Trece euro de testul Grecia?

Actuala criză gravă din zona euro şi, în general, din UE zguduie din temelii aceste construcţii şi pune întrebări fireşti referitoare la originea ei, cât şi legate de soliditatea şi, evident, viitorul lor. Dar, înainte de orice, să zăbovim asupra uriaşei datorii acumulate de Grecia şi apoi să punem unele întrebări pertinente privind destinaţia banilor împrumutaţi de la FMI, BCE şi UE. Potrivit „Le Monde”, după 2010 şi debutul crizei datoriei greceşti, creditorii publici ai Atenei i-au pus pe masă 260 de miliarde de dolari. Din această sumă, majoritatea provine din ţări ale zonei euro, care au furnizat aproape 230 de miliarde. Restul a venit de la FMI. Finanţarea s-a făcut prin două planuri de ajutor. Primul, de urgenţă, a fost dat la 2 mai 2010: 110 miliarde de euro şi trebuia să ajungă până în mai 2013. A fost însoţit de o severă cură de austeritate, „marca” Merkel, creditorii cerând o reducere drastică a cheltuielilor publice, supravegheată permanent de reprezentanţii „troicăi”. În paralel, la 9 mai 2010, UE a lansat un Fond european de stabilitate financiară (FESF), de 750 de miliarde de euro, care urma să nu permită ca această criză să se propage la alte ţări. La 12 martie 2012, zona euro şi FMI au căzut de acord să lanseze al doilea plan de ajutor, de 130 miliarde euro.

Este vorba, deci, de sume uriaşe, dar, oricât am cercetat, nu am reuşit să desluşesc nişte lucruri. De pildă, cum se face că Grecia, cea acuzată că a cheltuit unele sume aiurea şi aflată în mare criză de fonduri, a alocat anual 3,6 din PIB pentru apărare? Ce făceau supraveghetorii din „troică”? Fără a fi neapărat specialist militar, cred că e vorba de un procent foarte mare. Pe urmă, din această perspectivă, cum a putut cumpăra ea armament şi tehnică de luptă în cantităţi astronomice? De pildă, a achiziţionat tancuri, ea depăşind la acest capitol de două-trei ori Marea Britanie, o mare putere militară! Este limpede că banii primiţi ca împrumut n-au prea plecat de la creditori, deoarece, dincolo de tehnica de luptă, s-au cumpărat şi muniţie, aparatură sofisticată, echipamente etc., iar astea costă nu glumă. E uşor să acuzăm largheţea pungii, dar, când vine vorba despre detalii, creditorii „troicii” au ştiut să dea bani cu duiumul, iar ei să aibă un circuit cel puţin straniu! Nu se exclude să existe şi alte ciudăţenii de acest gen.

Acesta ar fi cadrul crizei grave determinate de atitudinea poporului grec la referendumul privind relaţia cu UE şi creditorii externi. Ca urmare, indiferent ce se stabileşte în cazul Greciei în cadrul întâlnirii urgente la cel mai înalt nivel a statelor din zona euro, un lucru este cert: summitul respectiv ia act de o pagină de răscruce în existenţa amintitei construcţii europene, dacă nu de decesul acesteia. Dincolo de declaraţiile privind contextul creat de acest „Oxi”, surprinzător de puţin, sau deloc, anticipat de „curţile” implicate, liderii respectivi trebuie să constate măcar în ceasul al 13-lea că la crearea zonei euro nu au luat în seamă acel 1%, potrivit căruia ar putea apărea o situaţie limită, de genul celei cu care se confruntă acum, şi să fi imaginat soluţii, variante sau măsuri, fie de prevenire, fie de rezolvare a lor din faşă. Haosul politic de azi, precipitările unor declaraţii aberante privind votul grecilor consemnate în rândul unor politicieni germani nu fac decât să infirme scenariul triumfalist şi neracordat la realitate al promotorilor construcţiei.

Ca atare, lipsa respectivă este impardonabilă, ea putea fi corectată din mers, dat fiind că votul negativ grec „a dezvăluit într-o manieră spectaculoasă contradicţiile din UE, ce se zbate între suveranitatea consensuală a elitelor, şi cea, mai conflictuală, a popoarelor”, arăta Slate.fr. Desigur, juridic, el nu înseamnă ieşirea automată greacă din euro, dar cine poate contesta că implicaţiile nu sunt majore pentru însăşi existenţa UE? Spuneam că liderii europeni trebuiau să le ia în calcul de la început, dar şi ulterior, dat fiind că, în istoria sa, UE s-a mai confruntat cu nişte voturi negative. Am în vedere referendumurile danez (iunie 1992), irlandez (2001 şi 2008), francez (mai 2015), olandez (iunie 2005), în ce privea mai multe tratate, şi două referendumuri negative privind aderarea la zona euro: Danemarca (în 2000) şi Suedia (în 2003).

Analişti reputaţi susţin că este vorba de o situaţie inedită, actuala criză datorându-se confruntării dintre un guvern naţional, care cere sprijinul poporului ce l-a ales, şi partenerii săi europeni. Cum spuneam, o atare situaţie nu a fost prevăzută de cei care „fac Europa”. Totuşi, a trebuit să vină criza economică din 2008 şi să acceadă la putere un guvern al stângii radicale care să conteste orientările economice ale Europei, bazate pe austeritatea fără limite preconizate de Merkel, ca să iasă la iveală contradicţiile de pe continent, pe care cazul Greciei le-a amplificat consistent.

După acest „Oxi” al Atenei asistăm la explozii de bucurie ale eurofobilor şi euroscepticilor, care iau în calcul serios ca proiectatul referendum ce se va organiza în Marea Britanie la anul sau în 2017 să consacre ieşirea acesteia din UE; ca, în Spania, partidul Podemos să jubileze şi să declare că acest „NU” arată că „democraţia a triumfat în Grecia”, nuanţă extraordinară, care, cu siguranţă, va prinde enorm şi pe alte scene politice europene şi va crea mari frisoane mai tuturor cancelariilor. Desigur, dacă ele nu vor da dovadă de realism şi luciditate şi nu vor ignora implicaţiile uriaşe ale acestui moment de răscruce în istoria zonei euro şi a UE.

Nici în tabăra statelor din euro nu există unitate de vederi în legătură cu perceperea votului de duminică. Dincolo de opiniile potrivit cărora trebuie ţinut seama de rezultatul lui, ministrul german al Economiei, Sigmar Gabriel, spunea că noile negocieri de acum cu Atena par „greu de imaginat”, în vreme ce şeful diplomaţiei italiene, Paolo Gentiloni, spunea că europenii „trebuie să reîncerce să caute un acord” pentru a ieşi din „labirintul grec”. Insolită este poziţia ministrului slovac de Finanţe, Peter Kazimir, care afirmă că acest „NU” spus de greci creditorilor face din Grexit – ieşirea Greciei din euro – „un scenariu realist”. Pe aceeaşi lungime de undă se află site-ul Atlantico.fr, care arată „de ce nu va supravieţui euro dacă Europa nu face să explodeze schema mentală depăşită care a dus la apariţia lui”. „Într-o lume în care mizele s-au schimbat radical, modelul european trebuie să găsească un alt suflu de-a lungul adeziunii directe a popoarelor”, arată Atlantico.fr.

În fine, că vor ori nu liderii europeni trebuie să ia act de marele eşec politic suferit de Angela Merkel, pe care ziarul parizian „Le Monde” îl consideră „poate cel mai grav de la accesul ei la putere, în 2005”. A devenit clar că poziţia ei de lideră a UE şi îndeosebi a zonei euro după 2010 s-a întors împotriva sa ca un bumerang. Votul grecilor este, aşadar, un NU răspicat faţă de ideea germană privind Europa. Dar, înainte de toate, este unul de respingere a politicii inflexibile promovate de aceeaşi Merkel, care nu a vrut şi nu a văzut nicio altă alternativă la rezolvarea crizei greceşti. De altfel, referindu-se în general la obiectivele politicii europene a cancelarei, revista germană „Der Spiegel” o numea în ultimul ei număr „o politică de imperialism pedagogic”.
Aşadar, liderii europeni discută acum nu atât prezenţa greacă în euro, cât implicaţiile catastrofale ale ieşirii sale din acest proiect. Sau, mai curând, validează recviemul?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.