Terorism şi religie

Acţiunea teroristă de la Paris din 13 noiembrie a.c. – constând din atacuri simultane, executate de atacatori nemascaţi, care nu cer negocieri, ci omoară şi-l invocă, odată cu propria dispariţie, pe Allah – readuce în discuţie legătura dintre terorism şi religie.

Fundalul, acum „criza siriană”, nu este, desigur, simplu. Un aspect al crizei ţine de regimurile cleptocratice ce s-au dezvoltat cu timpul în Orientul Mijlociu şi de fricţiunile în care au intrat comunităţile de acolo. Un alt aspect, geopolitic, este conferit de ponderea economică şi strategică mondială a regiunii, care se află de milenii în sfera de intervenţie a marilor puteri. Aspectul religios, legat mai nou de conflictul deschis dintre sunniţi şi şiiţi înăuntrul Islamului, dar, mai ales, de conflictul pe care o direcţie a Islamului îl întreţine cu restul lumii, este parte a situaţiei. Un aspect militar, reprezentat de forţele organizate pe teren şi, inevitabil, de intensul comerţ internaţional cu arme, se adaugă la toate acestea.

Fără a ceda unui idealism desuet exagerând rolul viziunilor asupra lumii, dar şi fără a ne face iluzii ignorând faptul că oamenii se lasă conduşi de imagini, afirm că aspectul religios rămâne, în momentul actual, totuşi, una din cheile situaţiei. Nu va fi pacificare în regiune fără a se asuma limpezirea apelor în religie. Aceasta mai ales în situaţia în care Islamul, cum se observă în declaraţiile unor imami şi şeici, nu ascunde unitatea dintre religie, politică şi acţiune în forţă. De aceea, au dreptate cei care propun o discuţie lămuritoare cu Islamul în dreptul acelor teme ce rămân susceptibile să alimenteze terorismul.

Desigur că soluţia la conflictul din Orientul Mijlociu presupune considerarea punctelor de vedere ale părţilor din perspectiva unui acord. Dacă privim astfel situaţia, atunci Islamul – fireşte nu în totalitate, căci este anevoie să generalizezi atunci când este vorba de o religie ce a traversat secole şi a înregistrat diversificări, dar cel puţin pe partea interpretărilor ce vor să-i imprime tonul astăzi – oferă motive de îngrijorare. Când spun aceasta mă bazez pe una dintre cele mai concludente sinteze ale opiniilor din Islam despre lumea actuală (Suha Taji-Farouki, Basheer M.Nafi, Islamic Thought in the Twentieth Century, I.B. Tauris, London, New York, 2004). Foarte documentata scriere atestă că Islamul se află într-o situaţie cu promisiuni, dar şi cu multe crize insuficient prelucrate şi cu imagini conducătoare ce pot duce la conflicte.

Fireşte, în cursul ultimului secol, în ţările Islamului a avut loc, ca şi în alte regiuni ale lumii, o urbanizare accelerată: bunăoară, în 1900, în Orientul Mijlociu, sub 10% dintre oameni trăiau la oraş, în 1980, deja 47%, iar ulterior procentul nu a contenit să crească. Repercusiunile, inclusiv în mentalităţi, ale acestei schimbări sunt deja sesizabile. A rămas însă o veche şi tenace problemă – aceea că modernizarea este percepută nu ca o nevoie intrinsecă a propriei societăţi şi culturi, ci ca ceva străin. Ulama, vechea clasă a interpreţilor canonici ai Coranului, a fost completată în secolul al XX-lea cu vizionari tradiţionalişti, cu marxişti, cu naţionalişti, cu liberali şi cu militanţi Sufi. Studenţi trecuţi prin universităţile islamice din Cairo, Istanbul, Aligarh, Alger, care au continuat apoi la Paris, Londra şi în Statele Unite, au schimbat, la întoarcere, limbajul în care se discută despre societate, încât multe lucruri sunt puse în mişcare. Dar, ca urmare a tuturor acestora, s-a produs mai curând „fragmentarea Islamului” (p.9), încât un centru coordonator cu autoritate extinsă este greu de găsit. Relativ la Islam, suntem acum, în orice caz, contemporanii expansiunii reflecţiilor asupra statului modern şi a organizării lumii, în cadrul căreia critica modernizării, a liberalismului şi a globalizării a intrat în avanscenă.

După ce au fost semne ale disponibilităţii Islamului de a prelua formulele modernităţii – constituţii, naţionalism, republică, socialism, democraţie, societate civilă – a urmat şocul „revoluţiei islamice” din Iran, care a fost succedat la scurt timp de şocul căderii Uniunii Sovietice, care sponsoriza unele regimuri. Acestea s-au adăugat la cotituri mai vechi ale istoriei – precum deznodământul celui de Al Doilea Război Mondial în Europa şi restabilirea statului evreilor. În Islam, şocurile au întărit, cel puţin prin reconfigurarea geografiei politice a lumii, replierea în tradiţie şi percepţia după care Vestul, creştinismul şi iudaismul ar fi pericol pentru valorile proprii.

La orice inventar al faptelor, se poate observa că Islamul conţine şi curente care ţintesc la luarea sub control a modernităţii. Ele pun în faţă concepte din Coran (precum tawhid şi khilafa) ce trimit la economie inspirată de valori umanitare şi la dezvoltare caracterizată de echitate şi justiţie. Din nefericire, însă, nu acesta este curentul majoritar, dătător de ton. Alte forţe imprimă deocamdată direcţia. Ca urmare, imaginile conducătoare, care se distribuie astăzi în comunităţile muslime, răscolesc afinităţi pătimaşe. Nu numai că tradiţia delimitării polemice de ceilalţi oameni a fost reluată, dar “sunt puţine indicii că, în prezent, are loc vreo schimbare ce ar putea în cele din urmă să facă în aşa fel încât această tradiţie să dea înapoi. În fapt, climatul internaţional curent pare setat să adauge la complicarea (entrechmennt) şi intensificarea sa. Puţine imagini sunt atât de puternice în Islamul contemporan precum Moscheea al–Aqsa sub evreii sionişti şi sprijinitorii lor din Vest” (p.349-350).

Este evident că, în optica multor muslimi, chestiunile concrete de viaţă depind de simboluri. Şi atacul de la Paris probează că insatisfacţiile şi dificultăţile vieţii din diferite ţări sunt ridicate la nivelul mai cuprinzător al religiei, iar educaţia pe care aceasta a indus-o în ţările respective le-a fixat astfel. S-a stilizat imaginea unui „război religios”, care înaintează nestingherită în ultimele decenii. De aceea, multe acţiuni teroriste la care suntem martori în aceşti ani aduc în discuţie interpretarea pe care unii islamişti o dau propriilor scripturi.

Viziunile asupra lumii nu se lasă reduse, desigur, la istorie. Pe de altă parte, rămâne valabil argumentul – evident distant faţă de o tradiţie (începută cu Clement al VII-lea şi Luther, în contextul asedierii otomane a Vienei), ostilă Coranului şi gata să-l bagatelizeze – că şi în cazul Islamului este vorba de o religie, cu atribute ale acesteia. Hans Küng (care a dat, cu Der Islam, Piper, München, Zürich, 2004, cea mai amplă cercetare a Islamului întreprinsă de un creştin) a arătat în mod concludent cum stau lucrurile, dintr-o perspectivă ecumenică.

Islamul are, cum se cunoaşte, straturi istorice şi interpretări diverse, ca oricare altă religie. El dispune de opţiuni ce se dovedesc importante atunci când se discută orientarea culturii – mai acuta afirmare a transcendenţei, o anumită circumscriere a moralei, obligaţia oricărei persoane de a da seama de ceea ce face etc. În fapt, prevederi ale decalogului din Coran, precum “nu vă ucideţi pruncii de frica sărăciei şi nu ucideţi omul, căci Dumnezeu nu îngăduie aceasta”, sau „nu umbla pe pământ cu ifose, căci tu nu poţi sfâşia pământul, şi nici să atingi munţii în înălţime”, ar trebui să conducă la cu totul alte acţiuni decât cele ale terorismului.

Dar Islamul conţine, tot ca efect al istoriei, şi sedimentele unei voinţe de putere politică prin propovăduirea „supunerii necondiţionate” a credinciosului(cum ne spune şiAlbert Hourani, La Pensee arabe et l’Occident, Naufal Europe Sarl, Paris, 1991). Nu discutăm aici concepţia Islamului asupra societăţii, statului şi dreptului. Aceasta ţine de specificul unei religii şi, în definitiv, religia respectivă însăşi trebuie să-şi dezvolte răspunsuri din sine şi să-şi asigure răsfrângerile istorice pozitive. Nu discutăm diferenţa dintre sunniţi şi şiiţi, care capătă din nou relevanţă (cum arată Lesley Hazleton, After the Profet. The Epic Story of the Shia-Sunni Split, Anchor, New York, 2010). Nu discutăm nici diversificarea şcolilor de drept în cadrul Islamului: hanafiţi, malikiţi, scafiiţi, hanbaliţi (la sunniţi) şi djafariţi (la şiiţi), care confirmă diversificarea opticilor asupra fundamentării sistemului de drept. Văzând însă prelungirea în terorism a invocării lui Allah, este de subliniat că nu va fi posibilă scoaterea din discuţia cu islamiştii înşişi a consecinţelor politice şi civice ale unor orientări din Islam sau cel puţin ale unora dintre interpretările ce i se dau.

În opinia mea, în contextul terorismului actual, sunt de fapt cinci teme ce se impun oricărui cetăţean cu convingeri democratice, religios sau laic, şi pretind lămuriri. Ele se referă la importanţa raţiunii proprii în viaţă, la relaţia cu Iudaismul, Creştinismul şi alte religii, la raportul cu modernitatea, la „războiul sfânt (jihad)” şi la recunoaşterea frontierelor. Să le profilăm, pe scurt.

Activismul Islamului este de mult remarcat. Deja în scripturi, după recunoaşterea suveranităţii lui Dumnezeu milos şi milostiv, Islamul se poziţionează nu atât prin îmbrăţişarea unei valori – cum era, de pildă, „dreptatea” la iudei, „iubirea aproapelui” la creştini, „armonia” la confucianişti, „cufundarea în absolut” la hindu –, cât pe direcţia delimitării acuzatoare de ceilalţi. Coranul începe cu aceste rânduri: “În numele lui Allah, cel milos şi milostiv! Slavă lui Dumnezeu, cel Milos şi Milostiv!, Stăpânul Zilei de apoi! Numai ţie ne rugăm şi numai în tine avem nădejde! Călăuzeşte-ne pe noi pe calea cea dreaptă; calea celor care se bucură de mila Ta! Nu calea celor asupra cărora se varsă mania Ta şi nici calea celor rătăciţi!” (traducere de Mustafa Ali Mehmet, Coran. Ultima carte sfântă, Istanbul, 2007). Muslimul este îndrumat spre calea în viaţă revelată de Dumnezeu (sharia), dar, în acelaşi timp, ceilalţi oameni, care văd diferit, sunt priviţi acuzator.

Nu insist asupra faptului că Islamul clasic dă puţină importanţă înfăţişării lui Dumnezeu şi o scoate de fapt din discuţie cu argumentul metafizic că fiinţa supremă scapă determinărilor şi adjectivelor noastre fatalmente sărace, chiar limbilor noastre. Islamul este interesat mai mult de relaţia cu Dumnezeu. În această relaţie a apărut, însă, întrebarea asupra ponderii raţiunii, care este pusă deja de multă vreme. Teologi de prim-plan ai iudeo-creştinismului (de pildă, în anii recenţi, Benedikt XVI,Glaube und Vernunft. Die Regensburger Vorlesung,Herder, Freiburg, Basel, Wien, 2006) au readus în discuţie faptul că „a nu acţiona conform raţiunii contrazice esenţa lui Dumnezeu“ (p.16-17), care este fundamental raţiune (logos). Dumnezeu este raţiune şi pretinde din partea omului folosirea raţiunii cu care este înzestrat şi raportare raţională la ceea ce este în jur. Oarecum în contrast, aşa cum s-a semnalat în vremuri mai noi (vezi R. Analdez, Grammaire et Theologie chez Ibn Hazm de Cordoue, Paris, 1956), unii islamişti au mers atât de departe încât au susţinut că Dumnezeu nu are a-şi respecta nici propriul cuvânt şi, de fapt, nu este nicidecum dator să reveleze omului adevărul.

Cei mai proeminenţi islamologi de astăzi (vezi Adel Theodor Khoury, Ist Gott ein absoluter, ungebundener Wille? Bemekungen zum islamischen Voluntarismus) amintesc că sunt şi în Islam şcoli care spun că omul este înzestrat de Dumnezeu cu raţiune, pe care este chemat să o folosescă (mutaziliţii), şi chiar că omul nu trebuie să urmeze orbeşte tradiţia (Al Ashari). Dar aici nu esenţa lui Dumnezeu este în discuţie, ci voinţa lui, cum a spus cu multă vreme în urmă veneratul Al Ghazzali. Revelaţia nu-şi propune explicarea raţională a lumii, ci indicarea căii mântuirii.

În acest punct, totuşi, se poate spune că nu altcineva decât Averroes a iniţiat teoria celor două adevăruri – cel al revelaţiei şi cel al raţiunii umane – şi că această optică a fost asociată afirmării culturii islamice ca moment memorabil al culturii universale. Nu ar fi cazul să se tragă consecinţe din această experienţă?

Astăzi ştim mai bine decât oricând în­ain­te că, prin Coran, Islamul s-a desprins, la rândul său, din tradiţia reli­gi­oasă pe care o exprimă Vechiul Testament şi Noul Testament şi apar­ţine con­­stelaţiei din care mai fac parte iudaismul şi creştinismul. Nu repet aici argumentaţia pe care am folosit-o în alt loc (Religia în era globalizării, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2014) în favoarea acestei idei. Aşa cum scrie, dintre muslimii de astăzi, Mohammed Salim Abdullah, „noi avem o origine comună (cu iudeii şi creştinii, n.n.). Profetul a indicat că învăţătura sa este o religie în sfera biblică. Noi suntem fiii lui Ismail. Acestora li s-a pro­mis că, într-o zi, vor sta alături de fraţii lor. Coranul spune, în Sura a 5-a, că toate cele trei căi, creştinismul, iudaismul şi islamul, sunt legitime. Multitudinea de religii este voită, încât copiii lui Abra­ham să se poată întrece între ei în a înfăptui binele. Aceasta înseamnă că Dumnezeu mă va judeca după felul cum mă voi purta cu evreii şi cu creştinii. Iar în cazul invers, este exact la fel.”

Dar o asemenea optică, aşezată pe date profunde şi înţeleaptă, este contrabalansată de revenirea la o privire acuzatoare a celorlalţi, care, dacă nu este istorizată destul, duce la neînţelegeri. Abraham, de pildă, este descris în Coran ca cel care l-a descoperit pe Dumnezeul adevărat şi-i urmează neabătut poruncile. El este socotit primul muslim. În sura a 3-a, 67-68, evident po­le­mic, Coranul spune însă că „Abraham nu a fost nici evreu, nici na­za­retian, ci el a fost un drept-credincios, supus lui Dumnezeu. El nu a fost dintre închinătorii la idoli. Cei mai apropiaţi de Abraham sunt cei care l-au urmat, precum şi acest Profet şi cei care cred. Dum­­nezeu este oblăduitorul credincioşilor”. Această atitudine reactivă s-a transformat în cursul istoriei cel puţin în pretext pentru acţiuni de „curăţire” a lumii şi inspiră, din nefericire, şi astăzi.

Raportul cu modernitatea începe, cum se ştie, cu evaluarea bunurilor acestei lumi. În Islam s-a produs o schimbare, în 622, când Profetul a trecut de la Mekka la Medina. La Mekka (610-622), Dumnezeu era reprezentat ca supărat, chiar mânios, încât judecata de apoi urma să vină curând. Oamenii erau chemaţi să se întoarcă de la bunurile acestei lumi la pregătirea pentru lumea de dincolo. Cei care sunt în stare renunţe la bunurile acestei lumi ar urma să fie răsplătiţi. Asceza şi ruga adresată lui Dumnezeu erau socotite indispensabile. La Medina a avut loc, însă, reevaluarea bunurilor acestei lumi, păstrând, desigur, ideea că Dumnezeu îl judecă pe fiecare. Dumnezeu, în milostivenia sa, a făcut dar oamenilor lumea, comunitatea şi graţia. Aceasta din urmă revine doar acelora care îndeplinesc datoria şi stau, în lupta pentru a aplica poruncile lui Dumnezeu şi slujirea interesului Islamului, de partea Profetului. Oamenii nu sunt creaţi de Dumnezeu ca un joc fără sens, ci pentru a realiza ceva. Ei trebuie să se bucure pe Pământ, dar şi să-l îngrijească. De aceea, fiecare este pus la probă continuu, iar lumea de dincoace este lumea punerii la probă.

Omul este, conform Islamului, mai curând slab, nestatornic, iar “când îl ocupă răul, este fără curaj”(70, 19-20). Răul este, însă, mai curând în omul însuşi (12;53). Omul nu poartă marca păcatului originar, căci nimeni nu poartă marca păcatului altuia, dar Satana caută mereu să-l abată de la îndeplinirea poruncilor lui Dumnezeu. Omul are din capul locului capacităţi ce îl pot scăpa de Satana, dar nu este în stare să atingă limanul de unul singur, ci numai cu ajutorul revelaţiei, care stabileşte adevărul esenţial.

Aşa cum arată aproape toate analizele recente de referinţă, modernizarea, percepută în Islam ca ceva străin, agită neîncetat spiritele. Nu se întrevede deocamdată eventualitatea asumării unei modernizări fără resturi. Ceva din tradiţie rămâne şi se promovează de către imam în moschee, în sistemul de drept de către judecătorii desemnaţi, în educaţie de către promotorii educaţiei islamice. Khomeini era categoric în acest punct: „Guvernul islamic nu poate fi nici totalitar şi nici despotic, ci numai constituţional şi democratic. Totuşi, în această democraţie, legile nu vin din voinţa poporului, ci numai şi numai din Coran şi sunna Profetului” (Ayatolah Khomeini, Meine Worte. Wisheiten, Warnungen, Weissungen, Moewig, Munchen, 1980, p.17). Nu toţi muslimii îl urmează pe celebrul ayatolah şi foarte mulţi fac, desigur, eforturi de adaptare la societatea modernă, dar ducerea până la capăt a modernizării întâmpină opoziţii considerabile. Aşa stând lucrurile, clişeul unui Islam stagnant este, totuşi, infirmat sub cel puţin trei aspecte: Islamul are purtători de cuvânt în discuţia asupra modernităţii; Islamul s-a diversificat lăuntric; are loc o interacţiune complicată între Islam şi gândirea de pe arena globală. Problema practică este aceea că, în continuare, purtătorii de cuvânt ai înnoirii sunt de departe covârşiţi de tradiţionalişti.

Jihad înseamnă, cum se ştie, străduinţă (Anstrengung, exercion, striving). La origine, înseamnă “baia sfântă”, pentru propria curăţire, lăuntrică şi exterioară, dar şi “războiul sfânt” pentru a “curăţi” lumea din jur de “infideli”, “apostaţi” şi “ipocriţi”. În formulări militante, “jihadul este războiul sfânt, războiul celui drept, lupta contra tiraniei”. Islamiştii ne spun că “este o pasiune indiferentă la destinul bătăliei, căci jihadul câştigă oricum: pe termen lung, războiul va fi câştigat; iar pe termen scurt, moartea va aduce martiriu şi paradis. În acelaşi timp, străduinţa este, de asemenea, curăţirea sufletului, căci nici un martiriu nu este posibil fără această puritate lăuntrică”. Reprezentanţi ai Islamului (vezi, de exemplu, M. J. Akbar, The Shade of Swords. Jihad and the Conflict between Islam and Christianity,Roli Books,New Delhi, 2003) admit căjihadul a fost adesea instrumentat politic, în interese egoiste, în diferite împrejurări istorice. Ei insistă însă că jihadul este mai mult decât se observă în acţiunile violente, anume, o trăire ce depăşeşte acţiunea violentă şi luptele politice. “Jihadul a fost interpretat, sau interpretat greşit, în feluri foarte diferite, de către sultani şi emiri care au ales să-l confunde cu interesele lor egoiste şi au atribuit adesea spuse inprobabile Profetului pentru a justifica războaiele lor mai puţin decât pioase. Dar nu este confuzie asupra legitimităţii jihadului când o Dar ul Islam sau o Casă a Islamului a fost subjugată de cei ostili Islamului. Aceasta ar face ţara o Dar ul Harb sau o Casă a Războiului” (p. XXVIII). Islamul nu ar conta, aşadar, doar pe forţă fizică, ci, înainte de orice, pe credinţă. “Martirul zâmbeşte pe drumul său către moarte, iar moartea îi deschide uşa spre paradis. Credinciosul nu se predă nimănui, în afară de Allah…. Allah i-a promis muslimului victoria, dar numai dacă credinciosul îşi păstrează credinţa în El” (p.XVI).

Autorul citat mai sus atrage atenţia Europei, Americii şi lumii libere să nu “subestimeze voinţa muslimului de martiriu”, care este una din armele specifice ale Islamului (p. XXII). În fapt, ne spune acest lider islamic, muslimul nu capitulează vreun moment, ci pregăteşte “succesul politic” prin “rezistenţă morală” (p.3). Organizaţiile teroriste au mereu teren în faţă, căci nu au nevoie de o ţară sau un guvern, „recrutarea fiind făcută în minte”. Contra lor “nu se poate purta o bătălie doar cu forţe speciale şi rachete de croazieră” (p.265). Sinuciderile nu sunt tehnici noi de ducere a războiului (p.271), ele fiind exersate după 638, când perşii, incomparabil mai bine înarmaţi, au fost învinşi la Najaf cu echipe muslime suicidare. Nu este important dacă atacatorii sunt convinşi sau nu de obiectivele luptei, căci „războiul este dus de credincioşi, în Washington sau pe strada muslimă”. Oarecum paradoxal, conchide acelaşi lider islamic, „George Bush a multiplicat efectivul muslimilor care cred în jihad. Pentru asemenea muslimi, acest jihad se va sfârşi abia atunci când ei sunt convinşi că ţările lor au fost eliberate de dominaţia americană şi sunt din nou adevărate Dar ul Islam” (p.336).

Dincoace de această poziţionare a Islamului, se pune întrebarea simplă: cine stabileşte unde este graniţa dintre „Casa Islamului” şi „Casa Războiului” şi cu cine se poartă discuţia? Fiecare ne putem replia în noi înşine şi putem avea o părere sau alta, dar de aici nu rezultă nicidecum că orice părere este demnă de recunoaştere. Nici o decizie nu mai este înţeleaptă nesocotindu-i pe ceilalţi. Căci într-o lume hipercomplexă, în care depindem unii de alţii, prin miile de fire văzute şi nevăzute ale economiei, politicii şi comunicării, solipsismul deciziilor este în sine un pericol. Islamul este solicitat să ia în seamă acest fapt.

În Islam, există tentaţia ca recunoaşterea frontierelor să fie circumstanţiată; frontirele sunt socotite mai mult o convenţie sau, oricum, ceva provizoriu. ştim prea bine că Orientul Mijlociu a fost terenul trasării de frontiere de către diferitele imperii, nu o dată de a lungul timpului. Cred însă că este prea facil să se tragă de aici concluzia că frontierele în general ţin doar de convenţii de la capătul luptelor sau de aranjamente ale învingătorilor. Cu trei luni în urmă, după o foarte amplă examinare,un diplomat francez (Michel Raimbaud, Tempete sur le Grand Moyen Orient, Ellipses, Paris, 2015),spunea că geografia politică a regiunii va arăta altfel după „criza siriană” (p.421). Este destul de sigur că într-acolo se îndreaptă lucrurile. Dar pentru orice abordare este limpede că, pe lângă frontierele ce se stabilesc prin compromisurile de la sfârşitul războaielor sau între forţe concurente, există frontierele istorice în sensul propriu al cuvîntului. Acestea nu sunt convenţii. De aceea, nu este de bun augur informaţia ce se transmite abundent în manualele unor ţări din Orientul Mijlociu cu privire la istoria acestuia. Ziarişii francezi aveau dreptate când, în aceste zile de după acţiunea teroristă de la Paris, atrăgeau atenţia că interpretările istorice aflate în circulaţie în acele ţări nu sunt inocente, iar educaţia ce se aplică noilor generaţii trebuie chestionată. Oricum s-ar răstălmăci faptele, Ierusalimul este fundaţia lui David, regele iudeilor, şi Israelul se află pe teritoriul străvechi al evreilor. Nu se poate contesta continuitatea de la evreii biblici la evreii actuali – cum nu se poate nici în cazul chinezilor, nici în cel al grecilor şi nici în cel al altor popoare. Oricum se resimte istoria, Europa se află înainte de toate în frontierele strămoşilor actualilor europeni, atestaţi de istorie. Poate că dreptul istoric nu este singura sursă de drept actual, dar rămâne sursa hotărâtoare.

Conform Islamului, ne spun islamologii cei mai proeminenţi din zilele noastre, lumea se împarte în „domeniul Islamului” şi „domeniul războiului” (Adel Theodor Khoury, Das Ethos des Islams, în Adel Theodor Khoury, Hg.,Die Weltreligionen und die Ethik, Herder, Freiburg, Basel, Wien, 1993, p.199). Comunitatea muslimilor ar trăi, ca urmare, datoria de a extinde Islamul pentru a asigura aplicarea poruncilor lui Dumnezeu în lume. Scopul final s-ar atinge când Islamul va fi acoperit întregul Pământ. Unii muslimi identifică starea de pace finală cu victoria universală a Islamului. Este adevărat că sînt alţii, care consideră pacea ca fiind starea de absenţă a conflictului cu ceilalţi. Numai că adepţii acestei din urmă optici, evident de salutat, sunt, în continuare, o minoritate.

Iată, aşadar, teme care vor trebui discutate cu exponenţii Islamului. Suntem într-o lume a pluralismului vederilor şi organizărilor, a interacţiunilor şi coabitării abordărilor rivale, încât nici o parte nu are cum să câştige, oricare ar fi strategiile puse în joc, ignorând opinia celorlalţi. Suntem, în definitiv, fiinţe care trăim în comunicare recurgând la temeiuri, care sunt altceva decât iritări ale percepţiei.

Fiecare dintre aspectele pe care le-am delimitat mai sus – statal, geopolitic, religios, militar – are nevoie de o abordare precisă. Nici o abordare a vreunui aspect nu dă rezultate dacă nu este pusă în legătură cu abordările celorlalte aspecte. Nici aspectul religios nu este, desigur, totul. El este o cheie, dar mânuirea ei are nevoie în acest moment de acţiuni în altă parte – în spaţiul politic, în orice caz. În fapt, oricât de hotărâtor este ca părţile aflate în conflict să ajungă ele însele la discuţii, aici comunitatea internaţională ar putea interveni şi presa la înaintarea spre un statu quo pacificat. Conlucrarea dintre SUA, Uniunea Europeană, China şi Rusia rămâne premisa oricărei soluţii viabile. Supraputerile şi puterile cu status global ar putea juca aceste două cărţi: să-i aducă pe cei care s-au dovedit responsabili la recunoaştere reciprocă şi să-i convingă măcar de lipsa de perspectivă a confruntării. Economiilor din regiune li s-ar putea arăta că ar putea profita de o pace bazată pe acorduri explicite, iar cetăţenilor acelor ţări că s-ar putea bucura de Pământul încredinţat lor de către Allah, spre îngrijire.

www.andreimarga.eu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.