Tenorul Stanislas de Barbeyrac: „Arta şi mai ales opera sunt elitiste”

În numai un an, cariera tânărului tenor francez Stanislas de Barbeyrac a căpătat o anvergură internaţională pe care o prevedeau, de altfel, toţi cei care i-au urmărit evoluţia încă de la debut: Flautul fermecat la Festivalul de la Aix-en-Provence, Salomeea la Teatrul Municipal din Sao Paulo, Idomeneo la Covent Garden, Davide penitente în Săptămânile Mozart din Salzburg… De curând a fost pe afişul Operei din Paris, mai întâi în rolul Lyonnel din Le Roi d’Arthus, la Bastille, apoi în rolul principal al lui Admete din Alceste, la Palatul Garnier, programat până la 15 iulie.

Într-un interviu acordat lui Michel Parouty pentru revista Opéra, Stanislas de Barbeyrac mărturisea că n-a dorit niciodată să ardă etapele în afirmarea sa. „Am fost uneori solicitat pentru roluri pe care nici nu mă gândeam că le pot accepta în acel stadiu al carierei mele, cum ar fi Faust din La Damnation sau Des Grieux din Manon, către care mă voi îndrepta desigur mai târziu. Mă tem de repertoriul romantic francez, este încă prea dificil pentru mine!”

Cu Veronique Gens în Alceste

Decizia lui este argumentată de ideea că un tenor nu se poate baza numai pe tinereţe şi pe instinct. Fiecare nou rol este pentru el o provocare ce trebuie acceptată cu prudenţă pentru a păstra supleţea şi prospeţimea vocii. În acest moment, el este convins că poate da măsura exactă a capacităţilor sale în creaţiile lui Gluck şi ale lui Mozart, chiar dacă muzica lor este atât de diferită.

Mozart pare la prima privire uşor de înţeles, în timp ce în creaţiile lui Gluck este dificil de găsit parantezele, pauzele. Iar partitura orchestrei este splendidă, dar nu accesibilă din primul moment.

Thomas Hampson, Roberto Alagna şi Stanislas de Barbeyrac în Le Roi Arthus

În anii următorii, Stanislas de Barbeyrac va cânta Pylade din Ifigenia în Taurida şi Renaud din Armide. Iar unul dintre visurile lui este rolul Lohengrin pentru că este convins că există o continuitate între Tamino şi acest rol. Personajele mozartiene sunt, în opinia tenorului, mai complexe şi mai misterioase decât se crede de obicei. Tamino nu este numai un tânăr prinţ uşor naiv. El ştie să-şi apere poziţia, să suporte încercări dificile pentru a-şi atinge scopurile. Muzica lui Mozart l-a învăţat pe De Barbeyrac disciplina vocală, iar părerea celor care consideră că ea trebuie abordată foarte devreme i se pare greşită, pentru că presupune un bagaj tehnic complet. „După 10 ani de experienţă pot răspunde exigenţelor atât pe linia muzicală, cât şi a culorii şi stilului, aşa cum nu era deloc cazul la începutul carierei mele”, mărturiseşte tenorul.

Persoanjele lui Gluck sunt însă mai complicate, pentru că psihologia lor este stabilită de la început, iar artistul trebuie să asigure densitatea dramatică de-a lungul întregii reprezentaţii.

Şi tot prudenţa l-a determinat să înceapă cu roluri mici.

În rolul Arbace din Idomeneo

„Când am fost admis la Atelierul Liric al Operei Naţionale din Paris, aveam foarte puţină experienţă: numai anii de studii la Conservatorul din Bordeaux. Nu eram suficient de pregătit din punct de vedere tehnic”.

A acceptat să plece mult în turnee, în teatre din Marsilia, Avignon sau Tours, care i-au permis să se dezvolte profesional. Graţie relaţiilor de prietenie şi de fidelitate legate în acest timp, a aflat ce înseamnă viaţa într-o Operă, cum să se adapteze exigenţelor unui dirijor, ale unui regizor şi ale partenerilor. Între rolurile importante pentru el în acea perioadă se numără Jaquino din Fidelio, Arturo din Lucia di Lammermoor, Beppe din I Pagliacci.

În rolul Lyonnel din Le Roi Arthus

Un moment decisiv a fost rolul Chevalier de la Force din Dialogul Carmelitelor, interesant şi din punct de vedere scenic. „În timpul repetiţiilor, când nu eram pe scenă, nu părăseam culisele”. A cântat acest rol la Toulon, în montarea semnată de Jean-Philippe Clarac şi Olivier Deloeuil, apoi la Nantes în regia lui Mireille Delunsch. Primul său rol important a fost Alfredo din Traviata, într-un context ideal din punctul său de vedere: la pupitru s-a aflat Laurent Campellone, iar regia îi aparţinea lui Jean-Louis Grinda. Îi dădea replica, în rolul Violettei, soprana Joyce El-Khoury.

Un alt moment extrem de important în cariera lui Stanislas de Barbeyrac a fost marcat de Festivalul de la Aix-an-Provence, cu rolul Tamino, din Flautul fermecat, în punerea în scenă realizată de Simon McBurney.

Stanislas de Barbeyrac, Sophie Koch, Marie-Adeline Henri, Bertrand Dazin şi Florian Sempey în Alceste

Vocea lui Stanislas de Barbeyrac este una lirică, iar tenorul este atent la culoare, la nuanţe pe care doreşte să le perfecţioneze în viitorul său rol, Don Ottavio, în care va evolua, în 2016, la Drottningholm, în Suedia. Viitorul său rol verdian va fi Macduff, într-o nouă producţie cu Macbeth la Opera din Marsilia, în iunie 2016, avându-l la pupitru pe Pinchas Steinberg, sub a cărui baghetă a mai cântat.

Cariera internaţională a tenorului a început în 2014, când l-a întrupat pe Narraboth din Salomeea la Opera din Sao Paulo. A fost, după cum afirmă, o experienţă fecundă, dar şi dură din cauza oraşului enorm, extrem de poluat, şi a căldurii sufocante. Următoarea etapă importantă a fost Londra. Şi-a construit personajul Arbace din Idomeneo împreună cu regizorul Martin Kusej, care l-a ajutat să creeze un Arbace atipic. Iar la Covent Garden a admirat primirea şi calitatea excepţională a modului de a lucra.

Prezenţa scenică este un punct forte

Rolul Lyonnel din Le Roi Arthus, în care cântă singur pe o scenă imensă, nu este lung, dar i-a oferit satisfacţii deosebite. Capodopera lui Ernest Chausson este o lume specială, complicată din punct de vedere muzical, ale cărei mecanisme trebuie apropriate treptat. Iar experienţa lucrului cu Graham Vic a fost preţioasă. „Am descoperit această partitură, în care se simt influenţele lui Wagner şi Debussy şi am avut şansa unui dirijor pe care îl admir, Philippe Jordan, şi a unor parteneri de scenă excepţionali: Roberto Alagna, Sophie Koch şi Thomas Hampson”.

Personajul Admete din Alceste l-a fascinat, după propria expresie, prin linia ascendentă a interesului său dramatic. În plus, a avut bucuria de a cânta alături de Véronique Gens. Regia lui Olivier Py este foarte epurată, regizorul evitând automatismele.

În rolul Tamino la Aix-en-Provence

Deşi iubeşte repertoriul baroc, mai ales Lully, Rameau şi Monteverdi, Stanislas de Barbeyrac nu l-a abordat niciodată, considerând că vocea sa nu este potrivită pentru aceste partituri, neavând acutele necesare. Cu toate acestea, el a acceptat rolul lui Paris din Frumoasa Elena, la Opera Grand Avignon, o adevărată provocare. „Am învăţat multe din acest spectacol: tot ce îmi poate îmbogăţi experienţa artistică este bine venit, dar nu cu price preţ”.

Rolurile lui Stanislas de Barbeyrac sunt roluri de june prim, iar tenorul are şi fizicul potrivit pentru ele. Acesta este un mare avantaj, care trebuie privit însă cu multă atenţie pentru că „nu te duci la Operă numai pentru a vedea interprete arătoase şi tipi frumoşi, ci pentru a asculta cântăreţi! Dar, probabil, pentru un public de neofiţi, este suficient să ai silueta cerută de personaj şi să fii credibil din punct de vedere scenic. Este o problemă actuală şi delicată, mai ales într-o epocă în care există mulţi cântăreţi tineri şi buni, iar locurile sunt puţine”.

Un nume despre care se va mai vorbi

Tenorul apare destul de des în concerte şi susţine recitaluri, din dorinţa de a-şi lărgi repertoriul şi de a descoperi noi partituri. În acelaşi timp, este important faptul că trebuie să se adapteze rapid lucrului cu dirijorul, cu partenerii, păstrându-şi totodată spontaneitatea. Iar recitalurile de lieduri sunt necesare pentru „sănătatea vocală şi pentru abordarea intimă a textelor”, dar şi pentru experienţa specială de a fi singur alături de un pianist în faţa publicului. Compozitorii săi preferaţi pentru acest tip de activitate sunt Schumann, Mahler, Copland, Finzi… În curând are în agendă Die Schöpfung de Haydn, sub bagheta lui Marc Minkowski la Salzburg. Este un dirijor care i-a deschis, de altfel, porţile carierei atât cu Davide penitente de la Salzburg, cât şi la Covent Garden.

Sanislas de Barbeyrac dorea să devină jurnalist înainte de a se decide pentru muzică. Interesul lui pentru ceea ce se întâmplă în lume nu s-a diminuat. „Nu trebuie să fii naiv şi să eziţi să iei o poziţie: particip adesea cu plăcere la concerte caritabile. Înţeleg oamenii care cred că arta şi mai ales opera sunt elitiste. Totuşi, teatrele îşi deschid porţile şi fac eforturi. Cultura şi educaţia reprezintă viitorul”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.