Tompa Gabor: „Este foarte important să ne conectăm la o reţea de valori universale fără să ne sacrificăm identitatea”

Înfiinţat în 2007, Festivalul Internaţional „Interferenţe” a devenit un brand pentru Cluj şi pentru teatrul românesc în dialog cu teatrul lumii. Cum ai reuşit această performanţă?

Festivalul are loc sub pălăria Teatrului Maghiar de Stat Cluj, membru al Uniunii Teatrelor din Europa (UTE). De la prima ediţie, mi-am propus să aduc la Cluj-Napoca un oraş cultural multietnic şi studenţesc puternic, care aspiră să devină Capitala Culturală în 2021 – un teatru internaţional reprezentând diverse culturi din Europa. Astfel, Festivalul devenea şi o rampă de colaborare şi cooperare pentru UTE. Apoi am extins aria de abordare prin crearea unor interferenţe spaţiale între Europa şi alte continente sau în cadrul oraşului Cluj. Ieşind din intimitatea teatrului, am adus în Festival şi alte locaţii cu potenţial cultural, cum ar fi: Fabrica de Pensule, Casa Tranzit – o fostă sinagogă, Muzeul Naţional de Artă, Teatrul Naţional, TIFF-ul – un eveniment cinematografic de anvergură europeană care a devenit şi el un alt brand al oraşului Cluj. La ediţia din 2012, am propus dialogul dintre muzică şi teatru, iar în acest an, am ales ca temă Mărturiile corpului/ The stories of the body / Les récits du corps – denumirea aparţinându-i lui George Banu, care, la această ediţie, este şi consilier.

Josef Nadj şi Tompa Gabor. Foto Biro Istvan

De ce „Mărturiile corpului” în 2015?

Noi, fiinţele umane, suntem mereu preocupate de corporalitatea noastră, de propria apariţie fizică, de funcţiile de viaţă, de îmbătrânire, de propria noastră temporalitate, de naştere, efemeritate, de bolile noastre dureroase care ne încearcă, de sexualitate; practic, de tot ce ne leagă de alchimia misterioasă a trupului, de la întruparea Cuvântului încoace. Există spaţiu mai potrivit pentru a ne confrunta cu aceste întrebări în realitatea lor concret-trupească, decât teatrul? Căci el, Teatrul, este axat pe prezenţa actorilor şi a spectatorilor, pe interferenţa lor în spaţiul ludicului. Cele mai importante tendinţe ale teatrului contemporan – în care graniţele dintre teatru şi arta performativă tind din ce în ce mai mult să se contopească – îşi propun redefinirea noţiunii de „corporalitate”, aducând publicul în faţa unor experienţe noi. Va învia şi va renaşte, oare, corpul uman, atât de mult glorificat, divinizat, idealizat, chinuit, torturat, umilit şi aneantizat de-a lungul Istoriei? Există oare mântuire? Acestea au fost întrebările pe care spectacolele selecţionate pentru ediţia a patra au încercat să le pună în discuţie.

Tompa Gabor, George Banu, Andras Visky şi Mihai Măniuţiu. Foto Biro Istvan

12 zile, 23 de spectacole din 4 continente au figurat pe afiş. Care au fost elementele de creaţie care au trezit interesul oamenilor de teatru şi al publicului care a umplut până la refuz, seară de seară, sălile de spectacole?

Printre evenimentele remarcabile ale programului – sperăm, variat – s-a numărat prezenţa la Cluj pentru prima dată a companiilor Schaubühne din Berlin şi Cheek by Jowl din Londra cu creaţiile unor regizori de excepţie: Thomas Ostermeier, cu „Un duşman al poporului” de Ibsen şi Declan Donnellan cu „Ubu Rege” de Jarry. Elemente de noutate au reprezentat extraordinarul artist de teatru şi performance sud-african William Kentridge, trupa de dans mexicană Lux Boreal, artiştii companiei Teatr ZAR din Wroclaw – cunoscuţi ca moştenitorii teatrului lui Grotowski -, compania Tranversal Theater Company din Amsterdam şi Compania Italiană a Teatrului Naţional din Rijeka (Croaţia), Babilonia Teatri din Italia şi Teatrul Kosztolányi Dezső din Serbia. Printre marii artişti care au revenit s-au numărat Pippo Delbono, cu recitalul „Amore e Carne”, Jaram Lee, minunata interpretă de Pansori din Coreea de Sud, cu o adaptare după ,,Omul cel bun din Seciuan” de Brecht. Am văzut şi cea mai recentă producţie a lui Josef Nadj, „Paysage inconnu”; Teatrul Habima din Tel Aviv s-a întors cu spectacolul „Neguţătorul din Veneţia” în regia preşedintelui UTE, Ilan Ronen; Philippe Genty a prezentat “Odiseu pe făraş” cu Teatrul Barka (Ungaria), iar Csaba Antal a adus la rampă „Wozzeck” după opera lui Alban Berg, cu grupul studenţesc IUAV, Veneţia. În acest dialog cu teatrul lumii s-au remarcat şi spectacolele teatrelor din România: „Însemnările unui nebun” de Gogol de la ArCuB, în regia lui Felix Alexa, dar şi cele patru producţii ale Teatrului Maghiar de Stat Cluj: „Victor sau Copiii la putere” de Roger Vitrac, regia Silviu Purcărete, „Cel care închide noaptea” după filmul Lilianei Cavani „Portarul de noapte”, regia Nona Ciobanu, „Caravaggio Terminal” de András Visky, regia Robert Woodruff, „Brad de Crăciun la familia Ivanov” de A.I. Vvedenski, regia András Urbán. Un moment de satisfacţie pentru mine a fost modul cum a fost primit de public şi de oamenii de teatru textul lui Eugène Ionesco „Noul locatar”, montat de mine la Teatrul Nottara din Bucureşti. De mare atracţie au fost şi cele trei ateliere cu Josef Nadj, Declan Donnellan şi Jaram Lee. Tema a fost completată creativ de proiecţiile video Pina Bausch, de expoziţiile Josef Nadj – „Fotograme”, „Corpul ca dar” – fotografii de Mihaelei Marin şi „Trăirea şi murirea sau Mărturiile corpului” de la Muzeul Naţional de Artă, al cărei curator am fost chiar eu. Lansările de carte au fost un adevărat regal în festival, avându-l în centru pe George Banu cu ,,Parisul personal. Autobiografie urbană”, ,,Scena modernă. Mitologii şi miniaturi” editate de Nemira şi ,,Monologurile nemplinirii” (Editura Polirom). Publicul s-a putut întâlni cu practicieni de elită ai scenei, în volumele: ,,Munca actorului cu sine însuşi / Stanislavsk”, ,,Teatru şi ritual / Jerzy Grotowski”, ,,Spaţiul gol / Peter Brook” (apărute la Nemira) şi ,,Scrieri despre teatru / Tadeusz Kantor” şi ,,Teatrul meu / Pippo Delbono” publicate de Fundaţia Culturală Camil Petrescu – Teatrul AZI. Eu cred că e foarte important că în aceste zile „Interferenţele” de la Cluj au făcut ca artişti din diferite ţări să se întâlnească unii cu alţii şi să fie împreună cu publicul.

Tompa Gabor, Thomas Ostermeier şi Ilan Ronen (Preşedintele Uniunii Teatrelor Europene – UTE). Foto Biro Istvan

Publicul a fost împreună cu tine la ,,Noul locatar”, care a reafirmat vocaţia ta pentru teatrul lui Eugène Ionesco. Amintesc celebrul spectacol cu ,,Cântăreaţa cheală”, un succes naţional şi internaţional de prestigiu. Prin ce a sedus această nouă montare?

Singurele lucruri care rămân la sfârşitul vieţii sunt amintirile. În ,,Noul locatar” este vorba despre obiectele care ne invadează, dar şi amintirile care ne urmăresc. Nu avem dreptul de a uita, avem obligaţia de a ierta. Mai cred că e vorba de o lume care se schimbă într-un fel pentru că, în timp ce noi moştenim obiecte de cultură tradiţioanale, biblioteci, colecţii de obiecte de artă din strămoşi, bunici şi taţi, există pericolul de a se termina această tradiţie. Cititul pare că dispare, cărţile se scufundă, biblioteca e înlocuită din ce în ce mai mult de depozitele digitale impersonale. Asta cred că a sensibilizat publicul, dar şi pe spectatorii cei mai exigenţi – criticii de teatru.

Printre invitaţi s-au aflat foarte mulţi critici din România şi din străinătate. Festivalul a găzduit Board-ul Revistei Critical Stages / Scènes Critiques a Asociaţiei Internaţionale a Criticii de Teatru.

Am adresat această invitaţie pentru calitatea cronicilor, a eseurilor, a comentariilor care sunt publicate în această prestigioasă publicaţie – un barometru pentru criticii şi creatorii de teatru din România, dar şi din lume. Pentru noi este foarte important feedback-ul, cum suntem văzuţi de oameni care văd mult teatru pe meridiane diverse, pe scene de renume, şi să aflăm cum ne apreciază munca, unde se situează creaţia noastră. Prezenţa în Festival a realizatorilor acestei reviste, împreună cu tinerii critici participanţi la Seminarul Internaţional organizat de AICT au fost momente de verificare, de descoperire, de îmbogăţire, de deschidere de orizont.

Francisco Alfonsin în Noul Locatar de Eugene Ionesco în regia lui Tompa Gabor (Teatrul Nottara). Foto Mihaela Marin

Ediţia din acest an a coincis cu un jubileu pentru tine – 25 de ani de directorat la Teatrul Maghiar de Stat Cluj. Cum vezi relaţia cu comunitatea maghiară, cu teatrul românesc şi cu cel universal?

Cred că Teatrul Maghiar din Cluj face parte din cultura de limbă maghiară universală. E un dat biologic şi istoric. În acelaşi timp, artistic vorbind, el face parte din mişcarea teatrală din România. Cultura românească ne-a influenţat şi ne influenţează foarte mult. Eu, personal, mă consider un exponent al şcolii româneşti de teatru. Sunt discipolul unor mari oameni de teatru din România de la care am învăţat şi care mi-au marcat cariera. Pentru oraşul Cluj-Napoca, Teatrul Maghiar sau orice altă instituţie de cultură este pentru toţi locuitorii. Mă leagă o prietenie şi o relaţie artistică de Mihai Măniuţiu, directorul Teatrului Naţional Cluj-Napoca. Colaborăm la nivelul schimbului de artişti şi a parteneriatului pentru anumite evenimente – cum au fost Zilele George Banu din cadrul Întâlnirilor Internaţionale de la Cluj-Napoca. Mihai a montat la noi spectacole premiate ca ,,Faust” sau ,,Woyzeck”, iar eu am realizat la Naţional trei proiecte importante: ,,Regele Lear”, ,,Cântăreaţa cheală” într-o nouă variantă şi ,,Trilogia Aureliu Manea”. Am avut de luptat cu spiritul conservativ al unor lideri extremişti ai comunităţii maghiare care căutau să influenţeze opinia publică susţinând că identitatea lor se poate păstra numai întorcându-ne spre trecut. Nimic mai fals şi mai nociv. Am reuşit să infirmăm această opinie prin spectacolele realizate, premiile naţionale şi internaţionale obţinute, ca şi turneele de succes în marile capitale ale teatrului. Am avut bucurii mari, am avut şi dezamăgiri. Am investit enorm, pare o viaţă. Gheorghe Harag m-a adus la Cluj şi am rămas, deşi am primit oferte din străinătate. Dar am ales să fiu director aici. În 1990, când Andrei Pleşu – atunci ministru al Culturii, mi-a propus această funcţie, tata, Tompa Miklos, un mare director de teatru, s-a împotrivit. Mi-a spus că regia e o profesie foarte singuratică, dar directoratul de teatru e cea mai singuratică şi dacă totuşi accept, să nu uit cuvintele lui Sică Alexandrescu când a fost numit director la Teatrul Naţional din Bucureşti: ,,Eu nu am venit aici să mă iubiţi, am venit aici să mă ascultaţi”. M-a sfătuit să-mi fac un plan, să evit compromisurile, concesiile şi popularitatea ieftină. Cred că în aceşti ani, luptând să construiesc o insulă de normalitate, am format o trupă care nu consideră teatrul un loc de muncă de unde ne luăm salariul. Acolo, actorii îşi pun în joc întreaga fiinţă, seară de seară. Cu toţii servim produsul artistic de pe scenă. Călătorind foarte mult, am încercat să învăţ şi să „fur” câte ceva din funcţionarea unor instituţii de teatru cu o tradiţie mare – de la dotare tehnică, administraţie până la programul artistic. Am avut şi modele care m-au inspirat: tatăl meu, Liviu Ciulei, Emil Boroghină, din România, şi din străinătate Giorgio Strehler, Claus Peymann, Jerzy Jarocky de la Cracovia, René Gonzales de la Lausanne, Josef Szajna, Iuri Liubimov, Anatoli Efros, Lev Dodin. Directoratul de tip manager ia din timpul de creaţie. De aceea, am format o echipă puternică de marketing şi de fundraising. Am consolidat trupa cu actori tineri. Împreună cu ei am realizat, ca regizor, momente importante de teatru: ,,Cântăreaţa cheală”, ,,Cabala bigoţilor”, ,,Neînţelegerea”, ,,Opereta”, ,,Visul unei nopţi de vară”, ,,Jacques sau supunerea”, ,,Mizantropul”, ,,Sfârşit de partidă”, ,,O scrisoare pierdută”, ,,Trei surori”, ,,Richard III”, ,,Leonce şi Lena”. Nu am folosit instituţia doar ca să-mi realizez propriile proiecte. Am invitat creatori pe care îi admir şi care pot oferi ceva care este diferit de mine. Le-am creat condiţii să viseze şi să forţeze limitele în arta lor. Repertoriul care a dat personalitate acestui teatru a fost gândit de regizori foarte diverşi ca viziune despre lume şi modalitate de abordare a unui text. Trupa Teatrului Maghiar, foarte deschisă la creaţie, la căutare, la cercetare, s-a format pe mâinile unor maeştri: Vlad Mugur, Andrei Şerban, Silviu Purcărete, Mihai Măniuţiu, Felix Alexa, Victor Ioan Frunză, Matthias Langhoff, David Zinder, Robert Woodruff. Cred că cel mai mare câştig al programului nostru artistic este că traducem spectacolele la cască în română şi acum şi în engleză, nu numai în timpul Festivalului, ci şi de-a lungul întregii stagiuni. Ceea ce mă bucură este faptul că în urma performanţelor acestui Festival a crescut frecvenţa tinerilor la spectacole. Ei vin să vizioneze de zeci de ori acelaşi spectacol care i-a cucerit. Două exemple grăitoare sunt „Unchiul Vanea”, în regia lui Andrei Şerban, sau „Cântăreaţa cheală”, montat de mine. Ceea ce am urmărit în aceşti 25 de ani a fost să ne conectăm la o reţea de valori universale fără să ne sacrificăm identitatea care ne este dată. Niciodată teatrul lumii n-a fost prezent la Cluj într-o condensare atât de pregnantă şi publicul nu a avut prilejul să compare sau să se confrunte cu ce se întâmplă acum în teatrul contemporan, cu cele mai noi tendinţe.

Un spectacol capodoperă, Cântăreaţa cheală de Eugene Ionesco, regia Tompa Gabor la Teatrul Maghiar de Stat Cluj (Premiul pentru cel mai bun spectacol străin în Marea Britanie, 1993)

Care vor fi „Interferenţele” următoarelor ediţii?

În 2016, Condiţia de Străin, care este o problemă actuală. Sunt ţări în care migrarea este foarte puternică, populaţia este într-o mişcare extrem de mare, mai ales în ţările de cultură occidentală. Din păcate, multe dintre motive sunt economice. Dar când vorbesc de condiţia de străin nu mă gândesc numai la acest lucru, ci şi la faptul că uneori ne simţim străini în propria noastră ţară, în propriul nostru oraş, în propria familie, în propriul trup sau în univers. Constatăm că în lumea Facebook-ului şi a iPod-ului, care sunt, de fapt, nişte obiecte ale singurătăţii universale globalizate, se acutizează înstrăinarea. Tema ediţiei 2018 va fi o altă problemă la ordinea zilei: Banul ca Dumnezeu. Spectacolul excepţional al lui Ostermeier, ,,Un duşman al poporului”, îl consider un preambul al acestei ediţii viitoare a Interferenţelor. El aduce la rampă provocator criza morală cauzată de egoism, de lăcomia fără margini, acolo unde rămâne numai această credinţă în ban, care distruge sufletul uman, relaţiile dintre oameni, sisteme sociale, politice, naţiuni. Cred că trebuie revizuită această istorie, de la păcatul originar – mărul acela căruia nu-i putem rezista. Sper că aceste Interferenţe vor fi pentru public şi pentru oamenii de teatru aventuri pline de revelaţii!

O invitaţie la aceste revelaţii este şi premiera ta recentă cu ,,Vizita bătrânei doamne” de Dürrenmatt, unde ne întâlnim cu cele două păcate capitale ale lumii în care trăim: goana după bani şi înstrăinarea de semeni şi de Dumnezeu.

Vizita bătrânei doamne de Friederich Durrenmatt (actorii Magda Stief şi Jozsef Biro). Foto Istvan Biro

Tompa Gábor (CV selectiv). Este directorul şi selecţionerul Festivalului Internaţional Interferenţe, regizor, director al Teatrului Maghiar de Stat Cluj (membru UTE), profesor, director de program al Facultăţii de Regie a Universităţii California din San Diego. A montat pe scene din: România, Ungaria, Germania, Marea Britanie, Serbia, Cehia, Franţa, Spania, Austria, Statele Unite texte de: Euripide, W. Shakespeare, Molière, Georg Buchner, A.P. Cehov, Alfred Jarry, Luigi Pirandello, Mihail Bulgakov, I.L. Caragiale, Eugène Ionesco, Albert Camus, Samuel Beckett, Sławomir Mrożek, W. Gombrowicz, Heiner Müller, Matei Vişniec, Visky András. A condus ateliere pentru regizori în: Marea Britanie, Franţa, Spania.

Filme realizate: „După mască”, „Fugă”, „Apărarea chineză”.

Cărţi publicate: „Teatrul infidel” – eseuri, Ed. Kriterion, Bucureşti, 1987; „Stare de veghe” – versuri, Ed. Hettorony, Budapesta, 1990; „Tandreţea loviturii de cuţit” – eseuri, Ed. Komp-Press, Cluj-Napoca, 1995; „Teatrul lui Noe” – poeme alese, Ed. Pallas Akademia, Tg. Mureş, 2004.

Premii şi distincţii: Premiul pentru cea mai bună regie, 1993, 1997, 2008; Premiul pentru cel mai bun spectacol – 2009; Premiul de Excelenţă – 2002 (UNITER); Premiul pentru regie la Festivalul Naţional ,,I.L. Caragiale” (1992, 1996); Premiul criticii – 1997 (acordat de AICT – Secţia Română); Premiul pentru cea mai buna regie la Festivalul Dramaturgiei Româneşti – 2004; Premiul pentru cea mai buna regie la Festivalul Comediei Româneşti – 2007; Premiul pentru cel mai bun spectacol străin al anului în Marea Britanie – 1993 („Cântăreaţa cheală”); Premiul Best Feature la Festivalul Internaţional de Film din Salerno – 1999 („Apărarea chineză”); Premiul pentru cel mai bun regizor – 1996 la Festivalul Naţional de teatru din Ungaria; Premiul pentru promovarea culturii franceze – 1997 („Neînţelegerea” la Viena, „Tartuffe” la Budapesta”, „Cântăreaţa cheală” la Limoges şi Cluj-Napoca); Premiul Institutului Internaţional de Teatru – 2011; Ordinul Steaua României – Gradul CAVALER (oferit de Preşedintele României Emil Constantinescu – 2000); Artist emerit al Republicii Ungare – 2002. Cărţi despre el: „Conversaţii în şase acte” de Florica Ichim, Fundaţia Culturală Camil Petrescu – Teatrul Azi, 2003 şi „Viziuni scenice”, Ed. Koinónia, Cluj-Napoca, 2007.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.