Tinerii nevăzuți

Am scris săptămâna trecută despre tinerii liceeni de azi, care, într-o proporţie îngrijorătoare, refuză să citească, inclusiv cărţile din programa şcolară. Fenomenul e prezent nu doar la cei din oraşele mici, din liceele slabe, la cei care au acasă un singur părinte, pentru că celălalt a plecat în Spania sau în Italia, ori e totuşi acasă, dar e şomer, sau la cei care, deşi au ambii părinţi acasă, aceştia lasă în seama şcolii toată educaţia copiilor lor. Se întâmplă şi celor care învaţă relativ bine şi au o educaţie cel puţin satisfăcătoare. Nu vor să citească pentru că nimeni nu le-a stârnit interesul. Ori nu au avut în preajmă o rudă pe care să o vadă citind, ori nu i-a îndemnat nimeni. Dacă nu au descoperit lectura până la vârsta de 14-15 ani, după aceea este aproape imposibil să o mai găsească, cu excepţia ajutorului unui personaj providenţial. Care să le citească, pur şi simplu. Problema s-ar putea rezolva prin lectură, în ciclul primar, la finele orei de limba română, a unui fragment literar care se termină în coadă de peşte. Aşa îşi stimula scriitorul-profesor Daniel Pennac elevii să citească. Unii chiar se lasă cuceriţi. Nu devin intelectuali, nici nu e asta miza, dar viaţa lor interioară se schimbă, au numai de câştigat. Cititul nu te ajută în viaţă, e drept, să plăteşti facturile, dar te ajută să te cunoşti mai bine, să îi cunoşti mai uşor pe cei din jur, să vorbeşti mai corect şi mai expresiv, să gândeşti mai logic, ca să nu mai vorbim despre bucuria pe care ţi-o oferă o poveste frumoasă. Dacă citeşti, vei începe să devii vizibil, cu cât citeşti mai mult, cu atât eşti mai vizibil.

Există în România în jur de 10 la sută din adolescenţi care sunt foarte performanţi la şcoală şi care ajung să studieze în străinătate ori imediat după bacalaureat, ori după un an-doi de studii la Bucureşti, într-unul din marile centre universitare. De regulă, nu se mai întorc acasă. Cum arată ei? Arată foarte bine. Sunt frumoşi, îmbrăcaţi simplu şi concentraţi asupra lor înşişi. Pot proveni din familii înstărite sau nu. Am stat de vorbă cu câţiva şi m-a frapat că nu prea îi interesa cum a fost în comunism. Nu aveau cum să fie interesaţi de subiect atâta vreme cât şcoala şi societatea în general ignoră deliberat ceea ce e numit cu o formulă consacrată, „le devoir de mémoire“, adică rememorarea evenimentelor tragice din istoria recentă pentru a se evita repetarea lor şi întru memoria victimelor. Printr-o şansă, unii ajung la Memorialul de la Sighet, într-o tabără de vară, şi acolo rămân încremeniţi. Dar sunt foarte puţini aceia care ajung acolo.

Ceea ce îi deosebeşte pe elevii de top de ceilalţi este faptul că, trezindu-se în această Românie haotică şi fără speranţe pentru viitor, s-au întrebat ce vor să fie, unde vor să ajungă. Şi-au răspuns repede la întrebare, apoi au trecut la fapte. Şi-au făcut un program care să îi ducă acolo unde visează. Nu îşi pierd timpul, fac mereu lucruri utile, învaţă, dar se şi relaxează. Totuşi, pe primul plan este construcţia de sine, care la vârsta lor trece prin studiu extrem de serios. Par mai maturi decât sunt pentru că au o privire îndrăzneaţă şi vorbesc limpede şi la obiect. Sunt ca nişte sportivi de performanţă. Voinţă, ambiţie, nu doar talent, şi concentrare maximă. Sunt genul de tineri pe care, ca adult, te temi să nu îi dezamăgeşti. Nu sunt căutaţi de mass-media şi îşi văd de visul lor, în general tăcuţi, rezervaţi. Nu acceptă o viaţă nedreaptă, mediocră, nu vor să se sacrifice. Sunt 10 la sută din adolescenţii noştri şi, după studii, nu se vor mai întoarce în România. Nimeni nu a făcut nimic ca să îi ataşeze de această ţară. Dimpotrivă. Vor fi vizibili în Occident.

În fine, pierderea lor e o problemă, iar altă problemă, foarte gravă, este faptul că nu avem, dincolo de ei, o medie importantă de elevi care să fie „buni“ şi „foarte buni“, nu neapărat „excelenţi“. Între cazurile de eşec şcolar şi cele de performanţă ar trebui să avem un „mijloc“ majoritar. Nu îl avem. Bulversaţi de 27 de ani încoace de nenumărate aşa-zise reforme ale educaţiei, elevii sunt sufocaţi de cantităţi imense de informaţii care nu le sunt folositoare, nu fac aplicaţii ale teoriilor pe care le înghit, manualele lor arată din ce în ce mai mult ca nişte experimente pedagogice fanteziste, iar profesorii, în loc să-i înveţe să rezume corect un text, le dau teme numite pompos „portofoliu“ sau „proiect“, care sunt rezolvate prin copy-paste. Ce altceva poţi să faci când nimeni nu te învaţă să gândeşti cu capul tău? De partea cealaltă, altă dramă. Profesorii sunt plătiţi de stat cu salarii care au fost până de curând umilitoare (nici acum nu sunt juste), iar cei tineri provin deja din facultăţi la care au intrat fără a da concurs şi în care au obţinut o licenţă după doar 3 ani de studiu. Desigur că există şi profesori care „sfinţesc locul“, dar ei nu sunt majoritari. În lipsa educaţiei de acasă, ca şi din clasă, în lipsa unui regulament şcolar exigent, instinctele o iau razna: violenţa din şcoli a devenit fapt divers comun.

Apoi, e deja un clişeu să spui că pe timpul comunismului „se făcea şcoală“. Vremurile nu pot fi comparate, dar ceea ce este evident e că oamenii şcoliţi atunci nu s-au dus la şcoală ca într-un loc de socializare. Existau nişte profesori competenţi şi pasionaţi, respectaţi pentru meseria lor, care compensau intruziunile ideologice, exista un tip de învăţământ care chiar dacă azi e depăşit, avea măcar coerenţă şi continuitate, lucruri simple, altminteri, care fac însă ca şcoala de dinainte de 1989 să pară mai bună decât a fost. În prezent, datorită experimentelor educaţionale de tot soiul, fiecare guvern venind cu o nouă reformă, avem un procent teribil de analfabeţi funcţionali (care pot citi, dar nu înţeleg ceea ce citesc), iar prin şcoli circulă un vânt de libertate prost înţeleasă, un no man’s land unde supravieţuieşte fiecare cum poate. Când găseşte nişte „vârfuri“ printre elevi, profesorul lucrează doar cu ei. Apoi, cu nervii la pământ, în faţa insolenţei celorlalţi, dă note de 2 şi 3, după unul sau două răspunsuri incorecte. Elevul nu mai ştie ce înseamnă reflexul de a învăţa, nici nu vede utilitatea depunerii unui efort în acest sens; trişează cât poate. În aceste condiţii, avem o mare lipsă de respect a elevilor faţă de ideea de şcoală şi de profesori. Şi o resemnare, plus un fatalism de tipul „la ce bun? Tot nu se rezolvă nimic“ de partea dascălilor.

Dacă nu se află în caz de eşec şcolar, elevul se înscrie la bac. Dacă ia bacul, se înscrie la o facultate unde nu ajunge să termine decât dacă nu vrea. În plus, specializările facultăţilor nu au nicio legătură cu piaţa muncii. Se trezesc posesori de diplome de licenţă, mulţumiţi dacă prind un job de vânzător. Şcolile de meserii rămân o utopie. Par la fel de imposibil de realizat ca şi autostrăzile. Liceenii sunt azvârliţi în viaţă cu dispreţ, şi unii nici nu realizează că, atunci când o clasă politică şi-a bătut joc de viaţa lor, ei nu ar fi putut să se salveze decât prin şcoală.

Toate societăţile au elevi în caz de eşec şcolar şi au elevi de top. În mod normal, procentul unora şi al altora e destul de mic. În schimb, procentul celor care reprezintă media- adică cei care sunt „buni“ şi „foarte buni”- ar trebui să fie mare. La noi, acest procent este volatil şi cuprinde mai degrabă categoriile „satisfăcător“ şi „mediu spre bun“. Dacă ai vrea, sincer, să schimbi catastrofa, nu ai şti de unde să începi. Cu asemenea „zestre“, e clar că viitorul nu mai e ce a fost, cum spune un graffiti de pe un bloc. Scris, cu siguranţă, de un adolescent.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.