×
×
Noi
Citite
Recomandate
Data
Marţi, 17 octombrie 2017, 21:30
EUR (€)
-0.0035 ↘
4.5854 RON
USD ($)
+0.0087 ↗
3.8887 RON
• • •
Annie Girardot, actriţa care a făcut din viaţa sa un film bulversant
Aplaudată de Alain Delon
Aplaudată de Alain Delon

Claude Lelouch, Gérard Darmon, Jean-Paul Belmondo, Jack Lang, Mireille Darc, Alain Delon, Line Renaud şi Frederic Mitterrand, plus o mare de admiratori au participat vineri la slujba de înmormântare a actriţei Annie Giradot, în Biserica Saint Roch, parohia artiştilor. O coroană de trandafiri roşii, cu menţiunea "Vive la vie", semnată de Giulia şi Lola, fiica şi nepoata ei, o jerbă de la Isabelle Adjani dedicată "neuitatei ei mame din cinema" şi o alta de la preşedintele Sarkozy erau depuse în corul bisericii.

Claude Lelouch, regizorul care a distribuit-o în multe din filmele sale, a solicitat un "standing ovation" pentru actriţă. "Annie avea trac în faţa morţii. Cred că este pe cale să filmeze cu «Marele Scenograf» şi va avea un imens succes", a spus el, declanşând aplauze care au durat minute în şir. Emoţionat, Alain Delon a citit unul dintre poemele preferate ale defunctei, "Peindre un oiseau" de Jacques Prévert, în timp ce Line Renaud a ales "La mort n'est rien" de Charles Peguy. Ministrul Culturii a parafrazat emoţionantele cuvinte ale actriţei de la ceremonia Premiilor Cesar din 2005: "Nu ştiu dacă v-am lipsit când noaptea a început să vă învăluie, dar ştiu că ne veţi lipsi teribil, dureros". Iar Frédéric Mitterrand a adăugat: "N-aţi murit: ne lăsaţi atât de frumoasa dumneavoastră familie, cât şi minunata filmografie". La sfârşitul sfâşietoarelor cuvinte de rămas bun a fost difuzat cântecul lui Jean Gabin, "Maintenant, Je sais".

În faţa uşilor, sute de oameni au aplaudat intrarea sicriului în biserică.

Pe scenă, ca şi pe ecran, era de neegalat

Cu Yves Montand în Vivre pour vivre, 1967

"Să mori este o dovadă de proastă creştere. E ca şi cum ai pleca în mijlocul unei fraze", spunea odată actriţa. Annie s-a temut întotdeauna că va fi abandonată. Ca să scape de această spaimă s-a decis să facă teatru. Cocteau şi Visconti, Lelouch şi Audiard o considerau una dintre cele mai mari actriţe. Fatală sau înşelată, insolentă sau supusă, tristă până la lacrimi sau făcându-te să mori de râs, putea să joace orice, dar păstra pentru viaţă rolurile cele mai emoţionante, oferindu-şi inima, fiind întotdeauna îndrăgostită nebuneşte "la picioarele bărbaţilor". O eroină a lui Piaf. Era atât de naturală încât uitai că joacă. Actriţa şi-a pierdut treptat identitatea, prizonieră, ca alţi 800.000 de bolnavi de Alzheimer din Franţa, a nopţii care o speriase atât de mult. Boala a îndepărtat-o de platourile de filmare şi de ea însăşi.

La 27 de ani, Luchino Visconti a ales-o pentru „Doi pe un balansoar", de William Gibson, alături de Jean Marais. Primul mare rol tragic din cinema a fost însă Nadia din „Rocco şi fraţii săi", regizat tot de Visconti. Graţie acestui film, actriţa a cunoscut gloria şi marea ei dragoste.

Cu Alain Delon în Traitement de choc

Înainte de a se hotărî asupra alegerii ei, Visconti i-a cerut o probă în reşedinţa sa din Roma. O cunoştea din rolurile din teatru, dar nu ştia dacă ar putea fi convingător cuplul pe care trebuia să-l realizeze pentru acest film cu Renato Salvatori. Marele senior italian a asistat la un „coup de foudre" a vedetei italiene pentru tânăra actriţă care, în Franţa, îşi împărţea viaţa cu Norbert Carbonnaux. Renato nu vorbea franţuzeşte, ea nu ştia italiana. Nu ştia nici faptul că o scenă de violenţă a lui Renato, surprinsă de Visconti într-o ceartă pe stradă, îl atrăsese pe Visconti către Salvatori. În ianuarie 1960, Annie Girardot începe filmările la Milano. „Renato era în acelaşi timp un ciclon şi un cutremur, cum i-aş fi putut rezista?", mărturisea actriţa. Filmul, din a cărui distribuţie făceau parte şi Alain Delon, care avea atunci 24 de ani, Claudia Cardinale (22 de ani), Max Cartier (21 de ani), a fost prezentat la Cannes.

Annie Girardot şi Renato Salvatori s-au căsătorit la Paris, în 1962. A doua zi, el s-a întors în Italia, dispărând, fără nicio explicaţie, timp de două luni. La trei zile după naşterea fiicei lor, Annie a început un nou film. Aparent era în plină glorie, avea dragoste, bani, dar pasiunea celor doi nu putea să dureze. Ca un tipic bărbat latin, a înşelat-o. Ea a rispostat trăindu-şi viaţa la Paris, între două avioane pentru Roma. Dar n-au divorţat niciodată. „În viaţă trebuie să faci lucruri nebuneşti pentru a nu regreta atunci când nu mai poţi să le fac, Salvatori n-a fost nici primul, nici ultimul, dar, într-un anume fel a fost singurul".

În Rocco şi fraţii săi, cu Renato Salvatori, 1960

Annie Girardot adora scena. Spunea: „Pe scenă mă simt acasă". A turnat peste 150 de filme, dar sufletul ei era în teatru, chiar dacă a părăsit „Comedia Franceză" pentru a putea face film oricând doreşte. În 1958, „Paris Match" scria: „Iubeşte, urlă, este disperată, este Actriţa. În fiecare seară, moare şi renaşte pentru publicul său". A interpretat extraordinar rolurile din „Idioata" de Marcel Achard, „După cădere" de Arthur Miller, „Regele moare" de Eugène Ionesco, „Avarul" de Moliere. Şi tot în teatru a cunoscut ultimul triumf cu „Madame Marguerite", pe care l-a jucat timp de mulţi ani, din 1974 până în iunie 2003, în întreaga Europă. A fost răsplătită pentru întreaga carieră cu un „Premiu Molière", în 2002, şi, graţie acestui rol, a obţinut un „Molière pentru cea mai bună actriţă".

După răvăşitorul film „Mourir d'aimer", unde a jucat rolul unei profesoare îndrăgostite de elevul său, devine, alături de Catherine Deneuve, actriţa cea mai populară din Franţa. Este solicitată de Audiard, Zidi, Lelouch. Şef de gang în „Elle cause plus elle flingue", cu Michel Galabru, coafeză de câini în „Cours après moi que je t'attrape", cu Jean-Pierre Marielle, profesoară de franceză în „La clé sur la porte", cu Patrick Dewaera, avocată în „Une robe noir pour un tueur", cu Claude Brasseur, profesoară de pian în „La Pianiste" de Michael Haneke, cu Isabelle Huppert şi Benoit Lothar, este actriţa cu o mie de feţe, care a dat replica lui Belmondo, Adjani, Miou-Miou... Iubea marea familie a cinematografului, cu o rezervă, totuşi: „Nu-mi plac distribuitorii, producătorii...".

Toţi giganţii cinematografului francez au apărut pe generic alături de ea: Brigitte Bardot, Philippe Noiret, Louis de Funés, Lino Ventura, Yves Montand, Jean-Pierre Cassel, Bruno Pradal.

O îndrăgostită împotriva vântului şi a mareelor

Cu Jean-Paul Belmondo în Un homme qui me plait de Claude Lelouch

În cariera ei există un moment care nu se aseamănă cu nimic. Un moment simplu şi sublim, care este, de fapt, o suită de înfiorări care face spectatorul să se îndrăgostească de această femeie grandioasă şi epatantă. Ca un singur om, francezii de toate generaţiile au căzut pradă farmecului ei. Este momentul în care, ca în toate filmele sale, era mai adevărată pe ecran decât adevărul însuşi. Înşelată de soţul ei, care o lasă pentru o cover-girl americană, se plimbă de-a lungul canalelor Amsterdamului, cu figura crispată, încadrată de părul ce-i ajunge la umeri, strângând, lărgind, strângând din nou în jurul gâtului gulerul mantoului. Ea exprima rând pe rând incapacitatea de a crede şi tristeţea, oboseala şi încăpăţânarea. În 1967, graţie filmului „Vivre pour vivre", este aplaudată ca o actriţă autentică, genială, mai ales când apărea într-un film al lui Claude Lelouch, cu care a lucrat 12 ani, avându-l ca partener pe Yves Montand. În 1971, Annie Girardot îşi putea permite orice în cinematograful francez. Primele opere ale tinerilor realizatori, ca şi marile compoziţii ale monştrilor ecranului se montau sub numele ei. Era actriţa cea mai iubită de public. În câteva filme a devenit un fenomen, loc pe care l-a ocupat, cu suişuri şi coborâşuri, timp de o jumătate de secol.

Alături de Philippe Noiret şi Murray Head în La mandarine

Originară din al X-lea arondisment parizian, Annie Girard s-a născut la 25 octombrie 1931 şi ar fi putut să ajungă moaşă, ca şi mama sa. A început însă să urmeze cursurile Şcolii Naţionale Superioare de artă şi tehnici teatrale", cunoscută mai ales ca „Şcoala din rue Blanche". Apoi pe cele ale Conservatorului, pe care l-a terminat cu două premii, unde a fost colegă cu Belmondo, Murielle, Rochefort, Francoise Fabian. Este angajată imediat la Comedia Franceză. În 1954, este Dorine din „Tartuffe" şi Cléonice din „Les Amants magnifiques", în 1956, creează, împreună cu Robert Hirsch, „Maşina de scris" de Jean Cocteau, în regia lui Jean Meyer. Poetul, care o admiră, afirmă că „este cel mai frumos temperament dramatic de după război". Şi tot acum compune Martine din „Femeile savante" de Molière şi apare într-o adaptare a „Mizerabililor" de Hugo, semnată de Roger Planchon.

Împreună cu Louis de Funes

Publicul o iubeşte, critica îi apreciază fineţea. La un moment dat, s-a plictisit din cauza cantonării ei în rolurile de subretă. Coafată, cu părul vopsit blond, îşi făcea, în 1955, prima apariţie pe ecran în „Treisprezece la masă". A fost apoi remarcată în „Omul cu cheia de aur", într-un rol de prostituată tunsă băieţeşte. „Din cauza acestui personaj, spunea ea, n-am jucat în anii următori decât roluri de ticăloasă". De la Jossy Pantera, fata pierdută din „Desert de Pigalle" la Hélène, manichiurista perversă din „Rouge est mis", Annie Girardot a jucat cu Gabin, cu Ventura şi Raf Vallone. Cu personajele sale de femeie uşoară, învârtea pe degete toate vedetele masculine ale epocii. Până în ziua în care a încarnat prototipul prostituatei cu Nadia din pelicula „Rocco şi fraţii săi" a lui Visconti. Cu acest film a fost consacrată, la 29 de ani, mare vedetă.

În Le point de mire

Fericită, după naşterea fiicei sale Giulia, apare într-o serie de filme comerciale de succes. Este îmbrăcată într-o rochie „empire" în „Amours celebres" de Audiard, apoi, în rochie de seară este amanta unui comandant SS, jucat de Robert Hossein, în „Le vice et la vértu". Joacă apoi, în „Le mari de la femme à barbe", rolul unei novice care iese din mănăstire pentru a-şi etala, în târguri, corpul şi figura acoperite de păr. Îi dă replica Brigitte Bardot, care o adoră. Roluri eteroclite se înşiruie, de la „La bonne soupe", de Robert Thomas şi „Trois chambres à Manhattan", o melodramă de Marcel Carne, până la Catherine din „Vivre pour vivre".

Cu privirea strălucitoare, cu părul necoafat şi un debit verbal sacadat, încarnează femeia modernă care respiră aerul timpului. La sfârşitul anilor '60 începe să-şi aleagă singură rolurile. Marca personală a actriţei o reprezintă generozitatea excesivă şi autenticitatea trăirii pasiunii până la ultimele limite. Soţie de industriaş de provincie care doreşte să se lanseze în politică, în „La zizanie", proprietară de hotel parizian abracadabrant în „La mandarine", autoare de cărţi de succes în „Vas-y, Maman", ea încarnează complet şi perfect femeia anilor '70, responsabilă, dinamică şi voluntară. În scenarii în care personajul este plasat în situaţii opresive, ea se salvează refuzând să se lase înfrântă, ripostând. Din nou un rol căreia îi va cădea prizonieră, din dorinţa producătorilor de a specula marele ei succes. Spectatorii o admiră. Franţa o adoră. Scenariile sunt croite pe măsura ei, de la „Ultimul sărut" al lui Dolores Grassjan şi „Point de mire" de Jean-Claude Tramont, care creează pe rând o şoferiţă de taxi în loc de un şofer şi o fotografă de presă în loc de un fotograf. Intrigile rămân asemănătoare, dar personajul principal îşi schimbă sexul. Eroul este Annie Girardot.

Coborârea în infern şi bătălia cu Alzheimerul

În Vas-y, maman, alături de Pierre Mondy

Rămânând căsătorită cu Renato Salvatori până la moartea actorului, are o aventură pasionată cu Bernard Fresson. Potrivit zvonurilor, acesta, ca şi Salvatori, o lovea uneori şi ea îşi purta vânătăile ca pe nişte smaralde.

De fapt actriţa nu joacă. Ea îşi trăieşte viaţa, continuând să filmeze mereu fără să realizeze că cinematograful francez înaintează şi o depăşeşte. Căzută de pe culmi, îl întâlneşte pe Bob Decourt şi în viaţa ei, odată cu o nouă dragoste, intră drogurile. Din dragoste pentru el, Annie Girardot produce un spectacol la Casino de Paris, „Revue et corrigée", în care dansează şi cântă. Un eşec comercial. Îşi vinde apartamentul din Place des Vosges şi trăieşte în rue du Foin, în mijlocul unui decor de benzi desenate, împreună cu fiica, cu nepoata sa şi cu prieteni care o iubesc şi o ajută. Joacă mai puţin, dar arată excelent, uneori chiar în filme proaste. În fiecare din compoziţiile sale, ea păstrează simpatia publicului. Spectatorii sunt, desigur, mai puţin numeroşi. Doreşte cu disperare să joace. Girardot, actriţa genială şi femeia fabuloasă, adusese o avere unor producători care n-au mai vrut să-şi amintească de ea când avea nevoie. Dar Girardot a ieşit triumfătoare şi din această adversitate.

În 2004, la primele simptome ale bolii, actriţa îi mărturisea secretarei sale: „Dacă voi afla că e vorba de Alzheimer, mă arunc pe fereastră".

În filmul Boxes

În 2006, Annie Girardot filmează „Boxes" regizat de Jane Birkin. Apoi începe alt film, dar, din primele zile, totul se năruie. Alzeheimerul se instalează. Fiica ei, Giulia, şi nepoata, Lola, decid să-i ofere o ieşire din scenă în strălucire. Momentele de luciditate şi de absenţă alternează. Îşi aminteşte în clipele faste, de actorii cu care a jucat, de Gabin, care „era mai întâi o prezenţă. Când intra undeva, nu-l mai vedeai decât pe el", de Brigitte Bardot „ce prietenă bună! Preferata mea. Şi ce ne mai distram amândouă!". Cei apropiaţi au creat în jurul ei un lanţ de dragoste, încercând s-o împiedice să cadă definitiv. Lanţul s-a rupt însă definitiv în 2008. A fost internată într-o casă de bătrâni de lângă Pantin.

Patru Premii „César", un „Leu de Aur", un „Urs" la Berlinală i-au jalonat cariera cinematografică.

Secvenţă din La pianiste

„Dacă ar trebui să păstrăm o imagine despre această femeie hiperdotată, s-o păstrăm pe cea a insolenţei sale, a ochiului ironic, a inteligenţei pure, care n-a avut niciodată nevoie de analize încâlcite pentru a înţelege esenţa personajelor. Şi, în plus, cea mai simpatică dintre colegii de scenă, aşa cum spun toţi partenerii ei", nota un critic la aflarea stingerii din viaţă a actriţei.

Simbol al generozităţii, al femeii libere şi moderne, actriţă fabuloasă, uitată de cei tineri din cauza retragerii de pe scenă şi de pe ecran în urma declanşării bolii, Annie Girardot a fost înmormântată la Cimitirul „Père Lachaise". Nepoata ei, Lola Vogel, mărturisea: „Sunt fericită s-o ştiu în pace, salvată din această nenorocită boală".

Tuturor cinefililor care au iubit-o, care au admirat-o, care au aplaudat-o, Annie Girardot le va lipsi dureros.

Magdalena Popa BulucPublicat Luni, 07 martie 2011
11039
 | 15
 | 1
+Adaugă
Comentarii
2000
Trimite
irina
+1
N-a fost ea in film(se scrie "femme") ci Anouk Aimee iar actorul e Trintignant.
Publicat Vineri, 11 martie 2011
+Răspunde
roman polanschi
+3
Acest film deosebit care l a facut in compania lui Louis Tritignat ,regizat tot de Claude Lelouche a fost uitat .
Publicat Vineri, 11 martie 2011
+Răspunde
Recomandate
Centrul Atenţiei
alarm off
Dosar Cotidianul
7 articole/ Actualizat Duminică, 08 octombrie 2017
alarm off
Cotidianul cititorilor
20 articole/ Actualizat Sâmbătă, 23 septembrie 2017
Ilie Şerbănescu

Realist privind lucrurile, actuala formulă de guvernare din România este probabil cea mai profitabilă pentru stăpânul străin al țării.

Ilie ŞerbănescuPublicat Luni, 16 octombrie 2017