La aproape 90 de ani, s-a dus soldatul Nistoresc A. Aurel. A fost vreme de 4 ani doar soldat în războiul germano-rus. Apoi soldat al pământului. A plecat pe front cu trupele germane, a ajuns la Cotul Donului şi s-a întors singur, prin păduri, rănit, cu urechile îngheţate şi cu venele picioarelor umflate de mers.După răni şi schije, după îngheţuri şi foame a rămas cu o boală. Să tot meargă! Nu a suferit niciodată de dromomania clasică, ci de nevoia mersului pe jos a omului care nu se poate opri într-un loc. De stat, îl dureau picioarele! Mă duc până la vie, plec să văd dacă a răsărit porumbul, urc până în pădure să văd dacă nu s-au pripăşit vulpile deasupra satului. Ani de zile a traversat pădurea spre o slujbă care l-a scăpat de colectivizare. Toată viaţa a mers pe câmp, la pădure, la vie, la primărie, la păşune. Într-o bună zi, mi-a spus că i se mişcă schijele în corp. Să-l duc undeva la un doctor să i le scoată.
Altfel îi ajung la cap. Multă vreme a ţinut bucăţile de fontă scoase de la maxilare şi de la tâmplă într-un pahar. Pe neaşteptate, au dispărut. Aşa cum a dispărut cunoscuta căciulă cu care a plecat pe frontul ruso-german şi cu care s-a întors după 4 ani, când copiii care l-au zărit pe la trei kilometri au început să strige, uite căciula, se întoarce nenea Aurel! Tatăl meu, soldatul Nistoresc A. Aurel, avea o bio-bunătate aproape miraculoasă. Un câine vagabond de pe câmp se apropia de el şi îi lingea mâna. Pisici, iepuri, oi, berbeci, ciori, găini, porumbei, gâşte, cai şi boi, vaci şi măgari şi tot felul de alte animale, unele sălbatice, se apropiau de el pentru nu ştiu ce le spunea şi pentru mângâiere. Dacă se întindea pe iarbă, în câteva minute, toate vietăţile pământului din preajmă se adunau să le vorbească într-o limbă ciudată, de atingeri, strâmbături şi cuvinte dulci, aproape cântate, pline de vrajă.
Soldatul de război şi de câmp Nistoresc n-a apucat să facă decât două clase. Asta nu l-a împiedicat să-i ia de pe masă monografia Alecu Russo, cu o stampă a Bisericii Frumoase din Iaşi. Dă-mi-o mie! Să citeşti ce? Matale abia silabiseşti! Aici lângă zidul acesta din stânga, a zis el, punând degetul pe pagină, l-am îngropat pe nenea, prietenul meu din război, care-a plecat cu mine de aici din comună. S-a dus soldatul pământului, un om simplu, care la 88 de ani încă mai cosea 5 hectare fără să aibă nevoie de un fir de iarbă. Mă copile, nu se poate să le lăsăm pustii! Se strică pământul! Drumurile lui prin iarbă şi cele 90 de recolte câte i-au măsurat viaţa, viaţa lui de soldat al pământului şi al unui război uitat de mult, s-au închis zilele acestea, lăsându-mă cu un singur gând. Taci, că tu eşti urma mea! Dacă nu mai veneam de pe front nu mai ziceai nimic!
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.