×
×
Noi
Citite
Recomandate
Data
Joi, 19 octombrie 2017, 21:01
EUR (€)
-0.0035 ↘
4.5854 RON
USD ($)
+0.0087 ↗
3.8887 RON
• • •
Povestea, aşa cum o ştiam
Afacerea Virgil Tănase - Charles Hernu
Virgil Tănase. Sursa foto: http://www.liviuioanstoiciu.ro
Virgil Tănase. Sursa foto: http://www.liviuioanstoiciu.ro

Pe 22 mai 1982, în presa franceză izbucneşte „afacerea Tănase”. Scriitorul român Virgil Tănase, opozant al regimului de la Bucureşti şi exilat în Franţa, unde primeşte cetăţenia franceză, a dispărut de la domiciliu. Ziariştii francezi sunt interesaţi de subiect – dispariţia din Paris a unui disident est-european cunoscut e, fără îndoială, un subiect care nu poate fi ratat. Imediat apar şi primele ipoteze. Prima – că Virgil Tănase a dispărut din motive care nu au legătură cu opoziţia sa faţă de regimul comunist din România. Dispariţia ar fi, în acest caz, un fel de capriciu al unui artist, sau o modalitate de a-şi rezolva cine ştie ce probleme personale. A doua ipoteză este că Virgil Tănase a fost răpit (şi eventual asasinat) de autorităţile comuniste de la Bucureşti.

Cea de a doua ipoteză capătă rapid o confirmare dintr-o sursă cu totul neaşteptată. Pe 9 iunie 1982, preşedintele Franţei, Francois Mitterrand, anunţă într-o conferinţă de presă că responsabil pentru dispariţia lui Virgil Tănase este regimul de la Bucureşti şi promite dezvăluiri complete în câteva săptămâni. Faptul este fără precedent: niciodată un şef de stat nu se implică direct şi nu face declaraţii pe astfel de teme. Cu atât mai mult cu cât declaraţia respectivă anunţă ruperea de facto a relaţiilor dintre Franţa şi România. Este dispariţia unui disident un motiv serios şi puternic de rupere a relaţiilor dintre două state? Caracterul cu totul neobişnuit al ieşirii preşedintelui Mitterrand nu scapă jurnaliştilor francezi care urmăresc afacerea.

Pe 7 august 1982, Le Nouvel Observateur publică un articol cu titlul „A treia ipoteză”. Articolul sugerează că Virgil Tănase – despre care încă nu se ştia nimic la acea dată – nu a fost răpit de Securitate. Dimpotrivă, e ţinut ascuns de serviciul de contrainformaţii francez, DST, tocmai pentru a împiedica încercarea Securităţii de a-l asasina. De aici, lucrurile se precipită.

Pe 31 august, Bernard Poulet publică în Le Matin adevărul despre „afacerea Tănase”. Virgil Tănase nu a fost răpit de Securitate, ci ascuns de DST, cu acordul său, pentru a împiedica astfel asasinarea lui de către Securitate.

În aceeaşi zi, Virgil Tănase reapare, după mai bine de trei luni. Lui i se alătură Paul Goma şi Matei Haiducu, un cetăţean francez de origine română, în vârstă de 34 de ani, care se recomandă drept locotenent-colonel al Securităţii. Cei trei ţin o conferinţă de presă în care oferă propria lor explicaţie a evenimentelor.

Eroul principal al conferinţei de presă este Haiducu. Acesta susţine că este ofiţer de informaţii implantat în Franţa din 1975 pentru acţiuni de spionaj economic. Haiducu a obţinut cetăţenia franceză în 1978 prin căsătorie. Cu alte cuvinte, este un „ilegal” – un agent deplin conspirat care oficial nu mai are niciun fel de legături cu ţara de origine şi care este naturalizat şi integrat în ţara-gazdă pentru a nu crea niciun fel de suspiciuni în legătură cu identitatea sa reală şi misiunea pe care o are.

Potrivit lui Haiducu, în februarie 1982 primeşte de la Bucureşti misiunea de a-i asasina pe Virgil Tănase şi Paul Goma. Planul prevedea ca Goma să fie otrăvit, iar Tănase răpit şi asasinat de un grup mafiot.

Haiducu susţine că, fiind pregătit pentru activităţi de spionaj economic dar nu şi pentru asasinate, refuză să îndeplinească misiunea şi se predă celor de la DST. Din acel moment francezii, împreună cu Haidicu, cu Goma şi cu Tănase, pregătesc ratarea otrăvirii lui Goma şi pseudo-răpirea lui Tănase pentru ca Haiducu să poată raporta la Bucureşti îndeplinirea parţială a misiunii şi să aibă timp să îl aducă în Franţa pe fratele său, urmând ca după aceea să facă totul public. În esenţă, Virgil Tănase şi Paul Goma susţin versiunea lui Haiducu, povestind fiecare partea sa de poveste şi afirmă, în plus, că DST şi preşedintele Mitterrand vor confirma oficial cele spuse de ei.

Totuşi, la conferinţa de presă nu a fost prezent niciun ofiţer al DST. Nici serviciul francez de contrainformaţii, nici preşedintele Mitterrand nu au făcut, de atunci încolo, nicio declaraţie publică legată de „afacerea Tănase”. Şi cu asta povestea s-a închis. Ca un post scriptum, fiecare dintre cei trei români implicaţi în poveste – Tănase, Goma şi Haiducu – a scris câte o carte având ca subiect neobişnuitul eveniment, dar niciuna dintre cărţi nu spune în esenţă mai mult sau altceva decât ce s-a spus la conferinţa de presă din 31 august 1982.

A patra ipoteză: povestea, aşa cum nu o ştiam

Versiunea oficială a „afacerii Tănase” ridică multe semne de întrebare. De ce a intervenit public preşedintele Mitterrand acuzând direct şi explicit regimul de la Bucureşti, deşi ştia că Virgil Tănase este în custodia celor de la DST? Cum e posibil ca un ofiţer de informaţii să defecteze şi, imediat după defectare, DST să-i atribuie o misiune extrem de riscantă, ceea ce sugerează un nivel ridicat de încredere a ofiţerilor francezi în Haiducu? Cât de credibilă e candoarea lui Haiducu, care susţine că, fiind pregătit pentru misiuni de spionaj economic, a fost şocat de noua misiune (asasinatul)? La urma urmei, ofiţerii de informaţii, mai ales cei pregătiţi să devină „ilegali”, sunt antrenaţi (inclusiv psihologic) pentru orice fel de misiuni, inclusiv pentru asasinate. De ce preşedintele Mitterrand şi DST nu au mai făcut declaraţii pe tema „afacerii Tănase”, deşi Francois Mitterrand promisese explicit astfel de declaraţii, preferând să lase întreaga poveste să se încheie în coadă de peşte? De ce Virgil Tănase a fost ţinut ascuns o perioadă atât de lungă de timp? În fine, de ce în cazul lui Goma s-a optat pentru „ratarea” asasinatului, iar in cazul lui Tănase pentru „reuşita” răpirii?

Este meritul lui Liviu Tofan că a întreprins, timp de mai mulţi ani, o investigaţie în urma căreia a reuşit să obţină suficiente informaţii care să îl ajute să răspundă la întrebările de mai sus. Din discuţii cu foşti ofiţeri ai DST care s-au ocupat de cazul Tănase, cu soţia şi cu mama lui Haiducu, ca şi cu alte persoane implicate direct sau indirect în poveste, din documente pe care DST i le-a pus la dispoziţie şi din alte documente descoperite la CNSAS, Liviu Tofan a reuşit să producă a patra ipoteză.

Eroul principal al poveştii aşa cum n-o ştiam este Charles Hernu. Hernu a fost un membru al elitei politice franceze încă din anii ’50. Redutabil jucător de culise, eroul nostru s-a aflat în preajma mai multor preşedinţi francezi şi a altor politicieni de rang înalt. În 1981, Francois Mitterrand îl numeşte ministru al apărării, iar Hernu aranjează lucrurile în aşa fel încât unul dintre protejaţii săi să fie numit la conducerea serviciului de informaţii externe al Franţei.

Problema este însă că, începând cel puţin din 1957, Charles Hernu a fost racolat de serviciile de spionaj sovietice, după ce în prealabil, între 1953 şi 1957, lucrase pentru spionajul bulgar. KGB-ul îl plătea pe Hernu cu sume între 1000 şi 1500 de franci lunar (în condiţiile în care salariul lunar al lui Hernu era, în acea perioadă, de 800 de franci). Mai mult, KGB-ul a finanţat cu 50.000 de franci campania electorală a lui Hernu pentru alegerile legislative din 1958. Hernu a lucrat pentru sovietici cel puţin până în 1963. Iar Securitatea ştia toate astea şi, în plus, credea că abandonarea lui Hernu de către KGB în 1963 era o legendă.

Ei bine, în octombrie 1981 Haiducu primeşte misiunea de a-l racola pe Hernu, proaspăt ministru francez al apărării. Misiunea este considerată atât de riscantă încât o lună mai târziu CIE (Centrul de Informaţii Externe, ramura externă a Securităţii şi strămoşul actualului SIE) o abandonează. E destul de probabil că acesta a fost momentul în care Haiducu a defectat – dar e mai probabil ca el să fi defectat cel puţin din 1979, când DST deţinea deja date că ar fi fost agent al Securităţii. Ce este relativ cert este că undeva în noiembrie sau decembrie 1981 Haiducu este invitat să poarte o discuţie neoficială cu nimeni altul decât cu proapătul ales preşedinte al Franţei, Francois Mitterrand.

Prin urmare, DST şi Francois Mitterrand ştiau deja, la sfârşitul lui 1981, că Hernu, noul ministru al apărării şi prieten cu Mitterrand, fusese agent sovietic şi că românii încercau să-l racoleze.

În februarie 1982, francezii o arestează pe Magdalena Kopp, logodnica lui Carlos Şacalul. Aceasta ajunsese la Paris de la Bucureşti, cu acte false întocmite de Securitate. Suficiente dovezi indirecte ale faptului că regimul de la Bucureşti sprijinea o organizaţie teroristă (cea a lui Carlos) care ameninţa Franţa. După arestarea Magdalenei Kopp, Carlos a trimis un ultimatum autorităţilor franceze, în care afirma că dacă logodnica sa nu va fi eliberată imediat, va porni un „război personal” împotriva Franţei. Domnişoara Kopp nu a fost eliberată, iar Carlos a început să terorizeze Franţa.

Tentativa de racolare a unui ministru al apărării şi sprijinirea unui terorist care declarase război Franţei. Fiecare din aceste două motive era suficient de puternic pentru a-l face pe Mitterrand să rupă legăturile cu Bucureştiul în modul în care a făcut-o în conferinţa de presă din 9 iunie 1982. Luate împreună, cele două motive devin irezistibil de puternice. Dar Mitterrand nu se putea referi public nici la Carlos (pentru că dovezile erau doar indirecte), nici la Hernu (pentru că l-ar fi deconspirat pe Haiducu şi, mai important, pentru că asta ar fi pus capăt carierei sale politice). Aşa că cel mai bun pretext pentru atacarea publică a regimului de la Bucureşti şi ruperea relaţiilor cu Ceauşescu a fost „afacerea Tănase”, una pe care Mitterrand o controla.

Şi tot „afacerea Hernu” explică de ce Mitterrand nu şi-a mai ţinut promisiunea de a face „dezvăluiri complete” despre implicarea Bucureştiului în tentativa de asasinat la adresa lui Virgil Tănase şi Paul Goma. Declaraţia iniţială şi ruperea de facto a relaţiilor dintre Franţa şi România erau suficiente. Orice antagonizare suplimentară a regimului de la Bucureşti ar fi dus la creşterea inutilă a riscului ca Securitatea să scurgă în public informaţiile despre Hernu, chiar dacă asta ar fi dus la represalii dure, inclusiv din partea sovieticilor. Cu alte cuvinte, Mitterrand şi-a asumat un risc calculat şi nu a întins coarda mai mult decât a fost necesar.

Iarăşi, „afacerea Hernu” explică de ce Virgil Tănase a fost ţinut ascuns atâta vreme şi de ce Haiducu a plecat la Bucureşti imediat după „răpire”, unde a rămas până la începutul lui august 1982. Cel mai probabil este că Haiducu trebuia să afle toate informaţiile pe care Securitatea le deţinea despre Hernu şi să evalueze la faţa locului riscul ca Ceauşescu să folosească acele informaţii împotriva lui Mitterrand.

Meritul fundamental al cărţii lui Liviu Tofan este acela de a fi demonstrat că „afacerea Tănase” a fost un episod organizat şi controlat de francezi (chiar dacă iniţiat de Ceauşecu şi de Securitate) dintr-o poveste cu mult mai mare: „afacerea Hernu”. O poveste pe care nici Virgil Tănase, nici Paul Goma nu o cunoşteau şi n-aveau cum s-o cunoască atunci când au acceptat să joace rolurile propuse lor de către DST. Astfel că cei doi s-au trezit nu doar victime ale regimului comunist şi ale Securităţii, ci şi victime ale autorităţilor franceze. Din punct de vedere moral, statul francez este la fel de vinovat faţă de Tănase şi Goma ca şi statul român comunist şi postcomunist.

Sorin Cucerai

* Liviu Tofan, A patra ipoteză, Polirom, 2012

Publicat Sâmbătă, 24 noiembrie 2012
13905
 | 57
 | 1
+Adaugă
Comentarii
2000
Trimite
pt prosti
+1
totzi martorii de la assasinarea lui kenedy au murit dubios,,, la fel si multzi dintre cei ce au dat declaratzii despre sept 11 ...ceausescu era mic copil ....articolul de mai sus praf in in ochi la prostime ...
Publicat Marţi, 11 decembrie 2012
+Răspunde
Care este morala?
+1
scrisul este fictiune...politica terorism si dizidenta utopie...
Publicat Joi, 06 decembrie 2012
+Răspunde
Ileana Rollason
+17
Aiurea ! Mitterand era un provocator, a avut o viata dubla, cu doua familii personale, si cu vreo câteva altele, politice. Functionar al guvernului fascist de la Vichy, dupa razboi a acaparat Partidul Socialist francez, în care-a semanat si germenii duplicitatii. A avut un singur mare ministru, Badinter, care-a abolit pedeapsa cu moartea ... în rest, un provocator (un om "de retea" si de "retele"...) ... privindu-i pe "spionii" români, deconspirarea lor în plina perioada idilica a relatiilor cu Franta (de Gaulle, marele rival al lui Mitterand, fusese-n România în 1968) e cel putin dubioasa ... ori, schimbarile se-ntâmplasera-n Franta, o data cu venirea la putere a lui Mitterand, mare specialist în intoxicari ... la Bucuresti n-avusese loc nici o schimbare politica ... istorie suprarealista, stiintifico-fantastica, à la James Bond (pardon, à la Mitterand) ...
Publicat Sâmbătă, 24 noiembrie 2012
+Răspunde
fc
+19
ultima ispravă: țăranii bulgari și ale lor gloanțe pentru apărarea castraveților de către desanții franțuji... )))
Publicat Sâmbătă, 24 noiembrie 2012
+Răspunde
lunetistu
+22
@fluture cuantic : Pai Sarcozi a primit de la Gadafi 50 mil. euro pentru campania electorala , iar apoi el a fost primul (franta ) care a atacat Libia (de a ramas America cu gura cascata ) si la sacrificat pe`contributor` . Francezi , inca din anii `50 pierd pe toate fronturile (serioase) incepind cu Coreea si Vietnamul , Angola , Algeria ... Armata si servicile secrete franceze (ca si cele americane ) papa banii fraierilor respectivi . De la razboi incoace , au dat numai rateuri , atit in teren cit si pe frontul invizibil . Rusii i-i aveau in buzunar , iar pe frontul invizibil nu aveau adversar . Stiu ca voi fi injurat , dar asta-i adevarul .
Publicat Sâmbătă, 24 noiembrie 2012
+Răspunde
lunetistu
+72
Corect finalul cu vinovatia statului francez . Eu stiu povestea din acea perioada , de la europa libera . Era vorba despre Haiduc (agent roman ) trimis sa-l otraveasca pe Tanase (dintr-un stilou , la o chermeza , i-i punea otrava in paharul cu bautura lui Tanase , iar un agent francez , ca din gresala , dadea cu cotul si varsa paharul . In situatia in care securitatea , prin alt agent supraveghea `executia` sa fie pacalita ) , care se preda si inpreuna cu agentii francezi insceneaza tentativa de asasinat si toate cele .Luni de zile europa libera a mincat piine (si umplut programul ) pe subiectul asta , subiect care mirosea de la o posta a facatura , ca securitatea nu era asa de proasta sa-l omoare in public cu martori .Prin anii 2000, Haiduc a luat bani buni de la un ziar romanesc care i-a publicat un interviu pe aceasta tema . Nu vedeti ca aproape toti slusbasii europei libere ( Hurezeanu , Stanisoara , Mititelu , N,C,Munteanu, Cleji , Serbanescu ) care , in majoritate au denigrat tara in acea perioada , acuma maninca o piine alba de la tara pe care au denigrata , ba unul a fost si ministru in aceasta tara . `ROMANI ADEVARATI`
Publicat Sâmbătă, 24 noiembrie 2012
+Răspunde
hmmmm
+10
multe intrigi si incurcaturi,nu prea gasesc ceva senzational in povestea asta;singura chestie mizerabila mi se pare preocuparea regimului Ceausescu pentru a lichida pe romanii plecati in afara;cat despre francezi si "cartitele" lor nimic nou sub soare,toate statele au asemenea probleme
Publicat Sâmbătă, 24 noiembrie 2012
+Răspunde
franc
+64
Fiecare varianta e reflectarea intereselor celor care o lanseaza. VariantaTofan-numai speculatii. Si cu lacune in documentare. Legatura asestui caz cu cazul Hernu este fortata si chiar ridicola. S-a vrut sa se gaseasca ceva original si spectaculos pentru a se scrie o carte. Celelate trei variante sunt facaturi pentru ochii celor din "stupid people". Va ofer varianta a 5-a si va las sa apreciati singuri care vi se pare a fi cea mai plauzibila. Mitterand urma sa viziteze Romania pentru o deschidere economica foarte mare. A nu se uita ca Ceausescu ii trimisese bani pentru campania electorala. SUA erau profund nemultumite de acest fapt. Ascunderea lui Tanase de catre DSS si restul combinatiei au fost gestionate de agentii CIA infiltrati in contraspionajul francez. Mitterand nu a stiut despre adevarata desfasurare a faptelor decat dupa ce a facut declaratia prin care, de facto, a rupt relatiile cu Romania. Ulterior i s-a spus adevarul si evident ca a refuzat sa se mai expuna public dupa aceasta mani *editat* re rusinoasa al carui subiect principal a fost. A bon entendeur...
Publicat Sâmbătă, 24 noiembrie 2012
+Răspunde
fluture cuantic
+49
statul francez este stat terorist. a nu se uita epoca: 10 iulie 1985 (portul Auckland). serviciul secret DGSE, externele lor. fratele lui segolene royal, gerard, este unul dintre cei ce au plasat bombe pe nava amiral a Greenpeace. urmarea - moartea fotografului Pereira, scufundarea navei-amiral. autorizarea actului terorist revine în totalitate Franței: președintele Mitterand. chichirezul? testele nucleare din Bikini-Mururoa. urmarea? demisia lui hernu. câtă c.u_r.văsărie, pentru toată gloria. întrebați-vă dacă au curajul să recunoască că statul lor modern, republica lor glorioasă, s-a ridicat la rang de stat terorist... pot, mai apoi, să bălmăjească la infinit despre inventarea drepturilor omului și aur și marmură.
Publicat Sâmbătă, 24 noiembrie 2012
+Răspunde
Recomandate
Centrul Atenţiei
alarm off
Dosar Cotidianul
7 articole/ Actualizat Duminică, 08 octombrie 2017
alarm off
Cotidianul cititorilor
20 articole/ Actualizat Sâmbătă, 23 septembrie 2017
Ilie Şerbănescu

Realist privind lucrurile, actuala formulă de guvernare din România este probabil cea mai profitabilă pentru stăpânul străin al țării.

Ilie ŞerbănescuPublicat Luni, 16 octombrie 2017