Trezirea la realitate: Ion Cristoiu și presa franceză

Atât în ultima decadă a lunii decembrie 1989, cât şi în prima săptămână din ianuarie 1990, imaginea proiectată cu putere de evenimente, de zvonul despre ele, precum şi de interpretarea lor mediatică (în primul rând prin televiziune) s-a constituit într-un tablou general şi simplu, dar suficient al revoluţiei. Ceea ce presa franceză numea „o istorie convenabilă a acestei tulburări eroice şi teatrale”¹ părea la Bucureşti o revoluţie autentică, încărcată de legendă istorică:

Scenariul populist şi convenţional

1. Poporul român n-a mai răbdat dictatura personală a lui Nicolae Ceauşescu, n-a mai suportat condiţiile proaste de viaţă şi s-a revoltat spontan împotriva regimului, mai întâi la Timişoara, apoi la Bucureşti şi în alte localităţi mari.
2. Încă de la început, adică de la Timişoara, acţiunea eroică a populaţiei, în frunte cu tinerii, s-a îndreptat împotriva sistemului comunist, pe care a vrut să-l dărâme, atrăgând de partea sa Armata, „suflet din sufletul poporului român“.
3. Poporul care a luptat în stradă a fost conştient că înfăptuieşte o revoluţie, motiv pentru care el a avut şi o conştiinţă politică bine definită, exprimată prin vocea primilor săi lideri: Lorin Fortuna, Claudiu Iordache, Dan Iosif, Dumitru Dincă, Romeo Raicu.
4. Valul revoluţionar a determinat fuga dictatorului şi ridicarea la conducerea statului a unui grup de revoluţionari condus de Ion Iliescu, disident urmărit permanent de Securitate, pentru că era adversarul politic al lui Nicolae Ceauşescu. Poporul a încredinţat acestui grup puterea şi dreptul de a conduce ţara în era postcomunistă.
5. Armata ţării nu a tras în popor, ci a luptat eroic cu teroriştii-securişti, copii orfani crescuţi de Ceauşescu pentru a forma o gardă personală fanatică, la care s-au asociat terorişti arabi angajaţi de Ceauşescu pe baza relaţiilor sale de prietenie cu liderii palestinieni, libieni şi irakieni. Armata a trecut de partea poporului atunci când Ceauşescu a ordonat asasinarea ministrului Apărării Vasile Milea, erou naţional care s-a opus masacrului. Revoluţia este rezultatul efortului comun al revoluţionarilor din stradă, al Armatei şi al liderilor emanaţi de revoluţie.

Ion Cristoiu: întrebările care nasc întrebări

Această imagine falsă a persistat, în realitate, un timp extrem de scurt, destrămându-se destul de repede la lumina bătăliei politice care a urmat. Primul semnal serios a fost tras de gazetarul Ion Cristoiu, printr-un articol care a devenit între timp izvor istoric: „22 decembrie 1989 – o după amiază cu prea multe întrebări“, publicat în revista EXPRES la 23 februarie 1990. Folosind cu profesionalism procedeul literar al apostrofei şi figura de stil a interogaţiei retorice, Cristoiu făcea un inventar al întrebărilor grele despre „revoluţie“, la care nu s-a răspuns şi a căror lipsă de răspuns îngreuna înţelegerea procesului politico-militar prin care trecea atunci România. „Elucidarea misterului în care plutesc evenimentele din decembrie nu e o chestiune pur intelectuală – scria Ion Cristoiu. Nu de dragul adevărului istoric se nelinişteşte opinia publică românească. Pentru că întrebările de sus nasc alte întrebări, mult mai grave, vizând soarta fragedei noastre democraţii şi poate chiar soarta noastră ca popor. Cine are interes să nu spună adevărul până la capăt? Ce interese naţionale şi internaţionale stau în spatele unor mistere ale mişcării din decembrie? S-a promis cumva un preţ? Dacă da, cui şi cât?“.²

Ion Iliescu, un „conducător deja instalat“

Astăzi, când putem da un răspuns coerent la întrebările gazetarului, şi chiar el dă astfel de răspunsuri, problematica deschisă de Ion Cristoiu atunci nu pare a fi atât de penetrantă, dar în februarie 1990 ea reprezenta o strângere în mână a unei răni purulente care producea un ţipăt asurzitor din partea Puterii. Ion Cristoiu era o autoritate recunoscută şi, mai mult, cultivată de FSN pentru felul radical şi lucid cu care amenda fabulaţiile şi freneziile politice ale Opoziţiei. În mod insinuant şi diversionist, politicianul fesenist Ion Cârstoiu era cules în toate publicaţiile FSN cu numele Ion Cristoiu, pentru a se sugera că gazetarul este înrolat în partid. Ba chiar apărea şi ca membru al Comitetului Director FSN din 1991. Şi tocmai de la cel mai apreciat jurnalist venea bomba: „Câtă vreme adevărul nu va fi dezvăluit în totalitate, cu îndrăzneala revoluţionară a tinerilor de la baricada de la Intercontinental, în orice cuvânt al domnilor Ion Iliescu sau Petre Roman se va bănui altceva“.³ „Ce vor militarii?“ era o întrebare care atingea problema transferului de la baza de putere din faptul revoluţionar decembrie 1989 la baza de putere civilă a CFSN-ului din ianuarie. Tinerii militari intraseră, de fapt, în conflict cu „cei care au confiscat Revoluţia“, locuţiune jurnalistică prin care Ion Cristoiu, un om de Stânga, certifica drept autentic mesajul Opoziţiei; apariţia lui Ion Iliescu în ipostaza de „conducător deja instalat“ şi numirea ca ministru al Apărării a lui Nicolae Militaru, încă din după amiaza de 22 decembrie⁴, nu cum afirma şi continuă să afirme diversionist Ion Iliescu, mutând numirea pe 24 decembrie; faptul că ni se pregătea o perestroikă, iar manifestaţia din seara de 22 decembrie din Piaţa Palatului a dat acest plan peste cap, ş.c.l, toate aceste subiecte critice ale evenimentelor din decembrie erau transformate într-o primă concluzie devastatoare pentru Ion Iliescu şi FSN: în decembrie 1989 n-a avut loc o revoluţie, ci o lovitură de stat cu sprijin din afară, pentru care încă nu se cunoaşte preţul pe care trebuie să-l plătească naţiunea română. Ion Cristoiu făcea aluzie la sovietici într-un mod destul de transparent.

Un răspuns la întrebarea: de ce au dispărut teroriștii?

Este totuşi şocant să constatăm că presa franceză identifica mecanismele principale ale diversiunii, inclusiv cea cu represiunea Securităţii, încă din ianuarie 1990, fapt care în România va fi revelat cu probe abia în decembrie 2005! La începutul lunii ianuarie 1990, Le Figaro făcea apel la cei mai cunoscuţi sovietologi francezi pentru a înţelege mecanismele transformării disidenţilor români în lideri ai noii puteri. Alain Besançon arăta că disidenţii partidului comunist din România au luat distanţă de Ceauşescu sub regimul lui Andropov şi începutul conducerii lui Gorbaciov, ceea ce este un indiciu că proiectul înlăturării lui Ceauşescu era anterior perestroikăi şi nu neapărat legat de rezistenţa aceluia la perestroika. Annie Kriegel explica mecanismele diversiunii de la Timişoara şi Bucureşti: „Când situaţia evoluează spre o «situaţie de criză», toate serviciile sovietice respective nu se limitează doar la a observa: ele elaborează, coordonează şi pun în aplicare la faţa locului modalităţi de intervenţie, publice sau clandestine, dar toate dotate cu un echipament de camuflaj susceptibil, în caz de eşec, să împiedice detectarea implicării sovietice“⁵. Specialista în sovietologie dădea astfel, indirect, un răspuns şi întrebării asupra dispariţiei teroriştilor după 26 decembrie 1989. În sfârşit, Françoise Thom, cunoscuta autoare, arăta că „Gorbaciov este cel care a provocat în mod evident succesiunea, cum a făcut şi în celelalte ţări din Est“.⁶

Eroul salvator: Frontul

La Timişoara, scria Radu Portocală, „totul s-a întâmplat ca şi cum se căuta a se face deliberat victime. În acelaşi timp, totul a fost pus în scenă pentru a se face cunoscut că nu Armata a fost aceea care a deschis focul, ci Securitatea“.⁷ „Mai mulţi membri ai echipei de conducere – continua articolul – vor căuta a tăgădui această realitate pentru a menţine imaginea unei revoluţii populare spontane, neatinse de comploturi sau manipulare“ (…) „Încă de la instalare, noua putere caută să acrediteze teza potrivit căreia răul care a răvăşit România i se datora în totalitate lui Ceauşescu şi nimic sistemului sau logicii sale, care l-a produs pe tiran. Frontul se prezintă de acum încolo drept singura formaţiune capabilă să redreseze ţara, în cadrul CAER şi al Pactului de la Varşovia. Şi nu este prin hazard faptul că Dumitru Mazilu, citându-l pe Mihail Gorbaciov, vorbeşte deja în termeni lirici de «Casa comună european㻓.⁸

Etapele diversiunii

La 9 ianuarie, sovietologul Annie Kriegel, în calitatea ei de analist politic şi autoritate în problematica Estului, dădea lovitura de graţie tezei revoluţiei spontane printr-un articol metodic, care prezenta etapele diversiunii:

Prima fază: Caracter public ideologic şi de propagandă: exagerarea uriaşă a numărului victimelor pentru a proiecta imaginea unei revoluţii eroice şi natura demonică a tiraniei lui Ceauşescu pentru a justifica lichidarea imediată a cuplului infernal. Monopolul cvasigeneral al agenţiei TASS şi al agenţiei ungare asupra începutului evenimentelor, pentru a putea lansa şi susţine aceste două teme.

A doua fază semiconspirativă a însemnat pregătirea unui număr de foşti lideri comunişti îndepărtaţi de Ceauşescu, din cauza repulsiei pentru hipernaţionalismul dictatorului şi datorită continuităţii ataşamentului lor pentru URSS. Frontul Salvării Naţionale sau al Patriei (cum apăruse în vara anului în presa franceză, n.a.) „o adevărată antiteză, deoarece el avea sarcina de a reîntoarce România la statutul său de satelit sovietic”.

A treia fază: cea mai conspirativă a fost la nivelul Armatei şi a Securităţii, ceea ce nu poate fi explicat decât printr-un complot la cel mai înalt nivel al Marelui Stat Major.⁹

1 Georges Suffert, Les énigmes d’une révolution în Le Figaro, nr. 14108, 4 ianuarie 1990, p. 4.
2 Ion Cristoiu, Punct şi de la capăt, Ed. ELF, Bucureşti, 1991, p. 29.
3 Ibidem.
4 Ibidem, p. 32.
5 Le Figaro, nr. 14109, 5 ianuarie 1990, p. 3, (articolul Les experts demeurent méfiants).
6 Ibidem.
7 Le Point, nr. 903, 8 ianuarie 1990, p. 60, articolul Roumanie. La main de Moscou.
8 Ibidem, p. 61.
9 Le Figaro, nr. 14112, 9 ianuarie 1990, p. 2, articolul Les énigmes de Bucarest.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.