×
×
Noi
Citite
Recomandate
Data
Sâmbătă, 21 octombrie 2017, 08:02
EUR (€)
-0.0035 ↘
4.5854 RON
USD ($)
+0.0087 ↗
3.8887 RON
• • •
O scrisoare tristă:
Nicolae Manolescu cerşeşte primirea în Academia Română

Scrisoarea deschisă pe care Nicolae Manolescu i-a adresat-o lui Eugen Simion, fostul preşedinte al Academiei, este un exemplu sinistru de ipocrizie, o demonstraţie clară a portretului pe care G. Călinescu i-l făcuse cu mult timp înainte, când scria că Manolescu este un ipochimen care nu pricepe codul cultural”!

O spunem din capul locului: deşi în scrisoarea cu pricina, publicată în nr. 39 al „României literare”, Nicolae Manolescu se preface îngrijorat de neprimirea unor scriitori în Academie, supărarea reală vine din faptul că el însuşi vrea să devină academician „plin”, ştiindu-se că, de mai mulţi ani, este doar membru corespondent al acestui înalt for!

150 de candidaţi pentru 2 locuri!

Să lămurim, mai întâi, această chestiune a noilor membri ai Academiei.

Nicolae Manolescu spune în scrisoarea sa:

„Vă scriu (...) ca urmare a nedumeririi care mă cercetează de la o vreme, legată de refuzul repetat al domniei-voastre de a accepta candidatura unor scriitori români în vederea alegerii ca membri ai înaltului for academic. În calitate de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, vă trimit de şase ani propuneri de candidaturi, fără, desigur, pretenţia de a li se da tuturor curs. Alegerea este la latitudinea plenului Academiei. Secţia are un cuvânt greu de spus”.

Toată lumea ştie că intrarea în Academie nu se face ca la UTC, ci doar în limita locurilor disponibile şi doar atunci când, prin decesul unui membru, se vacantează un loc. În prezent, la Secţia vizată de Manolescu sunt două locuri vacante, pentru care s-au înregistrat până acum peste 150 de propuneri, ceea ce a creat un adevărat haos!

Practic, 12 membri trebuie să aleagă doi candidaţi dintre toţi cei 150, or, este aproape imposibil ca aceste combinaţii să stabilească o unanimitate! În acest sens, preşedintele Secţiei, acad. Eugen Simion, avea dreptate când ne-a declarat, în exclusivitate, că „misiunea celor 12 ar putea deveni ridicolă”. Cu toate acestea, Eugen Simion speră ca până la sfârşitul acestui an problema să fie, totuşi, rezolvată „dacă se va conveni mai întâi asupra unor principii: unul dintre cele două locuri să fie acordat unui scriitor din diaspora, căci ar merita un semn de respect şi scriitorii care au înfundat puşcăriile sau au fost obligaţi să ia calea exilului”. Celălalt loc, crede Eugen Simion, ar trebui ocupat de un scriitor a cărui valoare a fost certificată în timp, fostul preşedinte mirându-se că pe lista aceea interminabilă nu figurează, de pildă, Mircea Dinescu: „De ce să nu fie Dinescu primit în Academie, din moment ce toată critica literară se întrecea în a-i lăuda opera? Şi nici nu trebuie uitat rolul său în evenimentele din ’89, cărora şi scriitorii le datorează câte ceva!”.

Cu „Cenaclul de luni” în Academie?

Întrebarea care se pune este: de ce crede Nicolae Manolescu că un loc în Academie i se cuvine de drept?

Umilit de George Călinescu, care-l considera un „ipochimen”, Manolescu se visează un urmaş al lui Titu Maiorescu sau al lui Lovinescu. Neavând însă norocul să-i treacă prin faţă nici Eminescu, ca lui Maiorescu, nici Ion Barbu, ca lui Lovinescu, Nicolae Manolescu a trebuit să împrumute cadrul formal şi a înfiinţat în facultatea unde preda „Cenaclul de luni”, pe care l-a promovat ca şi cum, în afară de studenţii săi, nimeni n-ar mai fi scris nimic în ţara asta!

Aşa s-a născut mitul Mircea Cărtărescu, ajuns acum să fie finanţat pentru a-şi scrie cărţile, ba, chiar, printr-un sistem de relaţii bine pus la punct, să fie nominalizat pentru Nobel!

Pentru reuşita acestui „proiect cultural” s-au cheltuit mulţi bani, astfel încât era inevitabil ca susţinerea lui să se armonizeze cu interesele politice. Nu întâmplător, în toţi anii de după Revoluţie, „România literară”, principala revistă a Uniunii Scriitorilor, condusă chiar de Nicolae Manolescu, a devenit tribuna politică a mentorului său, unde şi azi Mircea Mihăieş continuă seria editorialelor politice care îmbrăţişează cu drag Puterea!

„România literară”, iulie 1990, interviul lui Manolescu cu Ion Iliescu

Astfel, imediat după evenimentele din 13-15 iunie 1990, însuşi Manolescu publica în „România literară” un amplu interviu cu Ion Iliescu, interviu pe care nu cred să aibă puterea să-l revadă. Pentru exemplificarea atitudinii sale, reamintim aici doar prima întrebare adresată de Manolescu, pentru care şi Ceauşescu ar fi fost invidios:

„Domnule Preşedinte, daţi-mi voie să încep cu o întâmplare. Ea este semnificativă în privinţa speranţelor pe care mulţi intelectuali le-au nutrit, încă din epoca Ceauşescu, în legătură cu eventuala dumneavoastră carieră politică. Un prieten scriitor, care nu vă cunoştea personal, s-a prezentat, când v-a văzut acum un an şi ceva pe coridoarele Editurii Tehnice, v-a strâns mâna (n-aţi discutat nimic), şi apoi mi-a spus mie, după o zi sau două când ne-am întâlnit întâmplător: «Acesta va fi Omul». Istoria l-a confirmat. Credeţi – şi vă rog să mă iertaţi că vă pun atât de direct întrebarea, dar eu reprezint aici o revistă literară, principala revistă literară din ţară şi sunt obligat să o fac – credeţi că aţi păstrat simpatia scriitorilor şi a intelectualilor, care a fost într-un fel cel dintâi şi (îndrăznesc să spun) poate cel mai preţios capital politic al dumneavoastră?”

Un divorţ la Ambasadă

Interviul acesta cu Ion Iliescu, realizat de Manolescu când nu se uscase încă sângele din Piaţa Universităţii, nu l-a împiedicat, puţin mai târziu, să acapareze „Alianţa Civică” chiar din mâinile lui Marian Munteanu, pentru a o transforma în propriul lui partid!

Şi cum, pe vremea aceea, „Alianţa Civică” avea o susţinere formidabilă în rândul populaţiei, Manolescu a decis să întindă coarda parvenirii la maxim şi, în ciuda opozanţilor, s-a înscris în cursa pentru... preşedinţia ţării! Noroc cu Doina Cornea şi Corneliu Coposu, care l-au susţinut pe Emil Constantinescu, altfel Manolescu ar fi fost dispus să-l înfrunte chiar pe „cel aşteptat”, cum îl numise în interviu pe Ion Iliescu.

Înlăturarea din cursa prezidenţială nu l-a împiedicat pe Nicolae Manolescu să accepte, drept compensaţie, avantajele unor stipendii interesante. Astfel, în afara meseriei de profesor la Filologie, Manolescu poate fi găsit pe statele de plată de la Uniunea Scriitorilor, unde este chiar Preşedinte, pe cele de la „România literară”, unde este director, nerefuzând nici măcar onorariul de editorialist sportiv la „Evenimentul zilei” sau contractul cu Editura „Paralela 45”!

Mai presus de orice, însă, Manolescu pune funcţia de ambasador UNESCO, pe care o deţine de ani buni, luându-şi în misiune şi soţia, Ioana Manolescu Apolzan, ca secretar al Delegaţiei permanente!

Declaraţia de avere a Ioanei Manolescu Apolzan, depusă la Delegaţia permanentă a României la UNESCO

Şi pentru că la Paris Nicolae Manolescu s-a cam plictisit, reuşind să-i facă pe români să se minuneze când aud că avem un ambasador UNESCO, a pus-o de un divorţ spectaculos, oglindit spumos de presa mondenă din ţară, care titra: „Menage à trois la misiunea României din Paris”!

Nici revista „Cancan” nu putea rata un astfel de eveniment, astfel încât, pe prima pagină a numărului din 9 noiembrie 2011, titra: „ŞOC! Nicolae Manolescu, ambasadorul României la Paris pe lângă UNESCO, se desparte de soţia sa! Divorţul este unul amiabil”.

În mod normal, în astfel de situaţii, orice ambasador îşi depune demisia pentru a salva reputaţia ţării, însă, probabil, lui Manolescu îi este greu să renunţe la viaţa luxoasă din apartamentul plătit cu 5.000 de euro din bani publici şi la salariul anual de 32.304 euro, la care se mai adăuga şi salariul anual al soţiei, care era, în 2007 (când era doar secretar III), de 17.029 euro!

Ştiindu-se că presa este plină de aventurile tânărului Manolescu, de numai 72 de ani, unii cârcotaşi spun că el nu va fi primit în Academie pentru că îşi va aduce acolo nu numai soţiile, ci şi amantele!

Fantomele lui Manolescu: Gheorghiu-Dej, Ceauşescu, Iliescu

Problemele lui Nicolae Manolescu nu sunt de azi, de ieri, ci vin tare de demult. Lucrurile sunt îndeobşte cunoscute publicului larg de pe site-ul „Ziarişti on-line”, unde au apărut documentele ce arată concubinajul lui Manolescu cu toate regimurile politice, de la Gheorghiu-Dej până la Iliescu!

Cu acordul colegului Victor Roncea, reluăm câteva dintre aceste teme, din dorinţa de a înlătura impresia cititorilor noştri că am avea ceva de împărţit cu marele critic de la „România literară”.

Poate că nici nu ne-am fi apropiat de acest subiect dacă, în obraznica scrisoare de la care am pornit, trimisă acad. Eugen Simion, Nicolae Manolescu n-ar fi arătat că-l doare-n cot de Academie, aşa cum îl doare de imaginea României la UNESCO!

Reproducem mai întâi fragmente din articolul „Tineri muncitori în creaţia literară contemporană”, semnat de Nicolae Manolescu în „Contemporanul”, nr. 18, din 14 mai 1962:

Articolul „Tineri muncitori în creaţia literară contemporană”, apărut în revista „Contemporanul”, nr. 18, din 14 mai 1962

„Subliniind în cuvântarea sa la ultima conferinţă pe ţară a scriitorilor «rolul de seamă al literaturii în formarea şi educarea tineretului», tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej spunea: «Tânăra noastră generaţie are nevoie de opere care întruchipează idealurile pline de măreţie ale epocii noastre, evocând tradiţiile glorioase de luptă ale poporului, ale clasei muncitoare…».

Această sarcină trasată literaturii este extrem de semnificativă. În fabrici, pe şantiere sau în gospodării agricole colective, tineretul participă cu entuziasm la desăvârşirea construcţiei socialismului. În condiţiile preluării puterii de către clasa muncitoare, un relief deosebit l-au căpătat tinerii muncitori. Ei şi-au însuşit socialismul ca pe un mod de viaţă, identificându-se cu peisajul inedit al ţării. (…) Ce a însemnat Revoluţia socialistă pentru tot acest tineret osândit la nerealizare (sub burghezie) e uşor de înţeles. În peisajul ţării, devenit un imens şantier, literatura a surprins nemaipomenita dezlănţuire de energii, munca trepidantă, entuziasmul sutelor de mii de tineri, închinând o laudă tinereţii… o laudă efortului uman eliberat. (…)

Devotamentul şi eroismul acestor tineri, născuţi şi crescuţi după Eliberare, educaţi în spiritul moralei comuniste, trebuie să facă obiectul unor opere pe măsura cerinţelor epocii noastre.“

Manolescu: „O mare încredere în virtuţile epocii socialismului”

Tot în „Contemporanul”, într-o cronică literară despre o carte a lui Horia Zilieru, Nicolae Manolescu slăveşte în cuvinte de aur „virtuţile epocii socialismului”:

“…Lumina. Nu e doar incandescenţă a sufletului juvenil, ci un optimism funciar, bizuit pe o mare încredere în virtuţile epocii socialismului… Constructorul comunismului cultivă lumina… Lumina e puritate, candoare, dar şi dăruire optimistă idealului comunist… De aceea, opera partidului care înfăptuieşte descătuşarea îi apare lui Horia Zilieru ca izvor de lumină şi de fericire: Din ochii tăi lumina irumpe-adînc în noi/ vîslind cu aripi de aur spre orizontul larg (“Partidului”)”.

Articolul criticului literar comunist Nicolae Manolescu, „Trei poeţi tineri”, apărut în revista „Contemporanul”

Mulţi dintre cei care nu-i ştiu opera de tinereţe se întreabă cum de a rezistat Manolescu în viaţa literară din timpul comunismului, ştiindu-se că părinţii săi au înfundat puşcăria pe criterii politice, motiv pentru care a şi împrumutat numele de scenă de la unchiul său. Textul de mai sus răspunde cât se poate de clar la această întrebare: oportunismul, lipsa de onoare, carierismul. Trebuie să recunoaştem că aceste calităţi reprezintă şi azi cheia succesului pentru aspirantul la fotoliul academic.

Manolescu către Ceauşescu: „Sper că cuvântul (sic!) meu stingher – vorbesc pentru prima oară în faţa dumneavoastră – a reuşit să vă transmită a anumită emoţie a stării pe care am vrut s-o completez”

Cu Nicolae Ceauşescu, criticul literar Nicolae Manolescu a avut chiar o întâlnire directă (îl însoţea pe Ştefan Aug. Doinaş) fiind extrem de emoţionat, cum singur mărturiseşte.

Stenograma acestei întâlniri s-a păstrat şi a fost publicată în cartea lui Marin Radu Mocanu, „Cenzura a murit, trăiască cenzorii”, apărută la Editura EuroPress în 2008. Ce i-a spus Nicolae Manolescu Preşedintelui de atunci al ţării aflăm la pp. 127-129:

Mult stimate tovarăşe secretar general,

Îmi permit să arăt foarte puţine lucruri care vor veni în completare – aşa cum, de altfel, aţi precizat şi dumneavoastră – la ceea ce a spus colegul meu, Augustin Doinaş.

Şi eu cred că avem totala libertate de a răspunde, prin volumele noastre, eforturilor care se fac, de a dărui oamenilor cărţi care să oglindească realitatea şi realizările societăţii noastre contemporane.

Domnia Voastră, de multe ori, ne-aţi spus, ne-aţi arătat ce se cere de la literatură, ce ar trebui să fie această literatură.

Din păcate, tovaraşe secretar general, ne găsim aici, în faţa Domniei Voastre, nu ca să discutăm cu preşedintele statului şi partidului probleme de fond ale literaturii române, ceea ce ar fi fost de dorit, şi ceea ce ar fi fost foarte important pentru noi, ci să discutăm, din nou – eu, în ce mă priveşte, vin pentru prima oara în faţa dumneavoastra – aceleaşi probleme, să discutăm din nou despre această atmosferă care domneşte în viaţa literară, de raporturile în cadrul scriitorimii noastre.

Suntem aici, tovaraşe secretar general, solicitând atenţia Domniei Voastre din cauza acestor contradicţii, din cauza acestei atmosfere necolegiale. Există un raport care leagă aceste realităţi. Spre exemplu, există un raport mecanic, dovedind că o literatură se poate face într-un climat bun, dar există şi unele resentimente care la un moment dat denigrează această literatură. De obicei se leagă valoarea literară de libertatea acestei literaturi. Şi eu, tovaraşe secretar general, am să merg mai departe cu această valoare a literaturii, spunând că ea se leagă de legalitatea restaurată de 15 ani incoace, de când Domnia Voastră aţi instaurat această legalitate, făcând să se cunoască operele unui popor prea adesea încercat şi lipsit în istoria sa de acest cadru firesc. Cea mai grandioasă legătură care se poate face între dezvoltare şi literatură în aceşti 15 ani, şi acest cadru legal, se face datorită şi graţie eforturilor Domniei Voastre.

Poate că nu mai este cazul s-o spunem, dar este un lucru clocotitor, afirmarea acestei legalităţi. Ţin la această expresie, pentru că mi se pare că numai în acest cadru legal cultura se poate dezvolta firesc, fără a secreta această otravă care poate duce la nemulţumiri şi ură.

Fenomenele negative care se petrec în viaţa noastră literară m-au facut, stimate tovaraşe secretar general, să mă asociez celor care au cerut permisiunea de a se afla în faţa Domniei Voastre şi, totodată, acest lucru a pornit din dorinţa câtorva – foarte puţini oameni, colegi de-ai noştri, de a pune în discuţie, de a ataca şi dacă se poate spune de a discuta tocmai acest cadru, de această legalitate.

Nu este poate probabil nevoie să spun care sunt cauzele care au dus la aceste nemulţumiri. Nu este vorba de unele neînţelegeri, ci este vorba de unele nemulţumiri ale unora din colegii noştri, care n-au fost aleşi în organele conducatoare ale Uniunii Scriitorilor, este vorba de nemulţumirea altora de a fi consideraţi de critica literară la valoarea pe care şi-o imaginează că o au.

Pe de alta parte, Uniunea Scriitorilor a devenit, pentru aceşti câţiva, un cadru neplăcut, stingher, pe care tind să-l stăpânească critic, devenind un duşman de moarte. Nu este nevoie să spunem ce s-ar întampla, în acest cadru, cu unele din creaţiile valoroase, care tratează despre revoluţia socialistă, despre alte probleme, în lipsa criticii ca reglator.

Ceea ce este mai neplăcut, este faptul că aceste discuţii, din cadrul literaturii, au început să semene cu unele campanii împotriva unor oameni care au merite în literatura contemporană, unele legate direct de lupta pentru această ţara şi pentru acest partid.

Domnia Voastră aţi instaurat legalitatea, dar aţi lichidat şi un anumit monopol care a existat până în anii 50, şi nu numai până atunci, şi care tindea să împartă pe scriitori în două, cei care erau cu literatura şi cei care erau împotriva partidului. Ceea ce aş numi eu «Politica Ceauşescu» a fost tocmai lichidarea acestor «drepturi» de obicei ale unor uzurpatori, a unora, foarte puţini, de a se erija ca adevaraţi iubitori de ţară, a iubirii de partid. Aceştia, foarte puţini, uită că scriitorul adevărat, sau mai bine-zis, este scriitor adevărat cu condiţia să fie un scriitor adevărat! Această a doua parte a afirmaţiei mele izvorăşte din declaraţiile făcute de aceştia, foarte puţini, în diferite ocazii şi care au creat un mare loc pentru impostură, pentru veleitarism.

Nu mai este nevoie să spun de climatul necritic care are loc în viaţa literară, climat care trebuie – cred eu – cât se poate de repede să fie discutat, analizat, înlăturat pentru că, altfel, în relaţiile dintre literatură şi viaţa literară s-ar putea întâmpla ca această admirabilă literatură, pe care o ştim de 15 ani încoace, care se situează la nivelul cel mai înalt al creaţiei artistice româneşti, să înceapă să suporte tot mai greu presiunile care apar şi, totodată, să apară tot mai puţine creaţii bune bune, să apară o anumită oboseală a scriitorilor din cauza acestor campanii, şi în mod deosebit la scriitorii mai tineri .

Vă mulţumesc, tovaraşe secretar general, că m-aţi ascultat. Sper că cuvântul meu stingher – vorbesc pentru prima oara în faţa dumneavoastră – a reuşit să vă transmită o anumită emoţie a stării pe care am vrut s-o completez, dacă nu şi cauzele ei obiective.

Încă o dată, vă mulţumesc.”

Manolescu inventează „Academia lui Aristotel”!

Nu este locul aici să detaliem superficialitatea culturală reprezentată de Nicolae Manolescu, însă două lucruri ar merita puţină atenţie.

În articolul „Şcoala, pepinieră de bătăuşi”, din „România literară”, nr. 40, p. 3, Manolescu scrie:

„Nu putem nutri nici cea mai mică speranţă ca şcoala să redevină acel templu al învăţăturii şi educaţiei pe care civilizaţia europeană l-a moştenit de la academia elină a lui Platon şi Aristotel.”

Ţine aproape de analfabetism această frază, întrucât, după cum toată lumea ştie, Academia a fost înfiinţată de Platon, dăinuind aproape un mileniu, până când, în anul 529, a fost închisă din ordinul împăratului Iulian. Aristotel nu are absolut nicio legătură cu Academia! Este adevărat că şi Aristotel a înfiinţat o şcoală în anul 335 î.Hr., dar aceasta era Λύκειον (lat. Lyceum), dar numai Manolescu poate spune că Lyceum şi Akademia sunt acelaşi lucru!

Ironia sorţii: să vrei să intri în Academie şi să crezi că ea a fost fondată de Aristotel...

„Marea cu sarea” - operatorul estetic al lui Manolescu

Al doilea lucru care subliniază „profunzimea” criticului literar Nicolae Manolescu ne este oferit chiar în cartea care l-a propulsat, „Contradicţia lui Maiorescu”.

Întrucât ştim că mulţi snobi vor sări ca arşi când vor citi articolulul nostru, aşa cum au făcut şi când am pus lupa pe Liiceanu sau Cărtărescu, oferim şi de data asta documentul:

În „Contradicţia lui Maiorescu”, Ed Eminescu, 1973, p. 195, Manolescu crede că Demiurgul i-a promis lui Hyperion „marea cu sarea”

Aşadar, încercând o analiză despre cea mai importantă parte a „Luceafărului” eminescian, criticul literar Nicolae Manolescu nu este în stare să spună decât atât: Demiurgul îi promite lui Hyperion „marea cu sarea”!!! Parcă ar fi cu nevastă-sa la o cafea pe malul Senei! Nu mai vorbim de logica acestei fraze, care este una ciudată: „Demiurgul promiţând marea cu sare lui Hyperion nu este o inspiraţie prea fericită...”. Îi rugăm pe elevii de clasa a opta să încerce organizarea logică a frazei manolesciene.

În acelaşi pasaj, Nicolae Manolescu citează din Perpessicius manuscrisul... B-2275, adică unul inexistent! Într-o carte care a circulat ca bibliografie obligatorie prin şcoli, este inadmisibilă o asemenea eroare. Oricine a văzut măcar o dată un manuscris eminescian ştie că numerotarea din Biblioteca Academiei este aceasta: 2275 B!

Dar, pentru cineva care crede că între Academia lui Platon şi Lyceum-ul lui Aristotel, ce mai contează diferenţa dintre B-2275 şi 2275 B!?

Pentru cei care se vor grăbi să ne pună la zid pentru „blasfemia” noastră, aceea de a-l critica pe cel în faţa căruia s-au închinat atâtea generaţii de scriitori, le reamintim, pe de o parte, caracterizarea pe care G. Călinescu i-a făcut-o lui Manolescu şi, pe de altă parte, faptul că tovarăşul Nicolae Manolescu intra frecvent la CC al PCR, făcând pârtie, ce-i drept, nu la Ceauşescu, ci la Gogu Rădulescu! Aceasta era toată dizidenţa grupului de intelectuali care l-au legendat pe Manolescu în ultimii 30-40 de ani.

E de neimaginat pentru un om care se crede un fel de guru al criticii contemporane să fie ahtiat după atâtea funcţii, precum Nicolae Manolescu. El este Preşedintele Uniunii Scriitorilor, directorul revistei „România literară”, ambasadorul României la UNESCO şi nu-i ajung toate astea. Vrea să fie şi membru al Academiei Române!

Nu ştim încă dacă acolo vrea să intre cu soţie cu tot, aşa cum s-a instalat şi la Paris.

P.S. Toate documentele de mai sus sunt preluate de pe site-ul Ziarişti on-line, prin amabilitatea colegului Victor Roncea, căruia îi mulţumim.

Ion SpânuPublicat Vineri, 09 noiembrie 2012
8097
 | 58
 | 1
+Adaugă
Comentarii
2000
Trimite
Camelian Propinatiu
0
Cred ca si Ion Iliescu vede anomalia ca Eugen Simion este academician deplin, pe când Nicolae Manolescu nu. Cel mai nedreptatit este insa Mircea Cartarescu, a carui validare occidentala e fara seaman.
Publicat Joi, 07 martie 2013
+Răspunde
andrei
-1
Faceti o greseala grava. Il acuzati pe Manolescu ca ar fi analfabet dar o cam ,,dati in bara": Aristotel are o legatura enorma cu Academia lui Platon, pentru ca pe la 17 ani devine ,,elev", in perioda in care Eudoxus din Cnidos il inlocuieste pe Platon. Aristotel avea sa ramana atasat de Academie aproximativ 20 de ani.
Publicat Luni, 04 martie 2013
+Răspunde
pe jagardeaua asta de
+2
manolescu pana cand si comunistii l-au mirosit si de-aia nici nu l-au primit in PCR! Si el voia sa fie pesedintele Romaniai pt ca nu a fost membru PCR! Dar cu elogiile la adresa criminalului comunist Gheorghiu Dej si a urmasilor acestuia cum ramane? Si va mai spun, ca poate afla si Corlatean, ca acest hot de drumul mare fura banii MAE pentru ca sta in Romania si ia bani de ambasador la Paris! E bine domnule Manolescu?
Publicat Luni, 12 noiembrie 2012
+Răspunde
zambila popescu
+3
M.Petrescu, nu te baga unde nu-ti fierbe oala ! Ori esti altcineva, ori esti proasta ! Cind Manolo era asistent, Simion Dascalul era lect., marea aglomeratie din decembrie i-a prins pe unul lect. si pe altul conf. Diaconescu era la limba, si era prodecan !
Publicat Duminică, 11 noiembrie 2012
+Răspunde
Mihaela Petrescu
+2
Nu am avut rabdare sa citesc toate aberatiile *editat* ite de Ion Spanu. Eu stiu ca am fost studenta la Facultatea de Limba si Literatura Romana inainte de 1980 si ca i-am avut profesori pe amindoi "eroii" acestui articol. Pe Simion , profesor "plin", pleca destul de mult in "vest" si era evidenta cochetaria sa cu regimul politic. Pe Manolescu l-am avut doar asistent.Era asistentul unui ilustru necunoscut, Diaconescu, sau asa ceva. La seminariile lui Manolescu veneau si studenti din alte grupe, din alti ani. Imi pare rau sa vad ca au ramas "deasupra" tot cei din anii blestemati. De ce ? Poate pentru ca deciziile se iau de catre aceleasi personaje, unele mai spilcuite, cum este Simionescu, altele ...doar pentru ca s-au aciuat pe linga o haita mai puternica.
Publicat Duminică, 11 noiembrie 2012
+Răspunde
adevaratul strafanas
+5
Baci, cumetre, esti echilibrat si te duce capul, dar il supraapreciezi pe Manolexu, e poate al doilea jurnalist literar dupa Calinescu, ca longevitate, dar ca valoare este sub Pompiliu Constantinescu, Zarifopol, Streinu !
Publicat Sâmbătă, 10 noiembrie 2012
+Răspunde
baci
-4
manolescu ramine cel mai bun critic dupa calinescu. are multi dusmani din cauza istoriei recente. oricum ai lua/o e o personalitate care merita de mult sa fie in academia unde un eugen simion, mult sub nivelul lui manolescu, patroneaza cu cerul negru in gura dar cu aparente de bun romin si scriitor, tagma scriitoriceasca. stim cum a manevrat simion sa nu devinaacademician plin manolescu. nu sunt fan manolescu dar adevarul trebuie spus. daca breban si altii au vut loc in academie de ce nu si mano;lescu, persoalitate critica adevarata in cultura romina. pietrele aruncate in articl sunt nedrepte. sa vedem care scriitor e fara pata, care e de valoarea lui manolescu de poate arunca iatra cu asa usurinta...cadem din lac in put cu fiecare schimbare. desi aleg usl nu cred ca e bine sa lovim asfel in valori iar dl roncea e patimas, adevarul lui e totdeauna intr/un context otravit si, cu toate ca are dreptate, pe portiuni, face rau pe ansamblu.
Publicat Sâmbătă, 10 noiembrie 2012
+Răspunde
kaiser soze
+1
asta e legionarul apolzan, o mare secatura , o jigodie de cea mai joasa speta.
Publicat Sâmbătă, 10 noiembrie 2012
+Răspunde
Mărin
-5
Spînule, Călinescu spunea şi despre Belical că este urât, lipsit de voce şi fără talent. De asta nu zici nimic? Sau nu-ţi convine.să fim serioşi. Cărtărescu şi Dinescu mai au destul timp să intre în Academie şi juriul să discearnă. Manolescu o merita de mult, dar s-au opus cei care-l invidiază pentru capacităţile sale. Nu uita că, în regimul comunist, a trebuit să-şi schimbe numele pentru a putea intra la facultate. În Râmnicu Vâlcea, printre fostele mărimi comuniste, umblă legende aberante despre ce făcea mama sa în calitate de legionară. Nişte minciuni ordinare venite pe filiera actuala ca să-l compromită pe el. Spînule, cine-ţi scrie articolele, că la puşcărie nu cred că ai învăţat limba română.
Publicat Sâmbătă, 10 noiembrie 2012
+Răspunde
corrie
+19
Nu pot sa uit imaginea jalnica din ziua de 1 decembrie 2008 ,cand statea cuminte in fata lui basescu pentru o decoratie ,si uitandu-se cu repros peste umar la fostul detinut politic ,muncitor torturat de securitatea lui ceausescu la Brasov prin RISTEA PRIBOI ,care a refuzat decoratia lui basescu ,DAND-O INAPOI,stricandu-i astfel ceremonia de ziua nationala ! Tot asa cum nu voi uita ca a tradat ALIANTA CIVICA ,plecand de langa Corneliu Coposu si din PNL ,formand impreuna cu Stelian Tanase partidul aliantei civice-PAC-UL ,CARE A FACUT CA PNL-UL SA NU INTRE IN 1992 IN PARLAMENT! Fostul detinut politic Paraschiv a si murit curand dupa,iar Manolescu a ramas bine-mersi la Paris,dupa ce i-a pupat decoratia lui basescu... MAAARE CARACTER...
Publicat Sâmbătă, 10 noiembrie 2012
+Răspunde
Recomandate
Centrul Atenţiei
alarm off
Dosar Cotidianul
7 articole/ Actualizat Duminică, 08 octombrie 2017
alarm off
Cotidianul cititorilor
20 articole/ Actualizat Sâmbătă, 23 septembrie 2017
Ilie Şerbănescu

Realist privind lucrurile, actuala formulă de guvernare din România este probabil cea mai profitabilă pentru stăpânul străin al țării.

Ilie ŞerbănescuPublicat Luni, 16 octombrie 2017