În ziua de 4 aprilie 1990, îmi telefona Regina Ana, prezentîndu-se cu formula obişnuită: ”Portocala? C’est votre Reine.” Regele luase hotărîrea de a petrece Paştele în România şi-mi cerea să fac parte din suita Sa.
Dincolo de emoţia cu care primeam vestea pe care o aşteptasem luni de zile, am realizat dintr-o dată cît de ironică putea să fie soarta: exact cu 14 ani în urmă, pe 4 aprilie 1977, în cadrul unei anchete pe care Securitatea o deschisese împotriva mea, fusesem acuzat de „uneltire în vederea revenirii Regelui în România”. Acum, Regele avea să revină fără nici o uneltire, iar eu trebuia să-L însoţesc.
După cîteva zile, telefonînd la Versoix, am aflat că autorităţile de la Bucureşti acordaseră Familiei Regale vize de intrare în ţară. La Consulatul României de la Paris, un fost (şi poate actual) funcţionar diplomatic, mi-a ştampilat paşaportul francez şi mi l-a înmînat cu un zîmbet ironic. M-am întrebat dacă nu cumva ştia în vederea cărei călătorii cerusem viza…
Aveam să iau trenul în seara zilei de 11 aprilie, pentru a mă afla a doua zi dimineaţa pe aeroportul din Zürich, de unde întregul grup urma să zboare către Bucureşti. Ajuns în zori, am aşteptat mai bine de două ore sosirea avionului de la Geneva la bordul căruia se aflau Majestăţile Lor şi Principesa Margareta.
Cînd, în sfîrşit, i s-a anunţat aterizarea, m-am grăbit înspre uşa pe unde urmau să iasă pasagerii. Cîteva clipe mai tîrziu, descoperind în mulţime chipul închis, dureros al Regelui, am înţeles că se întîmplase ceva ce n-ar fi trebuit să se întîmple. Regina s-a aplecat către mine şi mi-a şoptit: „Ne-au retras vizele.” Aflaseră această hotărîre a guvernului român în timpul zborului între Geneva şi Zürich. Regele a completat ştirea: „Swissair a fost rugat de Bucureşti să nu ne lase să urcăm în avion.”
Au urmat cîteva ore complicate. Eram înconjuraţi de o mulţime de ziarişti, reprezentanţi ai celor mai mari televiziuni, radiouri şi ziare din Europa, iar Regele îmi ceruse să asigur legătura cu ei. După ce am discutat cu cei pe care îi cunoşteam şi fiind asigurat că situaţia în care ne aflam fără voia noastră avea să se bucure de o foarte largă mediatizare, i-am propus Regelui să organizăm o conferinţă de presă. Ideea nu a plăcut nici direcţiei aeroportului, care a ameninţat că va întrerupe curentul electric, nici Principesei Margareta, convinsă că nu ne rămînea decît să ne urcăm în avionul companiei care ne refuza îmbarcarea, pentru a înfrunta, apoi, fără martori – deci în afara istoriei –, pe grănicerii şi vameşii de la Otopeni, puşi să nu expedieze înapoi de unde venisem.
Fără să ezite, regele mi-a cerut să găsesc o sală şi să-i convoc pe ziarişti, iar direcţia aeroportului n-a îndrăznit să stingă luminile – ceea ce, de altfel, n-ar fi făcut decît să sporească impactul evenimentului. În aceeaşi seară, opiniei publice internaţionale i se aducea la cunoştinţă decizia mizerabilă a autorităţilor de la Bucureşti.
Au trecut din acea zi 26 de ani. Acum, Regele e bolnav. Se exprimă îngrijorări, se trimit mesaje prevenitoare. Ion Iliescu, de pildă, a scris: „Am aflat cu profundă îngrijorare despre problemele de sănătate ale Majestăţii Sale Regele Mihai […]. Prezenţa Sa [majuscula îmi aparţine, R.P.] în spaţiul public românesc a fost un exemplu de echilibru şi a contribuit la crearea unui climat de normalitate.”
Citesc aceste cuvinte şi mă întreb: oare de cîte ori I-a fost interzisă Regelui venirea în ţară pe vremea cînd amabilul lor autor ocupa fotoliul prezidenţial? Oare nu I s-a refuzat acest drept invocîndu-se, tocmai, posibila ameninţare la stabilitatea politică a României? Şi oare s-a pierdut chiar orice urmă a mojiciilor pe care le-a proferat Ion Iliescu, pe vremea aceea, la adresa Regelui? Îşi închipuie oare fostul preşedinte că sîntem cu toţii loviţi de amnezie?
Cu tot atîta neruşinare se îngrijorează şi Petre Roman, care, folosind o formulă stupidă, ne anunţă că boala Regelui îi provoacă „o părere de rău normală şi puternică”. Cel care a condus unul dintre guvernele vehement opuse întoarcerii în ţară a Regelui, adaugă agramat, referindu-se la discursul rostit în Parlament de către Suveran: „Sentimentul meu a fost ca şi cum (sic!) reuşea prin mesajul său să şteargă petele de pe obrazul nostru, de pe obrazul politicii.” Nu toate petele, totuşi – în orice caz nu cele de pe obrazul lui Petre Roman.
În 1990, puţin după încercarea pe care o amintesc mai sus de a petrece Paştele în România, îmi telefona Arnaud Chaffanjon, redactor-şef al revistei „Point de Vue”, o publicaţie specializată în reportajele despre marile familii aristocratice. Îi luase un interviu lui Petre Roman, care, vorbind despre Rege, Îl numea „ce type” („acest tip”). Uimit de această bădărănie, Chaffanjon, personaj extrem de civilizat şi fidel dintotdeauna al Familiei Regale a României, îl rugase să găsească o altă formulare, mai politicoasă, dar Roman refuzase categoric.
Nu ştiu dacă textul a apărut şi sub ce formă. Chaffanjon, în orice caz, era decis să-i dea o întorsătură acceptabilă, chiar şi fără autorizaţia simpaticului prim-ministru. Dacă post-socialistul şi neo-liberalul Roman îşi aduce aminte de acel moment de radicalism grotesc, ar putea să aibă „o părere de rău puternică”. Dar am teribile îndoieli.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.