăim cu toții laolaltă.”

Marius Oprea are dreptate, Vișinescu & Co. sunt plevușcă. Dar tot același lucru îl cred cu tărie și îl afirmă chiar Vișinescu & Co.! Cu alte cuvinte, cum mi-aș putea imagina că vindecarea ar veni prin condamnarea unor rotițe cât cele ale unui ceas de mână, când mașinăria infernală de ucis trupuri și suflete era amorsată de niște monștri uriași, precum Nicolschi sau Drăghici, care nu au pățit absolut nimic după 1989?

Adolf Eichmann a fost un ofițer nazist care s-a ocupat de organizarea, mai mult logistică, a „Soluției Finale” de exterminare a evreilor. N-a fost un călău, a fost un birocrat. N-a fost un barbar, n-a rupt oasele nimănui.

A fost un funcționar conștiincios, iar rezultatul seriozității muncii lui a fost eficiența exterminării a milioane de oameni în doar câțiva ani. După război a reușit să se ascundă în Argentina, de unde a fost răpit de un comando al serviciilor secrete israeliene, în 1960, și adus în fața justiției. A fost condamnat la moarte și este singurul caz de executare a unui condamnat la moarte în Israel.

În apărarea lui, Eichmann spunea următoarele:

„Personal, n-am avut de-a face cu nimic din toate astea. Treaba mea era să observ și să raportez.
Vina mea este obediența. Remușcările sunt pentru copii.”

În apărarea lui, Vișinescu spune, astăzi, în anul 2014:

„Nici o poveste nu e adevărată, mai mult, la Râmnicu Sărat eu am fost ofițer de contrainformații, nu de penitenciare. Alea nu erau comandate de mine. Alea erau dirijate. Nu eu solicitam. Nu aveam nici un drept, nici de triere a deținuților. Nu visez urât. Futu-ți Cristosu’ mă-tii să-ți fut!”

Iar Istrate, Ficior și toți cei care sunt sau vor fi trimiși în judecată de pe lista celor 35 a IICCMER vor spune toți, fără excepție, niște lucruri asemănătoare. Sunt sigur că torționarii români nu au studiat cazul Eichmann și că nu cunosc citatele sale. E vorba de același tipar mental. Cel al rotiței dințate dintr-un ceas de mână.

Condamnarea la moarte a lui Adolf Eichmann a avut un impact internațional. Procesul lui a permis demontarea mecanismului infernal al Holocaustului și înțelegerea lui. S-au scris apoi o grămadă de texte cu valoare terapeutică, provocând în conștiința oamenilor din întreaga lume un zgomot ca un dangăt prelung de clopot, ale cărui reverberații se mai simt și astăzi, atunci când cineva de pe această planetă începe să citească primele pagini ale unei cărți precum Banalitatea răului, de Hannah Arendt.

Asta putem obține și noi, în România, din condamnarea unor rotițe insignifiante. Un dangăt de clopot, al unei slujbe de Înviere, cu toată semnificația lui spirituală și terapeutică.

Comentariu preluat de pe site-ul Despre demnitate.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.