Geneviève e medic kinoterapeut. E îndrăgostită de Mihai, un inginer român stabilit în Franţa după 1990. Prietena lui Gene e tot româncă, dar care a ajuns la Paris încă înainte de 1990. Lucrează în redacţia unei reviste pentru femei. Cele două s-au cunoscut atunci când jurnalista a avut nevoie de câteva şedinţe de kinoterapie. Lui Mihai nu-i prea place să povestească despre trecutul său românesc. Se descurcă bine la Paris: proiectează pe computer obiecte de mobilier. Francezul înstărit adoră să-şi comande astfel de obiecte şi să-şi mobileze casa cu ele.
Revista feminină e una high-quality, cum e şi arta culinară franceză. Acum are în pregătire o secţiune gastronomică despre brioşă. Românca din redacţie propune o temă tradiţională, cozonacul. Un fel de brioşă din lumea ţărănească. Pentru realizarea temei (fotografii şi reţete) se întoarce pentru câteva zile în România să-şi viziteze mătuşile din zona Orăştiei. E perioada imediat premergătoare Paştelui. Vor face cozonaci, cu siguranţă. Le trimite bani să cumpere cele necesare pentru câţiva cozonaci în plus. Unul va trebui să ajungă, proaspăt, la Paris, în redacţie. Acolo va fi gustat şi analizat de o specialistă în cercetarea calităţii produselor gastronomice.
Gene îi propune prietenei sale jurnaliste să o însoţească în această călătorie.Vrea să cunoască ţara lui Mihai. Cele două prietene stau mai întâi în Bucureşti o zi, două. Românca lăsase, la plecare, un apartament nelocuit, într-o zonă bună, centrală. Apartamentul aparţinuse bunicilor ei. Deşi fusese naţionalizat, a reuşit să-l recupereze. Pentru asta s-a luptat ani de zile în justiţie. Gene înţelege dorinţa româncei de a recupera bunurile familiei, înţelege ce a fost naţionalizarea, dar nu-şi reprezintă uşor cum funcţionează justiţia. Nu va fi singurul mister românesc pe care-l va întâlni. Mihai se ferea să povestească unde a locuit pe când era bucureştean. Jurnalista o duce pe Gene în gangul dintre Calea Victoriei şi Strada Academiei, vizavi de Palatul Telefoanelor. Era în anii când gangul acela arăta rău. Acum e curat acolo. Gene îşi pune o batistă parfumată la nas şi trece prin gang. Comentează apoi despre fereala lui Mihai: Mda, nici eu n-aş vrea să povestesc despre locul ăsta dacă aş fi pusă în situaţia de a fi locuit cândva aici.
Cele două prietene se duc în ziua următoare la fratele româncei, în zona Băneasa, să ia una din maşinile acestuia. Avea patru. Pe Gene o impresionează, acolo, piscina. Fratele meu s-a descurcat bine după 1990. Când eu am fugit din România, a trebuit să facă nişte compromisuri cu poliţia, cu Securitatea, iar după 1990 s-a folosit de relaţiile acelea şi a intrat în afaceri profitabile. Gene nu înţelege ce rol poate juca poliţia în problema profitului. Dar altceva o îngrozeşte: vede la Băneasa, în vila fratelui româncei, un obiect de mobilier pe care îl mai văzuse, schiţat, în computerul lui Mihai. Era un obiect pe care Mihai încerca să-l ascundă într-un colţ mai dosit al fişierelor sale electronice. Devine, brusc, suspicioasă. Întreabă-l, cine i-a făcut acest obiect? Unul, Mihai, care e acum la Paris. L-a plasat acolo securistul cu care sunt eu acum partener de afaceri – zice fratele româncei.
Câteva zile mai târziu, într-un sat de lângă Orăştie, cele două prietene asistă la facerea şi la coacerea cozonacilor. Vine noaptea de Înviere şi se duc la Biserică. Mihai sună, din Franţa, şi-i spune lui Gene “Hristos a înviat!”. Îi mai comunică ceva: prietena ta să ia legătura cu Sebastien, omul are probleme, cred că e în pericol, cineva a aflat ceva nasol despre el.
Românca îşi aminteşte, frântură cu frântură, câte ceva. Un bogătan kazah voia ca Sebastien, care era grafician, să facă materiale publicitare pentru firma lui auto. Cineva urmărea viaţa din atelierul lui Sebastien cu tot felul de aparate sofisticate, probabil dotate cu lunete, şi a văzut că Sebastien desenează imagini cu bancnote şi monede. O simplă joacă de artist. Dar ceva nu i-a căzut bine urmăritorului, probabil american. Mihai a aflat că acela i-a pus gând rău artistului. L-a denunţat undeva că face bani falşi? L-a luat în vizor ca pe un fel de concurenţă pentru bancnote false? Românca se îngrijorează de soarta lui Sebastien, dar Mihai sună din nou şi le anunţă pe cele două prietene că lucrurile au început să se aranjeze: Sebastien va pleca o vreme din Paris şi va aştepta să se liniştească furtuna.
Cozonacii sunt deja pe masa întinsă în noaptea de Înviere. La întoarcerea româncei la Paris, în redacţie, un cozonac este tăiat pentru expertizarea pe care urmează să o facă degustătoarea de produse culinare. Da, zice experta, e făcut din făină de grâu netratat cu chimicale, cultivat în podiş, la înălţime, dar undeva unde verile sunt fierbinţi şi pământul gras. Făina a fost scoasă dintr-o moară tradiţională, cu pietre vechi şi curs de apă curată, de munte. Da, cozonacul are un amestec de grăsimi locale, ouă locale, substanţe scoase din plante şi din animale care nu se întâlnesc cu erbicidele şi nici cu îngrăşămintele. Da, are nuci din pomi neiradiaţi şi nestropiţi, soiuri vechi. Doar zahărul, coaja de lămâie şi portocală au vagi urme de chimicale, dar substanţele acelea sunt în cantitate infimă, parcă folosite de formă. Drojdia e proaspătă, făcută artizanal. Coca e frământată manual, cuptorul e cu lemne. Aşa ceva nu se mai mănâncă în Franţa de pe la sfârşitul Primului Război Mondial, a conchis experta.
x
x x
Povestea acestui cozonac este miezul unei cărţi publicate recent de Adina Kenereş, la Editura Compania, sub titlul “Cozonac. Transilvania. O călătorie”. Dacă am avea un premiu literar pentru brandul de ţară, o asemenea povestire l-ar merita cu prisosinţă. Adina Kenereş a reluat, aici, tradiţia călătorilor străini prin Ţările Române şi a plasat-o în anii de după căderea comunismului. Văzută prin ochii unei franţuzoaice culte, de condiţie medie, România apare şi normală şi misterioasă, şi tradiţională şi modernă. Ceea ce o face altfel sunt oamenii ei. Cozonacul acela vorbeşte cel mai bine despre aceşti oameni. Dar nu poate grăi nimic despre frica ce le-a fost strecurată în suflete, nimic despre vechile duşmănii dintre familiile parveniţilor şi familiile celor deposedaţi de proprietăţi.
În casa lăsată la Bucureşti de româncă locuieşte o doamnă care, în tinereţea ei, a fost bucătăreasă la Gospodăria de Partid. Când jurnalista se întoarce pentru câteva zile acasă, având-o musafir pe franţuzoaică, fosta bucătăreasă aruncă în balconul nepoatei celor de la care fusese naţionalizată casa un morman de gunoaie. Gene nu înţelege gestul. I se explică că e un fel de protest. Bătrâna de sus, zice românca, mă consideră trădător de ţară, un suflet înrăit, lipsit de patriotism. Am părăsitţara, am luat calea străinătăţii. Pentru ea, aşa ceva nu e de iertat. A trăit printre securişti şi nomenclaturişti şi gândeşte ca ei. Stă într-un apartament care a aparţinut unor oameni răi, exploatatori, pedepsiţi de stat prin naţionalizare. Nu poate înţelege de ce nepoata acelor oameni ar mai avea dreptul la o casă, dar mai ales de ce, având o casă, a fugit în străini. Românii au avut instinctul normal al proprietăţii, dar acest instinct a fost grav îmbolnăvit de deceniile comunismului.
“Cozonac. Transilvania. O călătorie” este cel mai demn-patriotic text literar care a apărut la noi în aceşti 25 de ani de când încercăm să redăm sănătate sufletului nostru. Un patriotism în limitele adevărului. Un naţionalism care nu vrea să mintă.
Adina Kenereş a găsit fereastra prin care să putem priviţaracu ochii unui străin. Nu arătăm chiar rău. Dar când ne privim prin lentila intimităţilor noastre, nu ne place de noi. Numai noi putem înţelege cât rău ne-am făcut unii altora, aici, în România.
Secretul de fabricaţie al prozei pe care o scrie Adina Kenereş? Da, există unul. El ţine de stil. În generaţia ei, această autoare – care a făcut o pauză editorială de 30 de ani – este singura deţinătoare a cheilor unui stil artistic şi ironic. “Cozonac. Transilvania. O călătorie” este o bijuterie stilistică.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.