Transparenţa şi fluiditatea creaţiilor de arhitectură Diller Scofidio+Renfro

Adeptă a unei arhitecturi experimentale, echipa agenţiei Diller Scofidio+Renfro a realizat edificii care au răsturnat reperele vizitatorilor. Eectele concepţiei lor pot fi descoperite la Fundaţia Cartier pentru Artă Cotemporană, unde arhitecţii au conceput o instalaţie uimitoare.

El era profesor, ea elevă. Apoi, Ricardo Scofidio şi Elizabeth Diller au devenit parteneri în toate sensurile cuvântului când, în 1979, şi-au fondat agenţia în modestul lor apartament newyorkez. Deşi nu făceau parte din aceeaşi generaţie, el se născuse în 1925, ea în 1953, împărţeau, la fel ca arhitecţii apăruţi în anii 1960-1970, cum ar fii Bernard Tschumi, o anumită retincenţă, dacă nu neîncredere faţă de actul de a construi. Teoria epocii era dominată de ideea de experiment, de cercetare în direcţia hibridării cu alte arte, cu teatrul, cu literatura. Astfel, Diller şi Scofidio şi-au multiplicat instalaţiile cu predilecţie pentru multimedia, instalaţii în care realul era descompus pentru a schimba modalităţile de percepţie.

O rară îndrăzneală conceptuală

În 1997, Charles Renfro se alătură agenţiei, urmând să devină partener în 2004. Încep atunci să fie puse în practică aceste idei îndrăzneţe. Chiar dacă de multe ori comanda împiedică realizarea, primul lor proiect, Slow House, este o lovitură de maestru prin îndrăzneala lui conceptuală. Deschizându-se în unghi, această casă desfăşoară pe un plan curb o serie de încăperi, creând secvenţe aproape cinematografice. Într-un demers tipic postmodern, această panoramă este dublată de proiecţia ei, uşor diferită, pe televizoare, ca pentru a afirma că o imagine este întotdeauna mediatizată.

Publicată în numeroase reviste, Slow House asigură atenţiei o notorietate profesională, înainte ca Blur Building, din 2002, s-o facă notorie unui public mai larg.

Blur Building

Blur Building de la Yverdon Les Baines din Elveţia

În cadrul Expo 02 de la Neuchâtel, arhitecţii newyorkezi au imaginat un pavilion de expoziţie plantat pe piloni şi înconjurat de o ceaţă deasă. Un tur de forţă tehnic, dispozitivul controlat informatic pompează apa din lac şi o pulverizează prin 35 de mii de orificii împrăştiate pe suprafaţa construcţiei. Pătrunzând în acest nor, vizitatorul este introdus într-o atmosferă albă, în timp ce mediul înconjurător sonor este saturat de zgomotul jeturilor.

Lipsit de repere vizuale şi auditive, vizitatorul are impresia unui univers impalpabil, fără limite.

„În acest pavilion nu există nimic de văzut, în afara dependenţei noastre de viziunea însăşi”, explica Elizabet Diller.

Acest proiect experimental, extrem prin refuzul său de a înfăţişa arhitectura ca formă şi ca spaţiu cu coordonate precis definite, poate fi considerat manifestul agenţiei Diller Sofidio+Renfro. Pentru ei, arhitectura se înrudeşte cu evenimentul, este o scenografie, Fără îndoială, acest postulat explică prediecţia pentru echipamentele culturale. Într-adevăr, de la Institutul de Artă Contemporană (ICA) din Boston, în 2006, la Broad Museum din Los Angeles, în curs de finisare, majoritatea lucrărilor lor mizează pe diferitele stări ale privirii şi ale corpului în mişcare.

Designul de la ICA oferă un compromis între două obiective concurente: crearea unui edificiu public dinamic, dedicat activităţilor sociale, dar şi a unui spaţiu de contemplare care să ofere vizitatorilor individuali o experienţă intimă a artei contemporane”, explică Elizabeth Diller.

Faţada alternează panouri transparente, translucide sau opace, scandând un joc secvenţial între interior şi exterior.

Un decor sub cerul liber

Compus din şase semi-niveluri ce comunică două câte două prin pereţi vitraţi, Creative Arts Center din Providence (2011) oferă o asemenea aventură a privirii. Chiar atunci când arhitecţii se ocupă de o clădire existentă deja, cum ar fi Julliard School din New York (2009), reabilitarea este sinonimă cu decapsularea, cu deschiderea şi circulaţia. „Să coregrafiezii ceea ce este util”, expresia folosită de Charles Renfro, rezumă viziunea lor asupra meseriei. Înscriindu-se în problematici radical diferite, proiectul High Line din New York cultivă totuşi o ambiţie comparabilă. Era vorba despre transformarea vechiului viaduct feroviar ce traversa sudul Manhattan-ului în promenadă urbană. Adevărată grădină suspendată, această realizare a avut un imens succes, în asemenea măsură încât turnurile şi locuinţele care se construiesc de o parte şi de alta a ei de la inaugurarea din 2009 ameninţă să strice frumoasa privelişte oferită de-a lungul a câţiva kilometri.

Julliard School

Acest proiect are şi criticii lui. Pentru scriitorul american Doglas Kremer, „High Line reprezintă apoteoza transformării West Side-ului sălbatic şi periculos într-un decor sub cerul liber, o sumă de stimulări vizuale perfect adaptate tulburării deficitului de atenţie de care suferă epoca noastră”.

Reabilitarea High Line va fi competată, în 2015. În acelaşi an ar trebui să fie inaugurat şi Muzeul Sunetului şi Imaginii din Rio de Janeiro, unde mişcarea se efectuează pe verticală, ca şi cum bulevardul s-ar prelungi pe faţadă.

Sunetul şi imaginea sunt şi ingredientele instalaţiei lor de la Fundaţia Cartier din Paris, un teren de joacă ideal pentru aceşti amatori de transparenţă şi fluiditate.

Fundaţia Cartier pentru Artă Contemporană prezintă cu ocazia sărbătoririi a 30 de ani de existenţă, Baladă pentru o cutie de sticlă, o instalaţie imaginată de agenţia de creaţie şi de arhitectură Diller Scofidio + Renfro.

Edificiul creat de Jean Nouvel este aici materia primă a acestui proiect estetic.

Invitaţi să se joace cu clădirea lui Jean Nouvel, arhitecţii neworkezi au imaginat o instalaţie, un incident provocat, respectiv o curgere de apă simulată în plafonul sălii de expunere ce antrenează o reacţie în lanţ vizuală şi auditivă.

Ea include o partitură sonoră, creată de David Lang şi Jody Elff, care inaugurează un dialog cu arhitectura clădirii, se joacă cu noţiunile de transparenţă.

„Răsturnnd convenţiile cubului alb şi eliminând limitele arhitecturii, spaţiile expoziţionale din sticlă, create de Jean Nouvel pentru Fundaţia Cartier, îi provoacă pe artişti şi pe comisarii de expoziţii de peste 20 de ani. În anii 1990, marii pereţi transparenţi ai construcţiei reprezentau tehnologia de vârf a sticlei, vizând atigerea unuia dintre obiectivele principale ale modernismului: dematerializarea zidului şi legătura fără ruptură aparentă între interior şi exterior.

Baladă pentru o cutie de sticlă goleşte sălile de la parter, pentru a le expune. Calităţile lor vizuale şi acustice sunt subliniate prin intervenţiile în sistemele metalice şi electrice ale construcţiei şi pe faţade. Jucând cu noţiunile de timp care trece şi de uzură, proiectul porneşte de la o simplă disimulare la nivelul plafonului. Urmează o reacţie care introduce o găleată, un cor, captatori, elemente robotice şi de comunicare la distanţă, video şi efecte sonore în timp real. Cele două săli de la parter sunt legate astfel între ele printr-o buclă ce se autoalimentează. Evenimentele minimale ce se produc în sala mare sunt amplificate în sala mică, redând ceea ce este familiar la modul straniu şi tulburător şi transformând banalul în grotesc”, explică autorii proiectului

Elizabeth Diller şi Ricardo Scofidio au fost primii arhitecţi care au obţinut Premiul MacArthur, numit uneori „bursa geniului”.

Balada pentru o cutie de sticlă

High Line, New York

High Line, un imens succes

Hishhorn Museum şi Grădina de sculpturi

Instalaţia de Fundaţia Cartier din Paris

Institutul de Artă Contemporană din Boston

Muzeul Sunetului şi Imaginii din Rio de Janeiro

Propunere pentru Parcul Zaryadye din Moscova

Slow House




Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Magdalena Popa Buluc 7431 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.