×
×
Noi
Citite
Recomandate
24 Ore
7 Zile
30 Zile
24 Ore
7 Zile
30 Zile
Data
Vineri, 24 noiembrie 2017, 15:19
EUR (€)
-0.0035 ↘
4.5854 RON
USD ($)
+0.0087 ↗
3.8887 RON
• • •
Pictor român în Germania
Ioan Iacob: „Timpul meu liber este pictura

Născut la Biertan în 1954, artistul s-a stabilit, în 1975, la Düsseldorf şi a studiat la Academia de Artă din acest oraş. Pasionat de arta lui, de forţa expresivă a culorii, Ioan Iacob a devenit un nume apreciat în lumea colecţionarilor şi a galeriştilor. Lucrările lui au fost achiziţionate de cunoscători rafinaţi ai artei contemporane, ca Willi Kemp, de exemplu, sau de remarcabili iubitori de pictură, ca Georg Böckmann ori Paul Franken. Remarcat încă din studenţie, Ioan Iacob a expus în multe oraşe germane, dar şi la Bruxelles, Liège, Haifa sau Tel-Aviv. Recent, două expoziţii, deschise concomitent la Centrul Cultural „Palatele Brâncoveneşti" de la Mogoşoaia şi la Galeria „Curtea Veche", au marcat revenirea în România, după manifestările de la Cluj, Sibiu, Constanţa, Tulcea şi Librăria Cărtureşti din anii trecuţi. Cu un stil inconfundabil, Iona Iacob creează o lume plină de tensiune şi lumină în acelaşi timp, în care personaje, animale sau obiecte servesc drept pretext pentru adevărate simfonii cromatice.

- De ce pictură şi de ce Germania?

La vârsta de 16 ani am descoperit, în librăria din Mediaş, unde locuiam, o carte despre William Turner. M-a impresionat atât de tare încât în drum spre casă am decis că voi deveni pictor. Şi am rămas până astăzi pictor. Nu m-a mai interesat nimic altceva. N-am mai vrut nici filologie, nici filosofie...

Fotografie de noapte

- Ce v-a frapat atunci la Turner?

Nu ştiu cum să explic. Privind imaginile, mi s-a deschis o lume nouă, necunoscută până atunci. Mi-am dorit în acel moment să fiu şi eu acolo sau, cel puţin, să fiu în stare să fac ceva asemănător. Nebuneşte, aveam certitudinea că pot, deşi nu intenţionasem niciodată până atunci să desenez.

- Şi Germania?

- Viaţa era destul de grea şi tatăl meu, care era etnic german, a luat decizia să plece. A părăsit fraudulos România, a ajuns în Germania, unde a primit imediat cetăţenie. Eu refuzam să plec pentru că nu mă interesa pictura şi doream să urmez Institutul de Arte Plastice de la Bucureşti. După ce am fost refuzat la institut de nenumărate ori, mi-am spus că plec oriunde. Am ajuns în Germania, pentru că aveam acolo un tată stabilit de mai multă vreme.

În atelier

Pictam figurativ pe ascuns, în bucătărie

- Spaţiul transilvănean este, din punctul de vedere al artelor vizuale, relativ aproape de cel central-european şi germanic. Aţi simţit vreo diferenţă între maniera de a picta pe care o intenţionaţi aici şi ceea ce aţi găsit în Germania?

- Eram prea tânăr, necopt şi neinformat ca să-mi dau seama atunci. Aşa încât am avut norocul să nu fiu confruntat cu două sisteme diferite de formare. În momentul în care am intrat am intrat la Academia de Artă din Düsseldorf mi s-a părut totul foarte firesc. E drept, şi cunoştinţele mele despre arta plastică erau relativ sumare la acea vreme. Nu mi-a fost greu să mă adaptez pentru că nu trebuia să înving un trecut.

- A avut importanţă în formarea dumneavoastră un anume maestru?

- În primul rând, maeştrii sacri, care ar putea fi importanţi pentru toţi pictorii din zilele noastre. La Academia de Artă din Düsseldorf am avut parte de un profesor cu un talent exorbitant în direcţia culorii. Am studiat cu el şi cred că acela a fost momentul care m-a învăţat să fiu doar pictor, să mă dedic doar culorii şi să cred că în ea există toată forţa artistică necesară. N-am simţit niciodată nevoia de a schimba ceva, din studenţie până acum, pentru că mediul culorilor este absolut imens şi e foarte mult de muncit în acest domeniu. E un fluid permanent.

Interogând seria Câine

- Când aţi ajuns în Germania, arta abstractă avea o mare pondere.

- Era dictatura abstractă. Eu pictam figurativ pe ascuns, acasă. În Academie totul era abstract, totul era conceptual, iar mie îmi stătea în minte să pictez o natură statică banală. Ca să mă feresc de părerile profesorilor şi ale colegilor, le pictam numai acasă, în bucătărie, până am început să-mi stabilizez poziţia, până am înţeles ce vreau.

- Cât timp v-a trebuit ca să vă „stabilizaţi" poziţia?

- Ca să fiu foarte sincer, mai lucrez la asta şi acum. Înţelegerea a ceea ce se întâmplă în artele plastice a fost pentru mine un demers foarte complicat, mai ales că aterizam în arta hiper-abstractă şi am făcut drumul invers. Am întrerupt felul realist de a lucra, după model, pentru compoziţiile abstracte. Mi-a trebuit mult timp să diger forma abstractă, să înţeleg că nu este obligaţia mea de a mă ocupa de pictura abstractă şi să „eşuez" din nou în arta decorativă. Nu mă descurcam pe pânză în arta abstractă pentru că nu înţelegeam sensul. Cu timpul am realizat că problema în pictură este cu totul alta. De atunci am o senzaţie de eliberare şi de linişte, pentru că nu m-a mai preocupat dacă sunt abstract sau figurativ.

- Acum, după ce a trecut un timp, credeţi că diferenţele dintre diferitele şcoli de artă, mai ales între cele din ţările latine şi cele din ţările germanice sau nordice, mai contează în zilele noastre?

- Diferenţele sunt enorme. Nu ştiu în ce măsură contează. Cred însă că generaţia tânără, cea care studiază în momentul de faţă, are mult mai multe posibilităţi de informare. Este o mare diferenţă faţă de acum 20 de ani, când aici eram izolaţi. În consecinţă, cred că lucrurile se vor transforma încet-încet.

Pregătind culorile

- E bine sau e rău?

- Cred că ar fi mai bine dacă aceste diferenţe s-ar şterge. Este vorba despre profesionalismul întregului sistem cultural. El încă lipseşte. Legătura între artist, galerist, muzeele de artă este cumva frântă, nu se comunică suficient. Şi mi se pare că nici nu se acordă prea multă importanţă acestui fapt. Toate acestea cred că se pot schimba în bine. Desigur, trebuie să existe şi voinţa de a schimba ceva. M-a frapat ceva în România. Sigur, e greu să-mi dau foarte bine seama pentru că trăiesc departe, dar, având, de exemplu, expoziţie la Cluj, am constatat că existenţa ei nu este cunoscută la Timişoara.

„N-am pictat niciodată o bicicletă sau o macara"

- Sunteţi interesat în primul rând de culoare. Mi se pare că în modul de abordare a ei există o componentă expresionistă.

- Simplul gest de a pune culoare pe pânză, indiferent că este un punct, o linie, o pată, implică, în acel moment, naşterea unei expresii. Din acest punct de vedere sunt de acord. Dacă vorbim despre expresionismul devenit clasic, atunci nu există nicio legătură, pentru că este un alt demers, un alt timp. Îmi închipui că viziunea generală s-a schimbat şi eu mă străduiesc să nu aterizez cu un secol în urmă.

- S-a afirmat că aveţi o pictură stenică. Mie mi se pare mai curând neliniştitoare.

- Cred că pictura mea este ambivalentă. Nu mă văd în poziţia de a întruchipa cel mai mare calm în pictură. Pentru mine, se pune problema verosimilităţii imaginii. Îmi aleg motivele cu o anumită sobrietate, cu o anumită reţinere. Elementele figurative nu au o pondere excesivă. Ele doar există pe pânză. Este o formă meditativă de a aborda lucrurile şi, probabil, ea duce la percepţia de linişte şi calm, ca să-l citez pe Matisse. Dar problema mea este de a crea o imagine care afirmă şi întreabă în acelaşi timp, care îl face pe privitor să-şi pună întrebarea: „Oare aşa este realitatea?". Nu ştiu câtă linişte sau câtă violenţă poate provoca acest demers.

Muntele Carmel

- Privind naturile statice, de exemplu, se observă o izolare a obiectului şi o redare, să zicem, exactă a lui. Ce precumpăneşte în interesul dumneavoastră în acest caz? Motivul în sine sau studiul de culoare?

- Motivul există. Rodia exista la mine pe masă. Nu am deloc capacitatea de a respecta motivul. Însă îl percep, la modul fulgerător. Am aruncat o privire, l-am înregistrat şi apoi nu mă mai interesează rodia, pentru că am memorat-o. Este o memorare difuză, la modul general, ca într-un vis. Când mă aflu în faţa pânzei sau a peticului de hârtie şi am pensula în mână, încerc să culeg, să extrag din paletă acele culori care mi-au rămas în memorie şi le aştern aşa cum cred că trebuie ca să dea forma unei rodii. Nu ţin foarte exact cont de tridimensionalitate, de accepţia clasică a unei naturi statice, aşezată pe o masă şi cu un perete în spate. Lucrez liber. Mă agăţ însă de motiv ca să nu bâjbâi prea tare pe o pagină goală. Este un schelet, o construcţie de care am nevoie ca să pot lucra.

- Alegerea motivului este întâmplătoare?

- În aparenţă da. Dar, dacă privesc retrospectiv, îmi dau seama că n-am pictat niciodată o bicicletă, clanţa unei uşi sau o macara, ci mai degrabă o piatră, un fruct, o crenguţă, ceva organic, şi realizez că nu este o întâmplare. Undeva, în subconştient, îmi aranjez motivele în aşa fel încât să-mi convină. Şi cum fac acest lucru de 20 de ani, e clar că nu este o întâmplare.

- Reluaţi o serie de motive şi în peisaj, şi în naturile statice, şi în portret sau în figurarea animalelor.

- Într-adevăr. Lucrez căutând permanent şi există aspecte ale lumii înconjurătoare care mă atrag, altele care nu mă atrag şi unele care mă lasă rece, pe care, pur şi simplu, nu le percep. Or, imaginile care mă atrag sunt rare. Nu sunt în stare să găsesc în fiecare zi un motiv. Umblu cu ochii deschişi prin lumea care mă înconjoară şi în momentul în care descopăr ceva care-mi convine, memorez. Nu sunt în stare să-l pun foarte repede pe pânză. Când l-am pictat, controlând abilitatea mea de a mă confrunta cu obiectul respectiv, el devine motiv şi îl exploatez apoi până la epuizare. Se poate întâmpla să-l pictez de 25 de ori. Renunţ la el când nu-mi mai oferă nimic nou. Aşa am lucrat întotdeauna.

Peisaj

- Reveniţi asupra unei lucrări?

- Foarte des. Eu lucrez, de fapt, la 30-40 de pânze în acelaşi timp. Nu practic o pictură „alla prima", să încep dimineaţă şi să termin pânza. Arunc o primă impresie de culoare şi mă confrunt cu ea. Văd ce se întâmplă. O pun deoparte şi mă duc la pânza următoare. A doua zi le reiau... Acest proces poate dura o jumătate de an, un an. Cândva, pânzele se contureză, primesc profil... Nu lucrez niciodată mai mult de o oră sau două la o pânză.

- Această trecere de la o pânză la alta nu presupune şi o schimbare în interiorul dumneavoastră?

- Da şi ba. Nu vreau să sune prea eroic afirmaţia, dar eu le am pe toate în cap, în acelaşi timp. Când trec de la una la alta, am trecut rapid în cadenţa pânzei noi, pentru o oră. Nu mi-e deloc greu şi nici nu contează dacă este un câine, o natură statică sau un peisaj, pentru că substanţa primară, aluatul acestor pânze este identic. Este aceeaşi materie. Doar forma diferă. Şi chiar intenţionez ca fiecare pânză, indiferent ce reprezintă, să emane acelaşi lucru. Aşa cum un câine are o blană, un munte are o blană, aşa cum un câine are un anumit caracter, acel caracter îl regăseşti şi în forma unui deal, şi în forma unei naturi statice. Ele sunt pentru mine identice.

- Lucrările dumneavoastră de grafică mi se par creaţii în sine. Ele servesc totuşi ca o etapă în pregătirea picturii? Multe subiecte se întâlnesc în ambele tehnici.

- Nu. N-am pregătit niciodată o pânză. Desenez pentru că desenez, fac o acuarelă pentru că fac o acuarelă, pictez pentru că pictez. Caut acelaşi lucru în mai multe tehnici.

Marcel Iancu este pentru Ein Hod doar o emblemă

- În afara călătoriilor în Europa, v-aţi confruntat şi cu univers foarte diferit: Egiptul şi Israelul. Au avut vreo influenţă asupra picturii dumneavoastră?

- Cred că da. Dacă n-aş fi ajuns în Israel, n-aş fi pictat seria de munţi. În sertarele mele de la Düsseldorf am cules fotografii făcute la munte, în diferite zone ale Europei, cu intenţia de a transforma impresia frumoasă despre un munte într-un motiv. Însă n-am găsit formula. Intenţia era mai veche de zece ani. Când am locuit în faţa Muntelui Carmel, şi-l vedeam zilnic, într-o lumină absolut fantastică, mi-am spus: da, acum a venit momentul să mă dedic acestui motiv. Atâta importanţă au avut lumina şi prezenţa muntelui pe care îl vedeam pe geam încât nu l-am mai putut amâna. Importantă a fost lumina permanentă. Eu care trăiesc şi lucrez în Germania, aşteptând cu nerăbdare să se facă ora 2 după-amiaza, pentru că între 2 şi 4 sau 5 am cea mai bună lumină în atelier, eram acolo răsfăţat cu o lumină fantastică de la 8 dimineaţa la 8 seara.

Sebastian

- De multe ori, schimbarea de lumină provoacă şi schimbări în gama cromatică a unui artist. N-am remarcat acest lucru în pictura dumneavoastră.

- Nu am adus decât foarte puţine pânze din Israel la Bucureşti. M-am întors de acolo în 7 ianuarie, am aterizat în frigul şi în întunericul german, iar de atunci până astăzi, bagajul meu mental s-a schimbat foarte mult. Israelul a trecut pe planul al doilea. Am început să pregătesc expoziţiile de la Mogoşoaia şi Curtea Veche. Pânzele cu munţi întuecaţi din expoziţie au fost pictate în atelier la Düsseldorf. Numai una este din Israel. Când am ajuns în sfera nordică, pânzele de dincolo nu mi-au mai fost compatibile. Este o confirmare pe care mi-o dă numai privirea rezultatului pe pânză, nu este ceva voit. Pur şi simplu se schimbă lumina şi în acel moment se schimbă totul.

- Aţi locuit în satul de artişti Ein Hod. Faptul că este legat de numele lui Marcel Iancu a avut vreun ecou?

- În mometul de faţă Marcel Iancu este pentru Ein Hod doar o emblemă. Situaţia a degenerat de mult. Este mai degrabă un Montmartre al Israelului. Nu vreau să fiu răutăcios, dar realitatea artistică din această enclavă este susţinută artificial pentru că Marcel Iancu s-a dus de mult, iar mitul lui încă există. Însă rezultatele creaţiei celor care lucrează acolo nu mai au nimic de-a face cu spiritul lui de pionierat. Aşa că nu m-a interesat în mod deosebit. Puteam foarte bine să fiu în oricare alt sat. Mă deranjau chiar multe lucruri pe care trebuia să le văd zilnic, expuse peste tot.

- Am văzut în expoziţia de la Mogoşoaia două lucrări, cu acelaşi titlu, care mi-au atras în mod special atenţia: „Sfoara".

- E un motiv pe care l-am descoperit în nisipurile din Atlit, un sătuc pe malul mării, în Israel, unde mergeam pe jos, o oră, în fiecare dimineaţă. Este un loc unde poţi găsi un milion de motive. Există scaune aruncate, sfori, scoici, broaşte ţestoase... Plăcerea mea era să merg şi să descopăr lucruri noi. Într-o zi, am văzut de la distanţă această funie, care, la început, mi-a provocat panică. Era foarte groasă şi am crezut că este un şarpe mare. Când m-am apropiat, am descoperit sfoara. Am fost fascinat şi m-a decis pe loc s-o pictez. Şi şarpele... a rămas.

„Nu te îmbrăţişează nimeni doar pentru că eşti pictor"

- În Germania, un artist poate trăi din creaţia lui?

- Ca peste tot. Datorită faptului că sistemul este ceva mai bine organizat şi şansele de a expune sunt mai serioase, această posibilitate există, dar sub un mare semn de întrebare. Depinde cine eşti şi ce faci. Numai în Düsseldorf trăiesc 4.000 de artişti, la Berlin, 10.000, la Köln, încă 4.000... Este o concurenţă brutală. Cred că depinde în primul rând de calitatea operei. Este o piaţă liberă. Nu te îmbrăţişează nimeni, oferindu-ţi bunăstarea, numai pentru că eşti pictor.

- Cum se leagă în mod obişnuit relaţia dintre un artist şi un galerist?

- Dacă ai studiat la Academia de Artă, şansa de a fi remarcat este foarte mare. Academia de la Düsseldorf face cu foarte multă pompă, în fiecare an, o mare expoziţie. Se deschid atelierele şi, timp de o săptămână, este o invazie de vizitatori. Vin oameni din toată Europa şi, în primul rând, vin galeriştii şi specialiştii de la muzee. Acolo se descoperă talentele. Dacă ajungi singur, la o anumită vârstă, în acest oraş şi baţi la uşi, n-ai succes. Trebuie să fii remarcat cândva, în timpul studiilor şi încet-încet se înfiripă o relaţie între tine şi societatea exterioară: galerişti, colecţionari...

Rodie

- V-aţi gândit să fiţi şi galerist?

- Nu. N-aş avea răbdare.

- Cât de mult influenţează gustul publicului creaţia unui artist, în aceste condiţii?

- Depinde cât de copt este artistul. Personal, cred că dacă te ghidezi după gustul publicului ai pierdut meciul de la început. Pasul în spate pentru a te plia gustului privitorului este de fapt o crimă, o fraudă adresată ideii artistice. Dacă ai capacitatea acestui gest, înseamnă că nu lucrezi cinstit cu materia care-ţi este dată. Minţi şi îţi descompui personalitatea.

- Ce face domnul Ioan Iacob când nu pictează?

- Găteşte. Acasă, bucătăria este domeniul meu. Citesc, ascult muzică, dar, de regulă, îmi dedic ziua picturii. Eu sunt tot timpul în goană, în criză de timp, indiferent cât de lungă este ziua. Chiar dacă-mi aparţine de dimineaţa până seara, chiar dacă reuşesc câteodată să fac în aşa fel încât de la 8 dimineaţa la 12 noaptea să nu primesc niciun telefon şi să nu-mi bată nimeni la uşă, tot mi se pare că ziua este prea scurtă. Timpul liber îmi este impus de călătorii. Arareori ies în oraş. De fapt, n-am timp liber şi sincer, nici nu-mi doresc să am. Timpul meu liber este pictura. Ea este profesie şi pasiune.

- Cum vi se pare lumea în care trăim? Aici, în Germania, la Paris...

- Colorată, în primul rând. Prietenoasă şi neprietenoasă, calmă şi aglomerată. Faptul că mă pot mişca printr-o lume aglomerată şi, când nu-mi place, pot să schimb şi să merg într-una liniştită este un mare noroc pentru mine. Aşa că savurez şi partea liniştită, şi pe cea turbulentă a existenţei, în diferitele colţuri ale Europei. Eu iau lucrurile aşa cum sunt. Singurul lucru pe care îl pot face este să-mi prezint lucrările cu multă seriozitate în spaţiile care mi se oferă şi care trebuie să fie, în orice caz, serioase. La Paris, la Londra, la Berlin sau la Düsseldorf, se pune foarte mult accent pe cultură. Însă este o lume închisă, la care trebuie să ai acces. În aceste cercuri nu este nimic deteriorat. În rest... Eu de mult am încetat să doresc să schimb lumea. Singurul lucru care mă interesează este să comprim totul pe pânză. Este singurul meu mod de a-mi face datoria.

- Ce proiecte aveţi?

- După expoziţiile de la Bucureşti, trebuie să mă odihnesc vreo două săptămâni, să rumeg ce s-a întâmplat în timpul acestor două manifestări, care, pentru mine, înseamnă încă un examen de maturitate. Apoi mă pregătesc pentru o expoziţie, în primăvara viitoare, la Kunsthalle din Duisburg.

Victoria AnghelescuPublicat Miercuri, 06 octombrie 2010
13023
 | 9
 | 1
+Adaugă
Comentarii
2000
Trimite
unom
-2
Puteţi intra pe un blog foarte interesant: si.*editat**editat*/ Blogul conţine: înregistrări video cu miracole, videoclipuri, legături cu numeroase site-uri foarte interesante (unele dintre ele conţin şi posturi de radio şi TV on line), cărţi care pot fi citite direct pe internet (fără a necesita descărcare în calculator), articole foarte interesante, etc. Vă rog intraţi pe blog şi trimiteţi-l mai departe ca să folosească şi altora. Blogul nu are scop comercial, ci de informare.
Publicat Miercuri, 27 octombrie 2010
+Răspunde
Alexander Zlati
+2
Foarte impresionat de Tablouri si Interviu!
Publicat Sâmbătă, 23 octombrie 2010
+Răspunde
Recomandate
Centrul Atenţiei
alarm off
Dosar Cotidianul
7 articole/ Actualizat Duminică, 08 octombrie 2017
alarm off
Cotidianul cititorilor
20 articole/ Actualizat Sâmbătă, 23 septembrie 2017