Trienala de la Ruhr: catafalc industrial şi reciclaj cultural

Un mare scriitor, Joseph Roth, definea cea mai importantă zonă siderurgică din Europa, bazinul german Ruhr, ca fiind o aglomeraţie de treizeci de oraşe „reunite de fumul negru al furnalelor”. Zonă industrială care a produs oţelul armatelor hitleriste. Cu timpul însă, odată cu declinul oţelului, gloria de altădată a diminuat şi celebrele uzine şi-au pierdut progresiv utilitatea. Unele s-au închis, altele au vegetat producând sub capaciatea prevăzută, altele s-au deteriorat grav.

Clădire industrială din Ruhr convertită în spaţiu artistic

În această regiune golită de speranţă s-a instalat în anii ‘80 unul dintre cei mai importanţi oameni de teatru, Peter Zadek, care a facut din Bochum, această Hunedoară germană, o capitală a scenei germane. Apoi, într-un oraş vecin, la Wupperthal, Pina Bausch a creat şi implantat compania sa, devenind adevăratul lider al noii forme de spectacol, teatru-dans, iniţiată de coregrafa de geniu. Şi azi îmi amintesc de revelaţia avută la Nancy, la Festivalul Mondial de Teatru, în 1977, când vedeam opera Cele şapte păcate capitale a lui Brecht şi Kurt Weil, iar apoi, Café Müller, capodopera coregrafică a durerii, a doliului cu care se înfrunta Pina Bausch însăşi după pierderea amantului său. Apoi Pina Bausch a circulat în lume şi, într-un fel, a întreţinut reputaţia regiunii Ruhr, spoliată de vechea sa reputaţie siderurgică. Arta îi cultiva în lume notorietatea.

Spaţiul Trienalei

La mijlocul primului deceniu al secolului XXI, un manager de excepţie, Gérard Mortier, după o glorioasă carieră de director de operă la Bruxelles şi Salzburg, se descoperă lipsit de o funcţie la nivelul autorităţii sale artistice şi, cu imaginaţia care îl definea, decide să inventeze o nouă manifestare de prestigiu în localurile abandonate ale uzinelor de la Ruhr. O Trienală ce se va impune rapid ca o Mecca a modernităţii. Mortier o va abandona însă repede, atras fiind de mirajele operei din Paris. Trienala însă i-a supravieţuit şi anul acesta i-a fost director Heiner Goebbels, unul dintre cei mai importanţi regizori de teatru muzical.

Scenă din spectacolul Materia

La mijlocul lunii august am primit o invitaţie oficială pe care am decis să o onorez. Ca peste tot, în Vest, frigul şi ploaia erau la rendez-vous. Ele însă conveneau acestui fost întunecat ansamblu industrial, azi artistic reconvertit. Operaţia nu e unică, Ariane Mnouchkine a preluat în anii ‘70 o fabrică de cartuşe pentru a instala celebrul său Théâtre du Soleil, la Roma, acum o decadă, într-o uzină de electricitate ieşită din funcţiune s-a deschis un muzeu de antichităţi, dar la Ruhr dimensiunile n-au termen de comparaţie: intram într-o gigantică citadelă a metalului care şi-a pierdut importanţa de odinioară. Furnale, şine ferate, conducte, ţevi… inteligenţa arhitecţilor a procedat la prezervarea însemnelor ce amintesc vocaţia iniţială, industrială, a locului şi, totodată, organizarea unor spaţii de joc unice, vaste şi precis structurate. Mă separ de prieteni şi resimt atracţia acestui loc dublu, impur, unde vechile urme persistă şi noua funcţie se afirmă explicit. Privesc, mă plimb, dau târcoale şi brusc am revelaţia că, de fapt, aici ne confruntăm cu „ruinele modernităţii”. Ruinele secolului trecut! Le iubesc pentru că am fost contemporanul gloriei de odinioară, azi stinse, a uzinelor rămase fără rost. Le vizitez ca şi cum aş vizita trecutul descompus al unei lumi căreia i-am aparţinut. Nostalgie diferită de aceea produsă de recuperarea templelor sfărâmate sau a bisericilor abandonate. Acestea evocă civilizaţii îndepărtate, timpuri antice. „Ruine ale trecutului”. Nobleţea lor originală seduce şi intervine în spectacolul de azi: ruine nobile.

Materia, spectacolul o Mesa ştiintifică a timpurilor noastre

În schimb, la Trienala de la Ruhr, uzinele odinioară prozaice sunt integrate în spaţiul culturii. Ele evocă nu arta sau religia, ci industria, proletariatul, oţelul şi performanţele sale. E ceea ce recunoaştem în „ruinele modernităţii”. Aici memoria e recentă, ea nu dispune de aura proprie lumilor de mult dispărute. Ea ne e familiară nouă şi generaţiilor mele. Am fost contemporanii ei şi acum asistăm la reciclarea ei de către artă şi artişti… Uzinele siderurgice sunt templele noastre lipsite azi de justificarea lor iniţială. Ele şi-au schimbat vocaţia şi aparenţa. Odată am stat lângă un muncitor într-un asemenea spaţiu industrial reconvertit şi el mi-a murmurat, fără nostalgie: „Am lucrat aici mai mult de treizeci de ani şi nu recunosc nimic. Totul e mult mai frumos”. Frumuseţea locului ca o consolare a devaluării funcţiei sale originare….

Spectacolul lui Louis Andriessen o are în centru pe Marie Curie

Făina de oase se aşterne peste scenă în spectacolul lui Castellucci

De mult însă am formulat o axiomă personală conform căreia nici un loc teatral, oricât de puternic ar fi, de poetic, nu poate rezista mediocrităţii unei reprezentaţii. Derulată în timp, aceasta îi devorează resursele şi locul sfârşeşte prin a deveni steril, lipsit de energie. Aici, dimpotrivă, am descoperit o operă particulară, semnată de olandezul Louis Andriessen, Materia, pusă în scenă de Heiner Goebbels. O operă situată în lumea constructorilor de vapoare, a mânăstirilor, a operei lui Mondrian şi a laboratoarelor ştiinţifice având-o pe Marie Curie ca eroină. Textul, de o complexitate particulară, trebue citit, aprofundat. Niciodată gândirea teoretică nu a servit cu un asemenea curaj expresiei lirice. Nu sunt expert, dar ceea ce m-a captivat fără de seamăn a fost reînvierea vechilor forme muzicale. Astfel redescoperim extraordinara putere a oratoriului în care un solist, minute întregi, asumă o îndelungă performanţă vocală pentru a declina argumente tehnice sau filozofice. Vocea reverberează pură, puternică, lipsită de orice veleitate psihologică. Iată, uimit mi-am spus, varianta laică a marilor Mese religioase ale lui Bach sau Haendel. Materia, iată Mesa ştiinţifică a timpurilor noastre, ce rezona majestuos în spaţiul odată industrial, azi metamorfozat în sală de spectacol. Vechiul şi noul se aliau într-o reprezentaţie vertiginoasă.

Castellucci confruntă eşecul industrial cu acela al atomului

Imagini amintind de cele de la Cernobîl sau Fukushima

Cealaltă reprezentaţie e semnată de celebrul autor de „performanţe”, italianul Romeo Castellucci: Le Sacre du printemps de Stravinsky. Această muzică celebră a servit unor variante coregrafice intrate în patrimoniul dansului contempoan, de la Maurice Béjart la Pina Bausch şi mulţi alţii. Stravinski, în acelaşi timp cu Diaghilev, care la începutul secolului XX exalta Parisul cu Baletele ruse, redescoperea resursele folclorului şi realiza integrarea lor într-o viziune vitală, adevărată explozie de forţe muzicale lipsite de reţinere şi economie.

Maşinişti mascaţi încercând să cureţe scena

Castellucci adoptă în mod explicit o postură opusă, polemică, concluzie a istoriei care ne separă de vremurile lui Stravinski. În timp ce din culise ne parvine muzica aceasta constant animată de o vitalitate extremă, pe platoul lipsit de orice prezenţă umană, maşini sofisticat programate distribuie în volute rafinate o pulbere albă care, din sală, ni se pare a fi nisip, dar în realitate e făină de oase. Scena se acoperă progresiv cu această materie volatilă ce invadează platoul fără ca nici un zgomot sau o intervenţie umană care să perturbe implacabila mişcare circulară. Totul pare acum straniu „înzăpezit”, în timp ce pe ecranul ce coboară la avant -scenă putem citi diverse informaţii tehnice. Contrastul între energia muzicală şi muţenia cu care praful animal nu încetează să se depună devine obsedant. Către sfârşit, câţiva maşinişti mascaţi pătrund pe scenă şi încearcă, fără succes, să o cureţe… Îi privesc şi mă gândesc la imaginile de la Cernobîl şi Fukushima. Muzica se încheie, ei persistă vrând să debaraseze platoul de „praful” care l-a invadat, în timp ce spectatorii se ridică şi încet se răspândesc în noapte.

Romeo Castellucci

Nelinştit mă întreb: care-i sensul acestei reprezentaţii? Târziu, acum imaginez o ipoteză: ce vedeam era pulberea atomică actuală, distribuită pe catfalacul siderurgiei defuncte, şi astfel Castelluci confruntă eşecul industrial cu acela al atomului. Optimisme contrariate. Iată ce a rămas din speranţele primăverii pe care o exalta Stravinski. Iată doliul prăfuit al lumii noastre! Constatare formulată în bazinul odinioară siderurgic de la Ruhr.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.