Teodora Gheorghiu: „Cântul a fost şi este o legătură spirituală cu Dumnezeu”

La începutul carierei unor artişti mai mult sau mai puţin cunoscuţi se află talentul acestora, un înger păzitor şi un mare artist generos care recunoaşte valoarea unui mai tânăr confrate.

În cazul Teodorei Gheorghiu, talentul a fost evident şi s-a dovedit bogat în devenirea lui, iar îngerul ocrotitor i-a stat în preajmă, cuibărindu-şi chiar vocea în glasul acestei splendide soprane care a putut astfel aborda roluri tot mai complete. Iar marele artist care i-a recunoscut harul şi strălucirea vocii nu a fost altul decât Jose Carreras, cel care a decis să-i ofere o bursă de studii tinerei care participase la Julian Gayarre International Singing Competition, nemulţumit cu decizia juriului care nu-i acordase premiul Teodorei Gheorghiu, cea care merita cu prisosinţă laurii, în opinia marelui Carreras.

A existat, deci, o ursitoare benefică şi celebră la începutul carierei Teodorei Gheorghiu, care a cunoscut şi cunoaşte succesul pe scene europene, în turnee internaţionale şi în albumele înregistrate cu arii şi lieduri, precum cele dedicate sopranei Anna de Amicis, sau Art Nouveau-ului în muzică, prezentând lieduri de Strauss, Zemlinsky, Ravel, Respighi… Teodora Gheorghiu are o personalitate a vocii şi a prezenţei în scenă profundă, o spiritualitate înnăscută şi o linişte neaşteptată care o face să nu alerge după roluri, prim-planuri obţinute cu precipitare, spectacole de artificii. E o femeie frumoasă şi un artist rar care refuză consumismul şi toate ismele. O ciocârlie care a fost şi rămâne Cenuşăreasa printre păsări, netemătoare când atinge înălţimile cerului, cu care vrea să se confunde. Ştie că vocea ei va fi auzită şi iubită.

Presa din întreaga lume a elogiat-o. Iată câteva citate din cronicile de specialitate la apariţiile ei scenice:

The Telegraph titra: Magica Teodora Gheorghiu: ”Poate că doar e ceva ce au pus în apă… dar în ultimul secol sau mai mult, România a produs o succesiune extraordinară de soprane lirice. Nume notabile în aceasta cultură sunt: Hariclea Darclée, Virginia Zeani, Ileana Cotrubaş şi Angela Gheorghiu. Ultimul nume în această linie este Teodora Gheorghiu!”, notează Rupert Christiansen.

Aceleaşi elogii şi în The Guardian, sub semnătura prestigiosului jurnalist Andrew Clements: ”Cea mai recentă voce este Teodora Gheorghiu, sensibilă, cu un timbru vocal de excepţie”.

”O artistă lirică talentată şi eclectică”, adăuga cronicarul de la Scene Magazine.

”Soprana de origine română ştie să combine o tehnică excepţională, o intonaţie perfectă şi un timbru de mare expresivitate”, afirma Der Neue Merker.

”Teodora Gheorghiu ne-a oferit o seară de excepţie. Vocea sa delicată, simplă, cu acute cristaline, cu amplitudinea notelor grave are o mare nobleţe. Dar dincolo de aceasta se evidenţiază profunzimea emoţiilor, capacitatea de a juca, de a se mişca în scenă. Cu o dicţie impecabilă, ea permite iubitorilor de muzică s-o urmărească cu atenţie, fără a avea nevoie de text”, nota cronicarul de la revista Remusica.

”Teodora Gheorghiu te încântă cu jocul său scenic. Are talent, graţie şi virtuozitate. Strălucitoare atât în plan vizual, cât şi prin vocea sa”, titra cotidianul Vienne Kurier.

”Teodora Gheorghiu ştie să încânte prin frazările sale piano” Vienne, Die Presse.

”O voce cristalină care îi permite să strălucească în ariile cele mai dificile ale repertoriului său. Teodora Gheorghiu se evidenţiază prin timbrul luminos, o uimitoare virtuozitate care a făcut din recitalul său o încântare, oferindu-ne o seară extraordinară”, consemna France Ouest.

”Am intrat în lumea cântului prin Bach”

O persoană de o mare simplitate şi frumuseţe sufletească

Este pentru prima dată când te prezinţi publicului cu un nou repertoriu, aşa cum a fost de această dată la Opera Naţională din Bucureşti cu rolul Mimi din Boema. După numeroşi ani de experienţă în repertoriul de soprană de coloratură lejeră şi de Belcanto, schimbarea de registru la soprană lirică îţi permite să abordezi roluri noi la care nu speraseşi niciodată.

E o schimbare pe care m-am bucurat să o împărtăşesc alături de publicul bucureştean. Vocea mea a trecut printr-un proces de maturizare. Este iarăşi un debut absolut în rolul acesta. E foarte emoţionant pentru mine. Acum 10 ani am debutat la Opera Română în Regina Nopţii. Acum e un rol de o cu totul altă factură şi într-o altă zonă vocală. Mai am un drum greu de parcurs. Eu am un gen de voce care trebuie descoperită. Nu e ceva ce auzul percepe imediat. Oricum, într-un rol creşti. Înveţi din el toată viaţa. Adăugând şi faptul că s-a întâmplat aici, pentru mine este un lucru extraordinar. De câte ori voi fi invitată de directorul Operei Naţionale, Răzvan Ioan Dincă, voi veni cu bucurie dacă timpul îmi va permite. Va urma un alt rol nou, cel al Contesei din Nunta lui Figaro, la Tokyo.

Cum ai întruchipat-o pe Mimi din Boema?

Mimi este o fată foarte simplă şi această simplitate trebuie să treacă dincolo de muzică. Este dragostea de viaţă într-un corp bolnav şi tocmai acest paradox al vieţii ei, dorinţa ei de a trăi mă fascinează. E timidă la suprafaţă, dar în ea arde o flacără.

Coperta discului Art Nouveau

Eşti absolventă a Conservatorului Gheorghe Dima din Cluj. Cum ţi-ai descoperit pasiunea pentru operă? Ştiu că înainte ai cântat la flaut.

Am fost atât de îndrăgostită de muzica de cameră şi de orchestră încât, fiind studentă, mergeam şi făceam cursuri de muzică de cameră. Până în anii II-III îmi ajutam colegii, am cântat şi în orchestră… Unii nici nu ştiau că eu sunt studentă la canto. Cântam cu mare plăcere la flaut. Am intrat în lumea cântului prin Bach. Am cântat foarte mult la Sibiu, la Biserica Evanghelică. Acolo am descoperit Cantatele, Patimile… În mod natural, vocea a început să se dezvolte, am început să gust din plăcerile Operei şi… iată-mă aici. Pe nesimţite am intrat şi pe scenă, a început să-mi placă jocul, intrarea în pielea unui personaj…

Coperta albumului Anna de Amicis

Dar care a fost totuşi scânteia care ţi-a declanşat pasiunea pentru operă?

Nici nu m-am gândit la Operă. M-am gândit la voce. Pentru mine cântul a fost şi este încă o legătură spirituală cu Dumnezeu. De aceea am şi început cu Bach. Am cântat, la Braşov, într-un cor de copii, Camerata infantis, dirijat de profesorul Nicolae Bica. Drept să spun, am intrat la Conservator la canto la insistenţele domniei sale. A fost un moment ciudat la ultimul meu concert cu Camerata, când mi-am dat seama că eu mă simt mult mai bine pe scenă cântând decât cu flautul în mână. Acela era un instrument ataşat de mine, nu-mi aparţinea, pe când vocea era în mine, o deţineam la modul absolut, cum nu poţi să deţii un instrument. Aşa mi-am descoperit vocaţia.

Ai avut un profesor care te-a format, de la care ai “furat” câte ceva pentru această profesie?

Da. Niculina Mirea de la Cluj, pe care o iubesc enorm, nu numai pe plan muzical, dar şi pe plan uman. Relaţia între elev şi maestru este foarte importantă. Pentru că instrumentul fiind ascuns, eu îl gândesc chiar într-un plan metafizic, trebuie să ai încredere absolută în profesorul care te ghidează. Acum am, de doi ani, un profesor din New York, cu care am o conexiune foarte puternică şi în care am o încredere desăvârşită. Cred că toţi cântăreţii au nevoie de un profesor pentru cariera lor, tocmai pentru că vocea este atât de misterioasă şi trebuie în permanenţă căutată. Vocea este o entitate care te ghidează. Nu poţi spune eu asta vreau şi aşa o să fac. Dacă ea zice nu, este imposibil să-ţi impui voinţa. Profesorul aude vocea aşa cum tu nu o auzi în interior. Şi dacă este un mare pedagog, te poate proiecta în viitor, ştie ce vei deveni. Mi-a spus că trebuie să-mi schimb repertoriul. El a descoperit acest lucru, iar eu am o încredere totală.

Într-un recital extraordinar la Londra, alături de pianistul Jonathan Aner

Care tip de promovare artistică – recital, operă sau înregistrări – te atrage acum mai mult?

Fiecare reprezintă un mod de exprimare artistică. După spectacolul de operă, încerc uneori să abordez liedul, care este un meşteşug de filigran. Concertele îmi oferă o dimensiune spirituală. Înregistrările te pun faţă în faţă cu tine însuţi şi-ţi dau o dimensiune a ceea ce eşti în acel moment.

Să ne întoarcem puţin în timp. Ai avut un contract ca artist principal între 2007 şi 2010 la Staatsoper din Viena, unde erai adorată de către public. În 2010 te-ai hotărât a te lansa într-o carieră independentă. De ce?

Un succes este o faţetă. Dar după aceea urmează o muncă încrâncenată. Veneam din Est, din România, şi trebuie să arăt că sunt mai bună decât ei. După o serie de concursuri, cum a fost Julian Gayarre de la Pamplona, în 2002, urmat de George Enescu de la Bucureşti în 2003, şi apoi recompensată cu premiul Reine Elisabeth la Bruxelles în 2004, primisem o bursă Herbert von Karajan. Am studiat cu Susanne Ecken şi Jose van Dam la Queen Elizabeth şi la Chapelle Musicale din Belgia. Am cântat pe scenele Teatrelor La Monnaie din Bruxelles, din Lucerna şi la Opera Naţională din Nancy, la Grand Théâtre de Genève şi Théâtre des Champs-Élysées din Paris. Mi-am făcut debutul, la 25 de ani, la Staastoper Wien, unde Domnul Holender, care pe vremea aceea era Directorul General al Operei, mi-a oferit un contract, în urma unui concurs. Plecarea mea nu a avut legătură cu statutul meu de la Opera din Viena. Ideea este că am vrut pur şi simplu să mă desprind. Am vrut să pornesc în altă direcţie.

2014, Gala cu Trei Dive în acompaniamentul Orchestrei Naţionale Radio. La pupitru, David Crescenzi

”O privighetoare a Operei, de o extraordinară virtuozitate, fascinând auditoriul cu focul de artificii al vocalizelor sale”, aprecia La Croix prezenţa ta scenică. ”Încă de la intrarea sa în scenă, Teodora Gheorghiu a uimit prin aplombul său, prin siguranţa spectaculoasă, prin strălucirea sa”, nota şi revista de specialitate Diapason. Care sunt rolurile de anvergură pe care le-ai iubit?

Am fost Adela din Fledermaus (Liliacul), Regina Nopţii din Flautul fermecat de Mozart, Nanetta din Falstaff, Elvira din Italianca în Alger, Adina din Elixirul dragostei, Giulietta din I Capuletti e I Montecchi de Bellini, Fiordiligi din Cosi fan tutte de Mozart, Sophie din Werther, Fiakermilli din Arabella, de Richard Strauss. Un rol pe care l-am adorat a fost cel al Adinei din Elixirul dragostei. L-am cântat cu mari artişti, printre care Juan Diego Florez. Când ai un asemenea artist lângă tine este o adevărată minune. Am mai abordat şi repetoriul de muzică lejeră, de coloratură… Am mai fost şi Eudoxie din La Juive de Jaques-Fromental Halévy, Micaela din Carmen de Bizet, Rosina din Bărbierul din Sevilla…

În rolul Sophie, la Festivalul de la Glyndebourne

A fost o perioada strălucitoare pentru tine deoarece presa din întreaga lume ţi-a relevat calităţile vocale. „Teodora Gheorghiu desfăşoară fără efort aparent un farmec juvenil. Armonicele grave ale Adelei sale apar în întreaga ţesătură vocală, cu acute remarcabil acoperite şi cu o linie plină de nerv, efervescentă”, scria Forum Opéra. Iar Seen and Heard International consemna: ”Teodora Gheorghiu a adus strălucire serii în Adele la Grand Théâtre de Genève”. Rolul Adinei a stârnit şi el entuziasmul: ”Teodora Gheorghiu personalizează rolul Adinei, conformându-se acţiunii şi alternând registrele vocale: cocheta cu sentimentala. Vocea ei de soprană a căpătat volum, tonalităţile acute şi cele de coloratură au câştigat în siguranţă”, nota Vienne, Österreich. La rândul său, Wiener Magazin Klassik aprecia: ”Teodora Gheorghiu, o descoperire a serii. Adina sa este când nostalgică, când plină de şarm, atât la nivelul vocii, cât şi în cel al interpretării. Cântul său e perfect cizelat prin detalii, vocea sa capătă valenţe din ce în ce mai noi prin înălţimi. Are forţă, luminozitate şi expresivitate”. De altfel, ai un repertoriu foarte vast. Ai o plajă foarte largă de compozitori pe care i-ai abordat. Care au fost preferinţele tale?

Mi-a foarte greu să răspund. De fapt, compozitorul preferat este cel la care lucrez, autorul operei pe care o pregătesc la un moment dat. E un fel de dragoste care creşte mereu când lucrezi un repertoriu. Nu pot să spun că am un compozitor preferat. Am cântat şi foarte multă muzică barocă, dar acum preferinţele mele se îndreaptă către Puccini.

Într-un recital, alături de Ruxandra Donose

Ai avut şansa să ai în preajmă nume mari ale scenei Operei.

Într-adevăr. I-aş aminti pe Seiji Ozawa, Franz Welser-Möst, Marco Armiliato, Bertrand de Billy, Peter Schneider, Adam Fischer, Christophe Rousset, Neil Shicoff, Leo Nucci, Ramón Vargas…

Ştiu că la terminarea spectacolelor de la Opera din Viena publicul se înghesuia pentru a obţine un autograf de la tine. Cum ai apreciat publicul de austriac?

Este un excelent cunoscător al Operei, foarte generos, care se ataşează de artist, îl urmăreşte peste tot. Publicul cel mai avizat este cel de la galerie, care urmăreşte spectacolul cu partitura în mână, care stă la coadă ca să prindă un bilet, oameni avizaţi care stau ore în şir în picioare ca să prindă un autograf. Este un public absolut minunat. De cealaltă parte, există şi o altă faţetă a publicului vienez. Iubirea extraordinară nu permite căderi. Dacă în sală s-a auzit un Buuuuuu!, la sfârşitul unei arii, cariera acelui cântăreţ este terminată.

Dar cel de la Théâtre de Champs-Elysées?

E diferit. Şi el este cald şi iubitor de muzică, dar mai ales de repertoriul baroc, zonă în care publicul francez e cucerit. Dar de fapt nu atât publicul, cât seara este specială. Fiecare seară este altfel. Energia e alta. Asta schimbă foarte mult şi starea artistului, şi felul în care se manifestă el, şi felul în care este receptat de public.

Împreună cu Angela Gheorghiu

Şi cel elveţian?

Diferă foate mult. Este un pic mai rece, dar este un public cunoscător, îşi doreşte lucruri de calitate. Biletele la Operă sunt extrem de scumpe.

Şi n-aş vrea să omitem publicul belgian, care te-a adulat.

Este extraordinar. E foarte cald şi iubitor de voci. Mai ales că acolo este şi Concursul Reine Elisabeth. La Bruxelles am avut o experienţă extraordinară, de “star”, când după concurs oamenii mă recunoşteau pe stradă şi mă opreau să mă felicite. Spun ”de star” pentru că sunt lucruri pe care le experimentează starurile pop. În Belgia, cântăreţii de operă au parte de un asemenea tratament.

Când nostalgică, când plină de şarm

În parcursul tău, aş vrea să te opreşti o secundă şi în Anglia. Ai fost invitată la Festivalul de la Glyndebourne, unul dintre cele mai prestigioase şi mai excentrice din lume, care a împlinit recent 80 de ani de existenţă. Un loc magic şi puternic aflat pe dulci coline. Cum a fost atmosfera?

Extraordinară. Creat în urmă cu 80 de ani de John Christie, care a construit un teatru, o adevărată bijuterie pentru o tânără soprană, Audrey Mildmay, care era consultant şi care i-a devenit între timp soţie. Festivalul a reuşit să se impună, devenind unul dintre cele mai elegante şi mai prestigioase. Este un festival elitist, în care publicul este obligat să poarte ţinută de seară. A fost o experienţă de neuitat pentru că este surprinzător ce găseşti acolo. Închipuiţi-vă că o familie care are suficienţi bani ca să investească în artă construieşte o Operă în mijlocul unui câmp, înconjurat de oi, şi creează un festival ce se desfăşoară din mai până în august, care devine unul dintre cele mai importante din Europa. Este o oază de cultură într-un loc complet rupt de lume. Acolo este casa acestei familii care a dat terenul şi a construit Opera, cu toate facilităţile. Totul este foarte bine pus la punct, extrem de profesionist. Se lucrează din greu, toate spectacolele sunt de mare calitate. Sunt regizori foarte buni şi întreaga echipă, de la regizorul tehnic la cei din spatele scenei, este foarte bine pregătită. Acolo am avut, cred, cea mai lungă perioadă de repetiţii – două luni de zile –, dar totul se vede la sfârşit, mai ales dacă regizorul are o concepţie clară.

Aplauze pentru Teodora Gheorghiu

Ai cântat acolo în rolul Sophie din Cavalerul Rozelor, de Strauss, care îmbină rafinamentul nostalgic, cu farsa şi senzualitatea, într-o echipă de excepţie. ”O voce de soprană perfectă pentru Strauss”, scria Tagblatt, comentând evoluţia ta, iar The Guardian avea şi el o critică laudativă sub semnătura lui Andrew Clements.

Richard Jones este cunoscut ca un regizor foarte elaborat. Interesant este că eu m-am întâlnit cu Richard Jones cu doi ani înainte de acest proiect. A vrut să mă vadă, să ştie cum arăt fizic, cum mă mişc, cum vorbesc şi să afle ideea mea despre personaj. Am făcut o mică improvizaţie, am discutat lucruri mărunte. Ai impresia că el se uită în altă parte, dar analizează extrem de bine totul. Nimic din ce nu ţi se potriveşte în gestică, niciun pericol vocal. Te întreabă întotdeauna dacă pentru tine e confortabil, dacă ideea lui regizorală funcţionează pentru tine. Mi se pare extraordinar. Construieşte personajul de la un grăunte şi în fiecare zi adaugă ceva. Repetiţiile au durat mult, două luni de zile, de dimineaţa până noaptea, dar cu energie şi cu bucurie. Era ceva ce creştea şi se suda. A fost una dintre întâlnirile-cheie ale carierei mele. Richard Jones m-a învăţat cum pot să-mi ascult corpul, ce pot face şi ce nu. Nu face parte dintre acei regizori care croiesc o haină pentru fiecare, pe care eşti obligat să o porţi, ci ţine cont de personalitatea fiecăruia. La pupitrul London Symphony Orchestra s-a aflat Robin Ticciati, noul director artistic al Festivalului. În rolul Mareşalei a evoluat soprana lirică engleză Kate Royal. Tara Erraught în cel al lui Octavian. Sophie a fost un fel de adio, întrucât a fost ultimul meu rol de soprană lirică de coloratură.

Cele Trei Dive, 2012

Era de ziua ta de naştere. Cum ţi-ai serbat-o?

Cu repetiţii.

Te gândeşti la o reîntoarcere la Festivalul de la Glyndebourne?

Pentru moment nu, fiindcă schimbarea aceasta de repertoriu este o reclădire şi mă readuce în faţa oamenilor încet-încet. Nu e uşor pentru că publicul s-a obişnuit cu vocea mea într-un fel şi e greu să mă perceapă altfel. Aşa că va trebui să-l conving.

Nu ţi-e teamă că vei pierde totuşi o parte din public?

Ba da. Dar nu am de ales. Vocea îmi dictează ce fac. Ea îmi spune încotro s-o iau şi eu mă duc. Nu pot să n-o urmez.

Cu ce alţi regizori ai intrat pe aceeaşi lungime de undă?

Am mai colaborat cu Vincent Boussard, un regizor tânăr, de la Comedia Franceză, cu o concepţie foarte clară. E foarte important ca regizorul să nu bage în ceaţă artistul cu tot felul de excentricităţi. Lucrurile trebuie să fie foarte limpezi.

O voce pe care o stăpâneşte cu o tehnică sigură

Ce apreciezi mai mult? Lucrul cu regizorul sau cu dirijorul?

De fapt, mi-aş dori să lucrez cu dirijori renumiţi, să fac muzică. Eu sunt formată ca muzician, mare iubitoare de muzică de cameră, şi muzica rămâne pe primul plan, chiar dacă acum mişcarea şi actoria sunt foarte importante. Dar nu trebuie să uităm că opera se ascultă totuşi, că are la bază o partitură care trebuie repetată şi care trebuie lucrată. Şi, din păcate, uneori balanţa se înclină mai mult în partea scenică decât în cea muzicală. Când mergi la producţie, toţi au pretenţia să vii, bineînţeles, cu lucrurile învăţate şi consideră că nu mai trebuie adăugat nimic. De fapt, adevăratul lucru începe abia când ai învăţat ceva. Şi de acolo porneşti toată viaţa. Concepţia unui dirijor este foarte importantă. Ce-ţi adaugă pianistul corepetitor este iarăşi extrem de important. Sunt lucruri care de multe ori se uită, nu din cauza lipsei de interes, ci din lipsa timpului. Cea mai mare parte a timpului este furată de regizor. Muzical se acordă maximum două zile. E păcat pentru că în operă partitura e baza. Pe ea se clădeşte. Dacă n-ar fi partitura, n-ar exista regia. Momentul magic este creat de muzică. De aceea este bine să existe o concepţie clară.

Ţi-ar plăcea să colaborezi cu un anumit dirijor?

Mi-aş dori să evoluez sub bagheta unui muzician de modă veche, cum ar fi Riccardo Muti. Când eram la Viena, era singurul dirijor cu care aveam o săptămână de repetiţii muzicale. Ceea ce nu mai există. Acum vine regizorul, uneori nici măcar el, ci asistentul lui… Dar din păcate genul unor dirijori ca Ricardo Muti sau Celibidache, care dacă nu avea o săptămână de repetiţii, pleca, nu prea mai există. Pe mine m-a fascinat întotdeauna Celibidache. Există o înregistrare cu el în care spunea: “Repetiţia este o sumă de nu-uri. Şi există la sfârşit un singur da absolut spre care trebuie să tindem toţi”. Dacă nu există suma aceea de nu-uri, da-ul nu are cum să se nască pentru că nu există munca, nu există simbioza.

Teodora Gheorghiu şi Ruxandra Donose în recital

Ai susţinut recent un recital la Londra. Ai fost subiectul a două cronici absolut fabuloase în prestigioasele publicaţii The Telegraph şi The Guardian. Iar publicaţia londoneză International Record Review consemna: ”Un adevărat triumf al tinerei Teodora Gheorghiu. Cântecul ei este inteligent, cadenţele sunt de un extraordinar bun-gust fără a fi foarte lungi. Recitalul este un veritabil tur de forţă cu trilurile de cascade şi gamele de staccato”.

Pentru mine a fost foarte emoţionant faptul că n-au mai existat bilete cu două săptămâni înainte. Este o atmosferă foarte frumoasă, o echipă minunată care lucreză acolo. Doresc să mă reîntorc. Englezii sunt surprinzători. Dacă iubesc un cântăreţ îl urmează, la fel ca şi publicul vienez. Te simţi valorizat.

În presa franceză scria despre tine că ai o abordare avangardistă a repertoriului. ”Pentru primul său recital, Teodora Gheorghiu aduce un omagiu Annei de Amicis, cântăreaţa napoletană care a fost adulată de compozitorii din epocă. Mozart scria despre ea «Cântă şi joacă ca un înger», dedicându-i rolul Giuniei din opera Lucio Silla. Teodora Gheorghiu a ales de a ilustra ariile cu compoziţii semnate Jommelli, Mozart, Gluck, Johann Christian Bach. Acompaniată de ansamblul Les Talens Lyriques, ea oferă un recital exraordinar”. La fel, cronicarul de la Opern Welt sublinia: ”Teodora Gheorghiu dispune la fel ca şi predecesoarea ei, Anna De Amicis, de un timbru de catifea cu o vibraţie naturală. Ea are o voce pură şi magnifică cum rar întâlneşti”.

Acest disc, Arias for Anna de Amicis (1733-1816), l-am făcut împreună cu Christophe Rousset. El m-a apropiat de un proiect inedit, intitulat Omagiu Annei de Amicis, ilustra soprană a secolului al XVIII-lea. Dar şi al castrati-lor Carestini, Senesino, Farinelli, Gaetano Guadagni, şi divelor secolului al XIX-lea, Maria Malibran, Pauline Viardot. Albumul conţine numeroase înregistrări inedite cu arii din Mozart, Gluck, Cafaro, Mysliveček. El a fost nominalizat ca Discul lunii de Opera Magazine şi de International Record Review, iar BBC l-a consacrat Discul Săptămânii, aproape o lună. Anna de Amicis, dacă ne luăm după muzica pe care a cântat-o, a fost o cântăreaţă excepţională. După cum se ştie, la vremea aceea, muzica se făcea pe măsură. Se compunea pentru tine, atât cât te ţinea vocea. Ariile Annei de Amicis sunt fantastice. Sunt foarte grele şi cred că avea o acustică fără greş. Ceea ce mi-a plăcut mie, cercetând despre ea, este că nu a fost o Divă în accepţiunea modernă. Nu se ştie niciun scandal în legătură cu ea, nimic despre viaţa ei personală. A fost o femeie extrem de discretă. Şi m-am regăsit un pic în această trăsătură: un artist care îşi face treaba fără tam-tam. Mai ales că, dacă ne gândim, pe vremea aceea, ca şi astăzi, scandalul era la modă.

Cele Trei Dive

Ai mai scos un album de lieduri, Art Nouveau. Acest nou CD face proba autonomiei tale. Un album conceput departe de repertoriul obişnuit. ”Dacă trebuia să existe o voce tipică pentru Art Nouveau, aceasta este desigur cea a Teodorei Gheorghiu”, scria Neue Zürcher Zeitung.

Am abordat perioada începutului de secol: Strauss, Zemlinsky, Respighi, Ravel. Şi cum Art Nouveau este o epocă florală, am căutat lieduri legate de tematica florală, decorativă.

La fel de încântătoare ai fost şi în concertele pe care le-ai susţinut la Bucureşti, cu biletele sold out, sub genericul Cele Trei Dive, înaintea Crăciunului, în 2012 alături de Ruxandra Donose şi Leontina Văduva, iar în 2014 împreună cu Aurelia Florian şi Roxana Constantinescu. Ce repertoriu ai abordat?

Claudio Monteverdi, Heinrich Schütz, Francois Couperin, Antonio Vivaldi, dar şi Bach, Haendel, Haydn, Mozart, Schubert, Anton Bruckner, Brahms, Gabriel Fauré, Carl Orff, Jean Langlais, Paul Constaninescu, Andrew Lloyd Webber. Compoziţiile vocale trebuie să demonstreze o ştiinţă exactă care stă în spatele unei aparente simplităţi, cât şi al inovării formulelor care însoţesc o formulă clasică, pentru a declanşa un lirism delicat şi o forţă dramatică.

Cele Trei Dive, 2014

Care sunt proiectele tale pentru 2015? Unde te vor duce paşii?

În Japonia, unde timp de patru luni voi cânta în rolul Contesei de Almaviva din Nunta lui Figaro, pusă în scenă de Hideki Noda, cu dirijorul Michiyoshi Inoue la pupitrul Orchestrei Ensemble Kanazawa. După ce am cântat Susanna trec la o altă fază. Mă bucur foarte mult pentru acest proiect. Voi avea ocazia să cânt într-un turneu în toată Japonia.

Crezi că, astăzi, un cântăreţ de operă poate să răzbată dacă nu are foarte multe relaţii? Poţi să ai voce minunată, dar dacă nu ai un impresar bun, care trebuie să te ajute să obţii contracte, e dificil…

În spatele oricărui cântăreţ ar trebui să fie un sistem care să funcţioneze foarte bine. Întrebarea este delicată pentru că trebuie să recunosc că nu este foarte uşor cu stilul meu. Eu sunt o idealistă, trăiesc oarecum în altă lume. Nu mă regăsesc întotdeauna în această lume pragmatică. Cred că, de cele mai multe ori, artistul este pus pe un fel de piedestal. El trebuie să încerce ca publicul să urce până la el. Publicul trebuie să se spiritualizeze şi să crească şi el odată cu artistul. Să facă efort să înţeleagă artistul, şi nu invers.

În Cavalerul Rozelor

În ce epocă ţi-ar plăcea să trăieşti?

Nu ştiu. Cred că nu mi-aş dori să trăiesc în altă epocă, ci aş vrea ca lumea aceasta să se schimbe şi să fie mai atentă la conţinut decât la coajă. Să fie apreciat un artist nu după modul în care se prezintă, ci după ceea ce există înlăuntrul lui. Să poată fi ascultat cu ochii închişi şi să spună ceva. Mie, de exemplu, îmi place foarte mult pianistul rus Emil Gilels. Este genul de muzician pe care îmi face mare plăcere să-l ascult. Am Sonatele lui Beethoven interpretate de el. Are o asemenea profunzime, o asemenea înţelegere a muzicii! Acela este modelul meu: muzicianul care face muzică pentru muzică. De aceea mi-e greu să-mi găsesc întodeauna locul, sufleteşte vorbind, în lumea aceasta. E greu ca publicul să se întoarcă de la manele la Bach.

Ce este muzica pentru tine?

Este una dintre conexiunile mele cu divinitatea, cu Dumnezeu. Muzica e centrul vieţii mele. Este cel mai direct drum spre Dumnezeu. Puterea muzicii este liniştitoare şi cathartică.

O prezenţă de cinci stele

Ai vreun tabiet înainte de intrarea în scenă?

Mă rog, îmi fac cruce şi cu mare bucurie am observat că toate colegele mele de scenă românce fac acelaşi lucru. În plus am văzut la o parteneră a mea bulgăroaică, Krassimira Stoyanova, cu care am cântat la Viena, care are o voce minunată, că poartă întotdeauna o cruciuliţă la gât şi se închină înainte de spectacol. Asta îmi dă sentimentul unei mari familii de credincioşi, unite în muzică. ”În rugăciuni intri pentru a te integra absolutului”, spunea Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

Eşti întotdeauna pe drum, ca orice mare artist al lumii. Cum se desfăşoară viaţa de familie în aceste condiţii?

Soţul meu, Ştefan Spiess, care este jumătate român, jumătate german, a făcut studii economice, deşi, ca formaţie iniţială, este violonist. A lucrat şi în industria discului. Este un mare meloman. Nu lipseşte de la majoritatea concertelor şi spectacolelor mele. Viaţa de interpret de operă este foarte grea şi ai nevoie de un punct de sprijin. Pot să mă consider norocoasă că-l am pe soţul meu. De altfel, şi fiului nostru îi place pianul, dar cântul nu-l atrage. Cu instinctul meu de mamă, simt că îl copleşeşte. Nu cred că este pregătit să-l primească. Dar el oricum este îmbăiat în muzică la noi acasă. Dacă va avea iubire de muzică, va avea susţinerea noastră. Dacă nu, va fi un copil cu educaţie muzicală.

Una dintre interpretele ideale ale lui Richard Strauss

Cum te simţi când revii acasă, în România?

Casa e acolo unde e familia. Pentru mine, acasă înseamnă acum Lausanne. Din păcate, acolo nu prea am prieteni. Elveţienii sunt destul de închişi. E dificil să le intri în suflet. Nu te acceptă imediat. Îţi trebuie timp. Dar, dacă îţi faci un prieten elveţian, e pe viaţă şi este extrem de fidel, te ajută… Noi ne-am făcut acolo un cocon al nostru. Dar trebuie să spun că îmi lipseşte foarte mult România. Sunt foarte legată de ea. Legătura cu pământul este foarte importantă pentru mine. Acum, când am venit, seara mi-am lăsat lucrurile la hotel şi am ieşit să fac o plimbare. Când am ieşit, m-a izbit un aer puternic, pe care numai aici îl simt, ca un parfum narcotic. Plămânii mei sunt obişniuiţi cu el şi îi duceam dorul. La fel cum îmi lipseşte Braşovul, oraşul meu natal. Nicăieri nu e Crăciunul mai frumos ca la Braşov. Pomul este pentru mine sacru, cu globurile multicolore şi uşor transparente ca vitraliile dintr-o catedrală. De sărbători, natura se transfigurează ea însăşi, cântând parcă imnuri de adoraţie ca nişte psalmi.

Braşovul a dat lumii nume importante ale scenei muzicale internaţionale: Mariana Nicolesco, Marius Brenciu, Mihaela Ursuleasa, Horia Andreescu, Cristian Mandeal, Ileana Tonca, Aurelia Florian…

Avem multe voci frumoase peste tot. Foarte interesantă este afirmaţia profesorului meu: “Aud la vocile româneşti o culoare foarte specială. Culoarea asta neagră, sub voce. E o notă specifică. O anumită tristeţe”. E foarte interesant să recunoşti o voce după specificul naţional.

Aplauze pentru tinerele artiste

Ce te dezamăgeşte în această lume?

Superficialitatea. Mi-ar plăcea să putem pătrunde mai adânc în lucruri, pentru că sunt multe de descoperit! Mă uit la televiziune şi la scandalurile din România şi nu pot să cred ce văd. Sunt şocată că într-o ţară europeană cum este România nu există o presă culturală importantă. Şi totuşi există, pe de altă parte, o Românie atât de frumoasă şi de cultivată, şi de inteligentă, de plină de sevă… Şi brusc, o gaură mare… România e ţara contrastelor.

În timpul liber, unde îţi place să te retragi? Ce simţi că îţi face plăcere?

Citesc. Lectura este pasiunea mea. De câte ori vin în România, îmi cumpăr teancuri de cărţi. Nici nu mai am unde să le pun. Citesc desigur şi în alte limbi, dar româna este totuşi limba mea maternă şi mi-e drag să descopăr ce mai scriu autorii români, ce noutăţi mai sunt. Mai nou, citesc eseuri. Îmi place foarte mult Andrei Pleşu, îmi plac volumele lui Alexandru Paleologu. În ultima vreme am citit mult din Giovanni Papini. Iubesc literatura rusă, cum ar fi Andrei Makine, şi pe cea germană, îndeosebi Thomas Mann, Hermann Hesse…

La ce visezi?

Primul lucru care îmi vine în minte este Dumnezeu. Visez la o lume mai spiritualizată, mai conectată la Divinitate şi mai blândă, mai bună, mai aplecată spre suflet.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.