Tragedia şi fericirile muzicilor cu Adi Despot

O trupă rock lansează un album la fix un an de la cea mai mare tragedie care a lovit industria spectacolului din România. Pe 30 octombrie anul trecut îl vedeai pe Adrian Despot între dârele de fum care ieşeau din clubul Colectiv alergând să salveze oameni. Acum trupa lui lansează un album nou. Sunt două decenii de când au debutat şi asta înseamnă că au văzut o schimbare de generaţii în faţa scenelor pe care au cântat în tot acest timp. Dar şi ei s-au schimbat.

Faci un interviu despre Viţa de Vie. Dacă am de intervievat mai mult de o persoană, prefer să vorbesc cu peste 8 persoane în acelaşi timp aşa că, atunci când Cristina, „şefa noastră”, cum aveam să aflu la întâlnirea de a doua zi, m-a întrebat dacă vreau să vină toţi membrii trupei, am zis „doar Adrian Despot, cred că mă descurc”.

Dimineaţă aveam planul zilei foarte clar în minte. Eram undeva lângă Drumul Taberei aproape de locul din care porneam în fiecare zi spre facultate ori spre primele joburi, la primul ziar unde am lucrat. Ochii sunt roşii de scris şi citit peste noapte, aşa cum visam cândva să fac. Textele la care aveam termen limită la prima oră erau gata. Până am terminat, între un text şi altul pe ecran mi se aprindea o avertizare: „Iubire messaged you”. Am scris şi m-am plimbat în acelaşi timp prin cartierul Gracia din Barcelona. Când am adormit încă mai căutam poeme spaniole să le arăt tinerei femei care îmi plimba inima pe lângă localurile cu muzici Flamenco. „Mai vrei?”, întrebam. „Daaa. Câţi vrei tu. Și câte. Oricât. Oricât.” O fereastră în care înşiram poeme în spaniolă, alta cu documentarea pentru interviul de a doua zi. E născută în 1992 aşa că este exact publicul diferit cu care s-a trezit în faţă Viţa de Vie. Am întrebat-o ce vrea să afle de la solistul trupei ca persoană care e interesată de muzică. Am primit înapoi o figurină cu capul verde al unui extraterestru. Hm, am 41 de ani şi ies din casă cu ochii roşii şi cu un vers din Raymond Carver în minte: „Frica de a nu iubi şi frica de a nu iubi destul”.

Adrian Despot e cu un an mai tânăr decât mine. Nu ştiu cum iese din casă, dar la cafeneaua din Piaţa Operei la care ne-am dat întâlnire ajunge fix la ora stabilită. Priveam biserica din faţa cafenelei în care urma să ne vedem şi Timi (care venise să ne fotografieze) îmi face semn spre uşă. Adi trecuse pe lângă masa la care aşteptam şi intru repede după el. „Salut, nu mă mai recunoşti, dar am avut un dialog la o zi a poeziei acum un an.” În martie 2015 eram amândoi între cei invitaţi să discute despre creativitate şi poezie la un eveniment organizat de o firmă de cafea. „La mine în familie e o tradiţie. Acasă era tot timpul filtrul plin şi prietenii veneau la mine să bea cafea. Am vrut să ne vedem aici pentru că este aproape de casa mea şi îmi e în drum, de câte ori plec undeva. E greu să găseşti cafea bună în Bucureşti”, îmi spune solistul când ne aşezăm la masă.

Internetul a dat tot peste cap

Adrian Despot îşi strânge braţele în faţă înainte să începem discuţia, se apleacă uşor peste masă şi văd că are ceva din extraterestrul pe care îl primisem peste noapte ca răspuns la întrebarea mea. Îmi dau seama că mie mi-a fost mai uşor atunci când m-am apucat să scriu pentru că nu îmi doream decât să pot să îmi câştig existenţa din asta. Care e punctul maxim pe care poţi să îl atingi cu muzica rock în România? am întrebat repede.

„Undeva prin anul 2000 mă gândeam uite, fac treaba asta cu muzica, erau deja 4 ani cu Viţa de Vie şi încă vreo 4 cu alte proiecte, care e nivelul maxim pe care îl pot atinge în România? Și răspunsul a fost Holograf pentru că la vremea respectivă era cea mai în vogă trupă. Între timp industria s-a schimbat foarte mult. Internetul a dat tot peste cap. Reţelele de socializare şi cultura asta «on demand» au schimbat tot. Și din prisma altor acte, nu doar Viţa de Vie, în momentul de faţă industria este mult mai permisivă iar consumul de muzică se face la alt nivel faţă de cum se făcea în anul 2000, aşa că se poate ajunge mult mai mult decât Holograf. Din toate punctele de vedere. În 16 ani s-au schimbat echipamentele, s-au schimbat scenele, sistemele de lumini, conceptul de spectacole, posibilitatea de promovare e alta. La vremea respectivă puteai să lansezi o piesă doar folosind media standard, radio, televizor şi, bineînţeles, prestaţia live. S-au inventat foarte multe şiretlicuri în muzică în ultimii 16 ani. Genurile sunt foarte amestecate unele cu celelalte. Noi am avut de la început lucrul ăsta, dar acum este mult mai uşor. Tot ce ţine de echipamente de studio, de software e net superior lucrurilor cu care se făcea treaba în 2000. Astăzi poţi să faci lucrurile să sune senzaţional în studio. În cultura în care trăim, oamenii nu mai au răbdare să asculte o emisiune de radio pentru a prinde o melodie pe care şi-o doresc, nu mai cumpără un album pentru o piesă, sau sperând că vor găsi ceva care le place. Dacă au chef să asculte în secunda asta o melodie, se duc pe YouTube, dau click şi dau play. Asta înseamnă că producţiile noastre trebuie să se apropie ca nivel de producţiile tuturor celorlalţi concurenţi de pe internet. Acum alegi Viţa de Vie, următoarea e Metallica, următoarea e U2, Boney M şi ce mai vrei tu. Acum toţi concurăm unul cu alţii. Suntem în aceeaşi oală. Putem şterge cu buretele ce s-a întâmplat până acum 5 ani de zile şi să vorbim de o nouă piaţă muzicală de 5 ani de zile încoace. E o nouă industrie”, spune muzicianul.

„Îmi e greu să ascult primele noastre albume”

Când începem să vorbim despre albumele mai vechi Viţa de Vie îmi spune că nu vede nicio legătură între primele albume şi ce face trupa acum: „Nu am plecat la drum în ’96 cu un plan de afaceri pus la punct pentru următoarele două decenii. Pur şi simplu voiam să facem muzică şi am început să facem aşa cum ştiam atunci. Eram copii. Unii mai copii decât alţii şi pur şi simplu cântam. Acum îmi e greu să ascult primele noastre albume pentru că nu ştiam să cânt, nu ştiam să compun… Ce îmi place e că piesele noastre de la început sunt ca un album de poze. Le răsfoim şi ne regăsim pe noi acum 20 de ani, la 18-20-24-30 de ani şi fiecare conţine emoţia şi trăirile vârstei la care le-am făcut.

Și atunci, pe de o parte, dacă nu ascultăm analitic, muzical, e OK. Cel puţin eu doar atunci pot să mă bucur. Altfel, nu! Am evoluat foarte mult. Cu riscul de a fi greu să fim catalogaţi, de a fi o formaţie pe care nu poţi să pui foarte uşor degetul atunci când vorbeşti de un stilul muzical, am preferat să continuăm această căutare sau formare a noastră ca muzicieni. E un singur drive care ne duce pe noi mai departe. Principalul motiv este dorinţa noastră de a ne descoperi pe noi prin muzica noastră şi de a merge mai departe, cu riscul de a călca bariere, cu riscul de a nu fi tot timpul rock”.

„La asta mă pricep şi la asta suntem buni”

Îl văd că începe să se relaxeze atunci când începe să îmi povestească despre cei care le ascultă muzica. Treptat începe să ridice câte un braţ în timp ce explică şi, pentru o fracţiune de secundă, scăpăm de senzaţia că pilotează o navetă spaţială cu pupitrul de comandă foarte îngust: „Fanii ne ţin în puf şi în braţe. Sunt foarte drăguţi cu noi şi ne trag de mânecă atunci când tindem să lenevim. Lenea e o componentă foarte grasă a formaţiei Viţa de Vie. Suntem o formaţie extrem de leneşă. Am fi putut face mult mai mult. Anul ăsta am promis că lucrurile vor sta altfel. Când am împlinit 20 de ani am făcut un legământ cu fanii noştri ca pe fiecare 20 ale lunii să lansăm câte un single nou. S-au strâns şase. Pe 29 octombrie lansăm jumătate de album. Vom continua din ianuarie până în mai cu câte un single pe lună. În mai scoatem a doua parte a albumului. Se numeşte Șase/ Șase. Are un trick.

După Colectiv a fost nişte momente foarte grele pentru noi din toate punctele de vedere. Am pierdut foarte mulţi prieteni acolo, s-au născut întrebări vizavi de meserie dacă o facem mai departe şi cum. Nu e prima oară. Am avut un fel de revelaţie dacă vrei, am ajuns la concluzia că până acum am făcut muzică. Ăsta e lucrul pe care trebuie să-l fac eu. M-am uitat în spate, am simţit că aş fi putut face mult mai mult şi mi-am jurat ca din ianuarie 2016 ăsta să fie lucrul primordial către care să mă focalizez. La asta mă pricep şi la asta suntem buni”, explică solistul.

„Am început să fac muzică pozitivă”

O sirenă se aude afară prinsă pe străduţele Cotroceniului. Ne strângem amândoi peste ceştile de cafea şi încerc să înţeleg care au fost lucrurile care l-au încurcat în cei 20 de ani de cântat cu Viţa de Vie. Adi Despot răspunde de fiecare dată după ce îşi cântăreşte cuvintele şi nu ezită să schimbe direcţia discuţiei atunci când simte că e ceva care îl interesează mai mult să povestească: „Sunt ardelean şi ardelenii sunt foarte comozi. Poate a fost vorba şi de faptul că la un moment dat ni s-a părut că am atins un nivel care ne-a oferit o oarecare linişte, împlinire şi aşezare. Asta vine, până la urmă, şi cu vârsta. Pe primele albume, până în 2007, muzica s-a născut din dorinţa de a demonstra cuiva ceva. Dacă nu celor din exterior, atunci nouă, că putem să facem lucrul ăsta, să ne urlăm angoasele. Din punct de vedere creativ funcţionam foarte bine în momentele de stres sau de angoasă. Nu în cele de linişte şi de împăcare. Acestea nu erau foarte efervescente atunci când era vorba de creaţie. Aveam nevoie de impulsuri negative pentru a face muzică. Asta credeam prin2008”.

Întâmplător sau nu, schimbarea abordării a venit în perioada în care copiii lui începeau să înţeleagă ce se întâmplă în jur. Toma avea 4 ani, iar Maia, 3: „În 2010, am reuşit să fac muzică şi sub ca urmare a impulsurilor pozitive. Am început să fac muzică pozitivă. Asta nu înseamnă că mesajul este mai puţin important sau mai puţin artistic. Pur şi simplu îmi doresc o muzică de pe urma căreia ascultătorul să rămână cu o stare de bine, cu un imbold de a face un pas înainte, de a ridica din pământ capul. Am şi doi copii şi, bineînţeles, la mine în casă e muzică tot timpul. Acum e şi muzica mea. Vreau ca ai mei să asculte muzica mea şi, chiar dacă ei acum nu înţeleg jocurile de cuvinte sau ideile principale ale pieselor, vreau ca ei, în urma experienţei de a asculta muzica mea, să rămână cu ceva pozitiv”.

Melodia pe care se fuma

„Nu îmi place ce cântă Viţa acum”, mi-a spus cineva care ştiam că asculta piesele lor înainte să plece în Danemarca. „Eu tot piesele vechi le ascult. Acum s-au liniştit, sunt băieţi cuminţi”, îmi povestea prietena căreia îi povestisem de interviu. Adrian Despot ştie exact în ce moment s-a întâmplat cuminţirea trupei: „Acum mai mulţi ani cântam la baluri de boboci. Când am început să cântăm melodia Varză, nişte liceeni şi-au aprins ţigările. Am zis ce fac eu aici?! Cânt nişte lucruri ca să fiu cool şi copiii ăştia fumează în ritmul muzicii mele. Nu e bine, asta trebuie să se oprească aici. Un an de zile nu am cântat Varză. Am reînceput să cântăm cu jumătate de gură dacă vrei. Am văzut o chestie pe internet în care un profesor de matematică făcea 20 de calcule. Primul era greşit, restul erau corecte. Și copiii din clasă au început să râdă: Aţi greşit! Da, l-am greşit intenţionat pentru că asta e o lecţie pentru voi pe care trebuie să o învăţaţi în viaţă. Am făcut 19 calcule corecte şi unul greşit. Singurul pe care voi l-aţi remarcat este cel greşit. De asta o să vă loviţi şi voi în viaţă. O să faceţi o mie de lucruri bune pe care nimeni nu o să le bage în seamă şi toată lumea o să arate cu degetul spre un lucru rău pe care nu l-aţi făcut. Întorcându-mă la melodia Varză, e o piesă care are mult mai multe mesaje decât acesta de a-ţi aprinde o ţigară. Și poate într-o zi o să ajungă şi celelalte la ei”.

Muzici şi freze

Când au debutat, trupele mergeau prin toate colţurile ţării. Acum cei care îi ascultă par să se răspândească peste tot în lume, ascultă tot felul de muzici şi sunt mult mai greu de captivat. Nu doar publicul s-a schimbat. Adrian Despot are şi imaginea transformărilor prin care a trecut scena muzicală: „Din ’96 până în 2000 se făceau turnee, se făceau foarte multe turnee prin ţară. Acum au dispărut. Nu se mai pot face. Pe vremea aceea existau 10 cluburi în toată ţara în care se cânta în nişte condiţii infecte.

Astăzi avem peste 50 de cluburi în toată ţara în care se cântă în nişte condiţii impecabile. Cluburi mari care arată fabulos. Pe vremea aia existau doar două festivaluri. Era Skip Rock, a murit în faşă prin ’94-’95, şi încă unul. Acum, vorba unui prieten, fiecare concert care se întâmplă pe stradă îşi zice festival. Sunt atât de multe festivaluri încât au loc simultan. Publicul e mult mai permisiv cu genurile muzicale, nu mai sunt atât de nişaţi. Cu siguranţă există şi nişe foarte fixe, sunt oameni cu ochelari de cal. Altădată erau depeşarii cu rapperii şi rockerii şi se alergau unii pe alţii. Acum sunt oameni care ascultă şi rock, ascultă şi rap, şi muzică electro.

Îmi place că există o deschidere a ascultătorului către orice fel de muzică. Muzica rock a avut momentul ei în care nu a mai intrat pe posturile de radio. Posturile sunt societăţi comerciale. Au un business al lor. Ei difuzează ce consideră ei de cuviinţă ca să poată să încaseze bani, să îşi plătească angajaţii şi să facă şi profit. Nu ai tu cum să intervii în afacerea lui şi să îl întrebi dar tu de ce nu difuzezi muzica mea. E ca şi cum ai veni aici la cafenea şi ai întreba de ce nu se vinde pizza. E restaurantul meu, vând ce vreau. Fă-ţi tu postul tău şi difuzează ce vrei. E drept că această decizie de a nu difuza muzică rock a părut stupidă la început. Până în 2000, rockul mergea foarte bine”.

Când publicul a salvat muzica rock

În 2000, cei de la Viţa de Vie căutau un sponsor. Despot îşi aminteşte: „Am primit un răspuns care a fost primul semnal că lucrurile încep să se schimbe pe piaţă: Nouă ne place foarte tare Viţa de Vie, dar nu ne interesează să vă sponsorizăm pentru că publicul vostru este un public sărac iar targetul nostru nu este publicul sărac. Atunci a fost un semnal pe piaţă, probabil că mulţi gândeau aşa şi muzica noastră a început să nu mai fie difuzată. Pentru noi a fost un pumn în piept. Brusc, nu se mai difuza muzică rock. Atunci au fost câteva luni de criză. Albumul nostru din ’99, Fenomental, l-am scos iniţial pe casetă şi în primele două săptămâni Media Pro Music a rămas fără stoc. A trebuit să mai tragă unele care s-au vândut instantaneu şi cu tot cu CD am ajuns pe undeva la un milion de exemplare. Pe vremea aia se vindea tot. Şi hip-hop-ul vindea foarte mult, dar vorbim de nişte cifre.

Ce s-a întâmplat între timp este că mulţi dintre acei copii săraci care ascultau rock pe vremea aia şi-au terminat toţi liceele, şi-au terminat mai toţi facultăţile, acum sunt angajaţi şi câştigă foarte bine şi sunt o forţă inclusiv financiară în piaţă. Datorită lor rockul în ultima perioadă pare că se dezvoltă şi are consumatori şi are oameni care îi sprijină. Pe de altă parte, muzica de factură comercială este un gen care se adresează consumatorului comun, iar masa aia de obicei nu este nici în posesia unui intelect fantastic şi nici în posesia unor fonduri suficiente. În schimb, au avantajul că sunt mulţi”.

Uzura, drumurile

Am văzut că relaţia cu publicul este esenţială pentru Viţa de Vie. Chiar dacă uneori raporturile pot lua direcţii imprevizibile: „Am luat ţara asta nu la pas, ci la roţi, am văzut-o pe toată şi am cântat mai peste tot. Aveam luni întregi în care aveam trei concerte pe săptămână, ajungeam acasă luni, stăteam marţi-miercuri, joi plecam din nou. Există momente în care tot farmecul acestei meserii dispare şi în faţă îţi apar lucrurile rele, uzura, oboseala, publicul care nu întotdeauna este ăla pe care ţi l-ai dori. Poporul român e foarte interesant. Poate să fie şi extrem de afectuos… dar sunt şi momente în care ai senzaţia că ai ajuns la un capăt de drum. Nu sunt locuri în care nu m-aş mai întoarce. Sunt oraşe în care aş prefera să nu mă mai duc, dar dacă e musai, mă duc. Cluburi mai mici, experienţe cu diverşi parteneri, primării…

Ba îmi aduc aminte. A fost un spectacol undeva în IOR, sau cea de genul ăsta, nu mai ştiu ce a fost. Era ceva cu primăria, am fost invitaţi să cântăm şi când am ajuns acolo pe scenă era un manelist sau ceva de genul ăsta. Ce-i aici? Că e concert, că… Păi noi avem clauză în contract că trebuie să ştim cine mai cântă. Era şi DJ Vasile şi ne uitam unii la alţii ca boii. Ce e aici, unde suntem?! Astăzi lucrurile sunt atât de schimbate încât parcă vorbim de două ţări diferite”, găseşte Despot.

Căderi nervoase muzicale

Succesul are altă unitate de măsură în viziunea lui Adrian Despot: „Nu banii au fost scopul nostru. Şi nu sunt nici acum. La un moment dat ar fi trebuit să fie pentru că ajunsesem la o anumită vârstă şi nu mai puteam să stăm cu părinţii. Din fericire, atunci apăruse deja Fenomental şi lucrurile, cât de cât, mergeau. Problema banilor este foarte sensibilă pentru că banii pot să constituie un element care să te oprească pe tine din procesul de desăvârşire din punct de vedere muzical. În momentul în care vrei să te apuci să faci muzică în mod profesionist, e nevoie să îţi răspunzi la două întrebări: de ce vrei să faci lucrul ăsta şi care sunt aşteptările tale. Aşa cum noi nu aveam un plan de afaceri, azi e foarte important să îl ai din start. Dacă vrei să faci muzică doar din pasiune, foarte bine, fă-o şi ţine-te de ea. Dar nu te aştepta ca făcând muzică din pasiune să câştigi bani de a doua zi şi toată lumea să te laude şi să te ia în braţe. Nu există aşa ceva. O concluzie poţi să tragi după aproximativ cinci ani. Ca în orice afacere, în primii ani trebuie să investeşti şi abia după aia poţi să scoţi profit. Mulţi copii care se apucă azi de muzică sunt vrăjiţi de banii care se vehiculează la televizor, uită că alea sunt acte comerciale şi vor să scoată bani de a doua zi. Nu există aşa ceva. După şase luni cedează şi intră într-o trupă de coveruri sau îşi iau serviciu şi muzica rămâne pe planul doi. Trupele de coveruri sunt şi ele cu dus şi întors. Pe de o parte te ţin într-o oarecare formă instrumentală şi câştigi experienţă de scenă, pe de altă parte sunt ca o ciupercă de care nu mai scapi pentru că ele îţi oferă o iluzie. Te bagi în trupa de coveruri şi spui că stai şase luni-un an şi îţi speri că după aia îţi faci trupa ta şi cânţi. Nu mai faci niciodată trupa ta şi rămâi acolo şi devii un muzician blazat”.

Instrumentele care sperie telespectatorul

Credeam că discuţia lungă l-a obosit. Știam că nu sunt cea mai empatică persoană, mai ales atunci când îmi las sufletul prin coclaurii strălucitori ai Barcelonei cu o persoană mai mică decât mine cu 17 ani, aşa că l-am întrebat dacă ne oprim. S-a mirat şi am zis să intrăm în lucruri mai grele. Aşteptam de multă vreme să întreb un muzician rock în ce se transformă genul pe care îl cântă din moment ce până şi scandalul pare să aibă numai rost comercial. Adrian Despot găseşte că o explicaţie ar putea să vină dintr-o luptă continuă a muzicii cu piaţa: „Începând cu anii ‘60-‘70, în Vest, ora exactă în societate o dădea muzica. Artişti ca Bob Dylan sau The Who, Sex Pistols erau cei spre care se întorceau oamenii şi de acolo îşi primeau răspnsurile. Ce să facă, cum să gândească, ce e bine şi ce e rău în societate. Ăsta era rolul muzicii. Se recunoşteau după muzica pe care o ascultau, se adunau în jurul muzicii. La noi a fost ceva mai greu. Primii care au reuşit să facă lucrul ăsta şi să vină dintr-o zonă neagră a societăţii şi să-şi vorbească angoasele au fost cei din zona hip-hop. Probabil că şi din cauza asta au avut un boom fantastic la câţiva ani după ce au apărut. Experienţele lor erau recunoscute imediat de un adolescent care nu ştia cum să vorbească mai departe despre aceleaşi probleme. Şi aceştia începeau să simtă că nu sunt singuri şi că aparţin de ceva. Acum astăzi avem exact acelaşi efect asupra publicului, însă nu mai este muzica subiectul adunării de mase, ci noul tip de telefon, o nouă aplicaţie, astea dau în momentul de faţă ora exactă. Dacă rockul a fost cool între ‘70 şi ‘90 şi în perioada în care MTV-ul a inventat conceptul de videoclip şi asta a deschis posibilităţi de a vedea cum arată trupele şi de a te putea îmbrăca la fel ca membrii lor. MTV a dispărut sau s-a transformat în ceva complet comercial şi lipsit de interes. Aşa cum am trăit atâta timp într-o cultură a rockului, azi trăim într-o cultură a DJ-ului. Dacă în ‘90, la fiecare scară erau cel puţin trei copii care aveau chitară în casă, astăzi, cu siguranţă, ai în bloc şapte copii care au o pereche de căşti şi se joacă la platane sau la un mixer. Ar fi o prostie să protestezi împotriva lucrului ăstuia. Este un curent, este o mare roată care se învârte. Sper ca la un moment dat să revină în cultura asta muzica rock. Pe vremea aia, deschideai televizorul şi vedeai chitară, vedeai un set de tobe. Vedeai instrumente, oameni cu părul lung, lanţuri… acum, deschizi televizorul şi ei nu mai sunt acolo. Am nişte prieteni care au o trupă de coveruri şi îşi fac şi propriile piese. S-au dus la o casă de discuri (una dintre cele mai mari) şi au zis să îşi facă un videoclip pentru noul lor single. Cum vreţi să faceţi clipul? i-au întrebat. Păi suntem noi, cântăm la instrumente… şi li s-a spus Nu! Nu cântaţi la instrumente. Păi priviţi la televizor, nu faceţi clip cu instrumente pentru că nu reuşim să îl vindem. Orice, numai să nu apară instrumente în clip. La nivelul ăsta am ajuns. Copiii se uită la televizor, văd o chitară şi se întreabă ce e aia cu corzi…”.

Nu mai există rock-staruri

Revolta, ingredient esenţial pentru muzica rock, s-a retras încet încet în structurile comerţului şi a devenit un produs ca oricare altul. Solistul trupei Viţa de Vie este împăcat cu situaţia, chiar dacă încearcă să o ironizeze, sarcasmul său este amar: „Cred că tinerii rockeri nu mai sunt revoltaţi de frică să nu piardă vreun parteneriat sau nu cumva să nu dea bine pentru un eventual sponsor. Totul este corporatizat. În momentul de faţă se câştigă mai bine decât se câştiga acum 20 de ani. Deşi, în momentul de faţă, se scot mai mulţi bani din muzică decât atunci când se vindeau CD-uri şi casete, pentru că există drepturi pentru streaming online, preţul la bilete (în lume, nu în România) a crescut extrem, trupele vând tricouri, pixuri, orice vrei tu, oamenii din industrie sunt aceiaşi de acum două decenii. În continuare gândesc la fel şi vorbesc la fel şi plând CD-ul: aoleu, nu se mai vând CD-uri, de ce nu se mai vând… fără să îşi dea seama că trăim în 2016. Nu mai există rock-staruri. Avem vedete care fac reclamă la diet-coke”.

În căutarea normalităţii

Amândoi am fost adolescenţi în anii ‘90, când o bună parte dintre fanii lor mai noi tocmai se năşteau. Adrian Despot este critic în primul rând cu propria persoană: „În primii 15 ani, eu cel puţin m-am comportat ca o maimuţă coborâtă din copac. Eram asocial, introvertit şi toată timiditatea mi-o ascundeam sub o agresivitate idioată, de copil. Pot să spun că m-am maturizat acum 5 ani de zile. Până la 35 am fost un copil. E drept că revoluţia m-a prins într-un moment foarte neprielnic, între clasa a 8-a şi a 9-a. Când am intrat la liceu, în ‘90, toată societatea era confuză. Nu ştiam ce avem, ce nu avem voie să facem. Învăţam să mergem să vorbim şi să ne comportăm liber. Nimeni nu ştia cum să predea normalitatea într-o societate proaspăt scăpată din comunism. Eram, efectiv, toţi, maimuţe. Cocalarii se luau de rockeri pe stradă, băi, pletosule! Nici eu nu am fost mai breaz. Relaţia cu trupele mai mari abia în ultimii 5 ani pot să spun că s-a schimbat. Acum m-am regăsit. Avem o raportare perfectă atât cu trupele mai tinere, cât şi cu cele care au o experienţă mai mare decât noi. Un prieten spunea că noi avem un loc ingrat între trupele româneşti. Suntem prima trupă din underground şi ultima trupă din mainstream. Cu cei care sunt mai vechi am trecut de la dumneavoastră la tutuit. Pentru mine e mare lucru. Dacă ajungi să-i cunoşti, sunt ceea ce numim de obicei oameni buni, sub imaginea de vedete, staruri… unii mai ciufuţi, alţii mai dificili, sunt foarte buni. Trupele care vin din spate am încercat tot timpul să le ajutăm. Nu ne-am gândit niciodată să fim underground sau mainstream şi am mers pe un fir muzical din capul nostru. Am produs pentru multe trupe noi, luăm în deschidere, de câte ori putem, alte trupe aflate la început. Pentru albumul nou am avut un concurs, Join the Band, în care am pus la dispoziţie o piesă a noastră cu refrenul înregistrat şi i-am invitat pe ei să o descarce şi să cânte ei versurile lor şi să ne trimită. Am ales doi băieţi cu care o să cântăm pe albumul acesta. Întâmplător au şi ei trupe, Dan Iulian Stănescu are 20 de ani, iar Alex Teodorescu are 23. Am primit în jur de 70 de propuneri. Au fost fete, băieţi, metal, hip-hop… ei au câştigat”. Intraţi în adolescenţă imediat după căderea comunismului, ceea ce ne lipsea era tocmai această normalitate.

„Eram cu dracii mei în mine”

Despot a intrat foarte repede în povestea întâlnirilor sale cu depresia: „Vorbim de clasa a IX-a. Depresia a mers mână în mână cu muzica. De perioada aceea de după revoluţie când nimeni nu ştia nimic. Părinţii nu îşi puneau probleme ca în ziua de azi când se aleg şcolile, grădiniţele, vorbim de anatomie, de sex, alcool. Părinţii mergeau la servici. Depresiile mele de adolescent, de licean, neavând cu cine să le împart, am ajuns să le alin ascultând muzică. Depresiile alea erau hormonale. Probabil că nici nu aveau legătură cu părinţii. Pur şi simplu erau şi nu ştiam de unde să le apuc. În loc să încerc să mă înveselesc prin muzică, făceam invers, căutam cea mai depresivă piesă (pe vremea aia găsisem Alice in Chains) şi stăteam că căştile pe urechi, ascultam versurile şi încercam să cobor cât mai adânc, să ajung pe fundul butoiului depresiei ca să ştiu ce e acolo. Nu ştiu dacă funcţionează pentru toată lumea, dar pentru mine a mers. Din cauza asta, în primii 10 ani, starea creativă îmi era declanşată de impulsuri depresive”.

„După prima filmare, am plâns până acasă”

Deja vorbeam de mai bine de o oră când am ajuns la momentul din care a început să fie recunoscut pe stradă. Depresia era şi ea acolo: „Când am fost la Școala Vedetelor cred că asta a fost cel mai greu pentru mine. Era o chestie foarte veselă şi foarte inocentă şi eu eram cu dracii mei în mine. Nu ştiam cum să fac. Era divertisment şi eu eram pe fundul gropii. Erau concerte cu 30.000 de oameni în sală, era incredibil. Din faţa scenei, cât vedeai cu ochii era plin cu oameni. Eu urcam pe scenă şi nu înţelegeam de ce cânt două-trei piese şi lumea e în delir. Nu m-am văzut niciodată artist. Nu am vrut să fiu persoană publică. Aproape 20 de ani nu am ştiut cum să-mi accept statutul. Când am avut prima emisiune cu Școala Vedetelor, de a doua zi, oamenii se uitau la mine pe stradă şi eu nu eram pregătit pentru lucrul ăsta, depresiile şi angoasele mele au explodat.

Nu ştiam ce o să fie la Școala Vedetelor. După prima filmare, am plâns tot drumul de la Televiziune până acasă. M-am băgat în pat, mama mi-a dat un calmant sau ceva de genul ăsta. Am zis că nu o să mai iau niciodată calmante, simţeam că nu mai am oase în corp”.

Am ieşit afară să fumăm câte o ţigară în faţa cafenelei. Ne povesteam jocurile din copilărie. El în Arad, eu prin Sebastian. Alergările prin şanţuri şi urmăririle cu ţevi prin care suflai cornete de hârtie. „Îţi dai seama că dacă îţi vezi acum copiii că se joacă aşa îngheţăm amândoi, nu?!”, m-am auzit întrebând. Am prins momentul în care zâmbetul relaxat i-a dispărut şi mi-am dat seama că am stricat bunătate de întâlnire. Ne-am strâns mâinile şi l-am urmărit puţin cum evita uşa cafenelei deschisă spre trotuar în timp ce se îndepărta cu paşi rapizi.

Tocmai mă apucasem să transcriu interviul când mi s-a deschis fereastra din Spania. Iubire messaged you: „L-ai întrebat?”. M-am blocat puţin pentru că aveam încă în minte acel emoji cu un cap de extraterestru care înlocuise întrebarea pe care o cerusem pentru Despot. Am revăzut discuţia şi am prins o întrebare la care îi povestisem că mă gândeam: „Îţi lipseşte depresia?”. Dar aveam deja răspunsul. Și cred că era tot dintr-un poem de Raymond Carver: „Și ai primit ce/ ai vrut de la viaţă, oricum?/ Da./ Și ce ai vrut?/ Să-mi zic iubit, să mă simt/ iubit pe faţa pământului.//”. Doar Despot mi-a spus că muzica lor concurează cu tot restul, nu?!

Dicţionar Adrian Despot

prieteni – „Colac de salvare. Apelezi la ei când vrei să te simţi bine, dar calitatea lor cea mai mare e că ştii că e cineva care să te prindă dacă e să se întâmple ceva. Tot prăpăstios sunt şi la prieteni”.

tehnica – „Când m-am hotărât să fac meseria asta am vrut să ştiu cât mai multe despre ea. Am terminat Conservatorul, am făcut o şcoală de inginerie de sunet. Era pe vremuri un cameraman în TVR, Gigi îl chema. Mi-a spus că a pornit ca tehnician, a cărat cabluri şi ştie fiecare sârmă. Îmi place lucrul ăsta. În studio, când lucrez cu alte trupe, eu pun stativele, eu pun şuruburile”.

vârste – „Am ajuns la 40 de ani. Nu am ce să fac. A început să doară pe aici, să doară pe acolo. Am vorbit despre vârste din prisma albumelor noastre. Fiecare album este reprezentativ pentru o vârstă. Fără să faci parte dintr-un sistem bine pus la punct, grădiniţă, şcoală, facultate, job, mori. România nu are sistemul ăsta bine pus la punct, am trecut prin viaţă destul de brownian. Vârstele şi trăirile mele sunt lucrul pe care îl am în spate. Mă gândesc la cât de intens trăiam în liceu”.

agresiune – „Pentru unii agresiunea sunt doi bărbaţi care se ţin de mână. Pe mine mă agresează un burtos care merge vara cu tricoul ridicat peste burtă. Agresiunea are şi ea rolul ei. E curentul electric care te ţine în formă. În România sunt extrem de mulţi stimuli care nu te lasă să zburzi în lumea ta şi în mintea ta, te ţin cu picioarele pe pământ”.

maturitate – „Ascult piesele făcute pentru albumul nou şi nu îmi vine să cred cât am evoluat. Ascult albumul nostru din 2007, care e un album bun, dar mă uimeşte lipsa de gust din multe momente de acolo, lipsa de nuanţe. E cu totul altceva ce facem astăzi din punct de vedere muzical. Sunt multe lucruri rudimentare acolo, multe lucruri trecute cu vederea. Poate o să spun la fel şi despre albumul ăsta peste trei ani. Dar acum e pentru prima dată când îmi place să îmi ascult melodiile”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.