Istoria postrevoluţionară a României (dacă admitem că evenimentul de la 22 decembrie a fost o revoluţie, şi nu prea avem motive să nu o facem) înregistrează trei preşedinţi care s-au perindat, unii cu repetiţie, la conducerea statului.
Primul şi cel mai insistent dintre ei este Ion Iliescu, fost cadru de nădejde al partidului comunist şi răsfăţat copil de suflet al cuplului Ceauşescu, până când şi-a luat prea de tot nasul la purtare cu ocazia vizitei de partid şi de stat din 1971 în China, fapt povestit la bătrâneţe de fostul ministru de externe ceauşist, Ştefan Andrei. Potrivit relatărilor lui, Iliescu s-a ilustrat atacând-o pe tovarăşa Elena la propriul copil, când aceasta a declarat în cadru restrâns, chiar în timpul zborului spre capitala chineză, că nu se poate avea încredere în cei care şi-au făcut studiile la Moscova. Atins până în fundul sufletului său bolşevic, el a întrebat, în replică, dacă cei care au studiat la Oxford (aluzie la Valentin, odrasla mai mare a dictatorilor) prezintă mai multă încredere. La care academiciana de renume mondial s-a făcut foc şi pară, plângându-i-se apoi soţului, absent pe moment de la discuţie. Ca şi cum doar asta n-ar fi fost de ajuns, la sosire, în timpul ceremoniei de întâmpinare, singurul din delegaţia română care, alături de şeful cel mare, a fâlfâit cu braţul salutând mulţimea entuziastă, a fost cine altul decât junele nostru activist.
De aici trimiterea lui în teritoriu şi aşa-zisa disidenţă cu care s-a tot lăudat mai târziu. Şi, de asemenea, mitul, răspândit cu dibăcie de perestroikiştii noştri de mai târziu, cum că omul a fost îndepărtat pentru că este singurul demn urmaş la conducerea partidului.
În fapt, Ion Iliescu se alăturase câtorva cadre de partid, de securitate şi militare care, sub conducerea şi îndrumarea KGB-ului sovietic, conspirau la detronarea lui Ceauşescu, încă de pe la mijlocul anilor ‘70, găsind imediat şi numele organizaţiei, nu altul decât Frontul Salvării Naţionale. Chemat la TVR de răspândacii ştirilor mincinoase în după-amiaza zilei de 22 decembrie, mult după fuga cu elicopterul a dictatorului, omul şi-a recitat rolul învăţat dinainte şi a dat apoi fuga la sediul Comitetului Central al ceea ce fusese până atunci PCR, unde, cu ajutorul altor vajnici activişti comunişti au încropit comitetul FSN, cu ultimul nume pe listă, dar cel mai important, Ion Iliescu.
Cei care-şi spărgeau plămânii strigând jos în piaţă „Fără comunişti!” au fost ajutaţi cu bine ţintite rafale de gloanţe să şi-i spargă de-adevăratelea şi îndrumaţi cu blândeţea de rigoare să se retragă pe la casele lor, timp în care Iliescu explica la Ambasada sovietică „cine suntem şi ce vrem” şi cerea ajutor militar de peste Prut, împotriva propriilor trupe de terorişti. Aşa se face că, după venirea sa la conducerea a ceea ce până atunci fusese o revoluţie, au fost ucişi bestial peste 1.000 de oameni, ca să nu mai vorbim de miile de răniţi, mutilaţi pe viaţă, atrocităţile fiind apoi reluate cu aplomb în timpul mineriadelor. Să nu uităm, tot în sarcina „Bunicuţei” în devenire, înscenarea oribilă care a fost procesul lui Ceauşescu şi condamnarea la moarte a celor doi, executaţi pe loc.
În timpul celor 3 mandate ale „Cârpei kaghebiste”, se pare nu tocmai constituţionale, s-a săvârşit distrugerea totală a economiei naţionale şi pierderea zăcămintelor energetice ale subsolului în favoarea unor firme străine, conform principiului sacrosanct „Noi nu ne vindem ţara”. Decât, eventual, pe doi lei… Şi peşcheşuri grase acolo unde trebuia.
Anul 1996 aduce în sfârşit speranţa în inimile românilor. Emil Constantinescu, actualul lăudător al lui Victor Ponta, câştigă la mustaţă turul II al alegerilor prezidenţiale – cu un mesaj anticomunist de mai mare dragul – în faţa lui Iliescu, purtat fiind pe valurile simpatiei populare precum Iohannis în 2014. Noua majoritate CDR cârpită cu PD-ul „revoluţionarului” Petre Roman formează guvernul care va trebui să facă faţă catastrofei financiare cât pe-aci să ne aducă în incapacitatea de plată a datoriei externe, dobândită graţie înţeleptei politici de îndatorare peste limitele raţionale a guvernului Văcăroiu. Adăugând la asta defecţiunea lui Traian Băsescu, ministru pe atunci, soldată până la urmă cu demiterea lui Ciorbea de la conducerea guvernului, avem tabloul aproape complet al degringoladei regimului neputinciosului Emil care, şantajat în fel şi chip de miniştrii omului fără gât, dar cu gura cât o şură, a refuzat să ia taurul de coarne imediat după ajungerea la putere când, în entuziasmul general, putea să provoace şi să câştige alegerile anticipate care ar fi dat CDR-ului întreaga putere, cum s-a întâmplat cu USL în 2012. Impotent până la capăt, Constantinescu se declară învins de „sistem” şi refuză să se mai înscrie în bătălia pentru un nou mandat prezidenţial, în anul 2000. A lăsat astfel cale liberă aceluiaşi Nea Nelu care, la al treilea mandat (Constituţia prevede maximum două), l-a întronat la guvern pe Năstase, zis Bombonel, de teama căruia am fost gata cu toţii să emigrăm în Congo, la sfârşitul anului 2004, dacă ar fi câştigat noile alegeri prezidenţiale.
Ne-a salvat însă cel care, hăhăind sau plângând, după caz, ne-a promis doborârea „sistemului ticăloşit” şi ridicarea ţepelor în Piaţa Universităţii pentru reprezentanţii acestuia. Rezultatul s-a văzut în curând: uriaşele afaceri imobiliare ale propriei familii, atacul la PNL şi destructurarea acestui aliat care i-a adus victoria, înglodarea în datorii externe şi aducerea la masa cu bucate a unui sistem şi mai ticăloşit decât al lui Bombonel&Comp., la care trebuie să adaug aservirea aproape completă a Justiţiei şi a Serviciilor, ceea ce, să recunoaştem, nu e puţin lucru.
Trei preşedinţi, trei catastrofe pentru ţară, se poate spune acum, cu seninătatea de a nu greşi cu nimic.
Noul preşedinte, Klaus Iohannis, are acum de luptat cu o tradiţie sumbră. Primele semne sunt însă încurajatoare. Discursul de învestire şi decorarea preşedintelui Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, din chiar prima zi de mandat, sunt lucruri de bun augur. Să dea Dumnezeu să ramână la aceeaşi cotă înaltă, şi de încredere, şi de acţiune.
Altfel, ne va fi îngrozitor de greu.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.