Teme-te de şpagă şi atunci când faci cadouri

Dacă tot suntem de acord că am ajuns la un moment zero, care impune schimbarea vechilor metehne cu bunul-simţ elementar şi reflexele democratice ale unui stat de drept, suntem obligaţi să ştim exact şi ce trebuie schimbat, nu numai cine.

Evităm un moment aglomeraţia contraproductivă de pe forumurile unde se zbat şi dezbat marile probleme de care zilele acestea se ocupă declarativ toată lumea şi venim cu câteva exemple punctuale. Cazuri simptomatice pentru boala societăţii şi nume de oameni care se lovesc fără speranţe de barierele pe care indiferenţa, lăcomia şi prostia celor care decid le pun în calea tuturor.

Pentru un om care trăieşte într-o ţară funcţională, inconştienţa şi cupiditatea din România sfidează patologicul. Am rude care au plecat acum 25 de ani în Franţa şi când au de rezolvat o problemă administrativă la Bucureşti, unde au casă şi vor să revină la pensie, trebuie să se înarmeze cu multă răbdare şi să îşi reamintească cea mai importantă lecţie românească. Aici legea este un moft şi drepturile cetăţeneşti sunt aproape nule fără intervenţii din sfere înalte sau risipă de bani, timp şi energie nervoasă.
Nu trebuie să accepţi realitatea, ci doar să o înţelegi şi dacă te conformezi, ai şanse ca cererea să ţi se rezolve în timpul vieţii – şanse, nu certitudini.

„Logica” asta, pe care o blamăm public atunci când nu suntem la primire, ghidează politica oficială şi este întreţinută complice de fiecare în speranţa că vom nimeri şi noi odată partea unsă cu unt a feliei.
Este firesc aşadar să dai ca să primeşti, dar să dai ca să poţi dărui? Ăsta este un animal mult prea ciudat pentru a nu merita o vivisecţie cu public.

Povestea începe acum 22 de ani la decesul unui mare pictor român, Alexandru Ţipoia. „Contemporan cu Alexandru Ciucurencu, Corneliu Baba şi Ion ţuculescu, Alexandru Ţipoia este, în ordinea vârstei, al patrulea pilon spiritual al artei româneşti care susţine «arhitectura imaginii» secolului XX.” Numele său are o mare rezonanţă în comunitatea artiştilor plastici şi a criticilor de artă, dar este prea puţin cunoscut marelui public. Pentru că aşa au dorit comuniştii şi urmaşii lor care continuă să facă umbră ţării şi au preluat firesc o ură iraţională preschimbând-o în dezinteres. Spre norocul nostru încă neştiut, opera şi colecţia sa de artă se află în ţară pentru că „Alexandru Ţipoia nu a identificat niciodată România cu regimul politic. (…) om şi operă au fost «exilate interior» timp de peste patruzeci de ani în propria lor ţară de către regimul comunist, împiedicându-li-se o împlinire adevărată şi o recunoaştere binemeritată, pe măsura valorii artistice”, spune fiul artistului, George Tzipoia (a decis schimbarea numelui pentru a nu i se confunda semnătura artistică cu cea a tatălui), la rândul său plastician cu o solidă reputaţie.

Acesta a părăsit ţara în 1982 şi s-a stabilit la Geneva, în Elveţia natală a străbunicilor materni. După dispariţia tatălui, fiul a revenit în România pentru a corecta eroarea unei jumătăţi de secol. Venise momentul ca un mare artist şi o operă de excepţie să iasă din anonimatul forţat. Familia a decis să doneze statului român casa în care a trăit şi a creat Alexandru Ţipoia, de asemenea o seamă de lucrări, obiecte de colecţie şi mobilier de epocă ce au aparţinut acestuia. Casa valorează 500.000 de euro iar operele de artă, aproximativ 1.000 de obiecte, au fost evaluate de experţi la peste trei milione de euro. Cadoul avea ataşate câteva clauze de bun-simţ care vizează păstrarea în bune condiţii şi mai ales intactă a colecţiei. Casa memorială, recondiţionată pe cheltuiala familiei, trebuie să devină muzeu şi gazdă pentru întreaga colecţie. În plus, familia mai cerea o rentă viageră lunară de 3.500 de euro, bani pe care intenţiona să îi folosească pentru a asigura condiţii optime de expunere a obiectelor de arta (rame de calitate pentru tablouri, lucrări de întreţinere a muzeului, lucrări de restaurare a operelor pe care depozitarea necorespunzătoare le-a deteriorat…).

„Formula după care s-a făcut donaţia este uzuală în străinătate, unde cifrele şi aprecierea de care cultura beneficiază sunt altele. Cifrele pentru astfel de rente pot fi mult mai semnificative”, afirmă managerul casei de licitaţii Artmark, Alexandru Bâldea.

Actul de donaţie a ajuns la Ministerul Culturii, care a declinat oferta, arătând cu degetul mitocăneşte spre Primăria Sectorului 6, pe teritoriul căruia se află clădirea. De acolo a ajuns la Primăria Generală, unde i-au trebuit 3 ani împliniţi să străbată lungul drum de la Registratură până pe masa consilierilor locali. Onorabilii aleşi şi-au scos degetele din nas pentru a se scărpina în cap şi s-au declarat învinşi de „complexitatea” cazului. Cu 11 voturi pentru şi restul abţineri, donaţia a fost refuzată. Lor ce le ieşea la afacerea asta? S-or fi mirat foarte de tupeul unor cetăţeni elveţieni care vor să facă din senin un cadou aşa de generos. Nu pentru că ar fi ştiut despre strămoşii greci ai lui George Tzipoia (sau despre vorba de duh sugerată), ci din simplul motiv că respectivul s-a născut în România şi trebuia să-şi amintească de bunele noastre obiceiuri. Vrei aprobare, trebuie să dai, nu să ceri. Mintea lor, colectiv îngustă, s-a blocat la ideea că statul poate să primească 3,5 milioane de euro şi lor nu le pică nimic la afacere. Poate că partea cu casa au înţeles-o, în fond tot dobitocul cu funcţie are un acoperiş deasupra capului, oricât de sec ar fi acesta. Probabil că obiectele de arta le-au scurtcircuitat rudimentele cerebrale întrucât nu le-au înţeles utilitatea atâta vreme cât nu pot fi vândute. Unde este un iubitor de artă ca Adrian Năstase când ai nevoie de el? În marea lui generozitate, acesta se mulţumea cu jumătate de colecţie drept cadou şi expunea binevoitor cealaltă jumătate, în aşteptarea momentului când o va putea folosi drept tapet la Cornu.

Lăsând deoparte ironiile amare, nu mă pot gândi decât la cele două apartamente, ticsite cu opere de artă, pe care le-am vizitat ieri. Tablouri care acoperă toţi pereţii şi stau unele peste altele prin camere, iluminate necorespunzător, degradându-se în lipsa unei clime controlate. Obiecte de artă populară unice, gravuri, sculpturi, obiecte de ceramică, tapiserii, mobile de epoca, opere care stau la întuneric în loc să ne lumineze mintea.

Înţelegând că nu au cu cine conversa şi că aspectele financiare din clauzele donaţiei ar putea fi problema, familia Ţipoia a redus renta viageră solicitată până la nivelul simbolic al unui salariu mediu pe economie, sumă modică ce ar mai reduce din cheltuielile lor pentru finalizarea proiectului de care am beneficia noi.
După minciunile şi dezinteresul din ministere şi primării, le-a rămas o ultimă speranţă în Administraţia Prezidenţială, dacă este realist să vorbeşti despre speranţă în ţara unde totul este de vânzare, fără să-i aminteşti preţul. Actul de donaţie a ajuns miercuri în cancelaria preşedintelui Iohannis laolaltă cu tone de hârtii şi are şanse bune să treacă neobservat pentru că trăim vremuri complicate şi avem priorităţi.
Poate că familia Ţipoia va găsi resursele psihologice să continue bătălia cu administraţia. Poate va urma sfatul prietenilor să vândă tot şi să evite România pentru restul vieţii.

Mă declar respectuos în favoarea primei variante, dar înţeleg fără ezitări cât de tentantă este cea din urmă. Am la îndemână şi vorbele părintelui Nicolae Steinhardt, care le-ar da dreptul să ne lase în plata Domnului nefericiţi şi săraci cu duhul: „nimeni să nu silească pe aproapele său, nici măcar pentru a-i face un bine”.
Amin şi un praz verde!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.