Când era ministrul Culturii, Kelemen Hunor a refuzat să sponsorizeze volumul „POESII de Mihail Eminescu”

Editura Academiei Române a întâmpinat cum se cuvine împlinirea a 163 de ani de la naşterea poetului nostru naţional – 15 ianuarie -, dată care a devenit şi ZIUA CULTURII ROMÂNE, prin lansarea volumului „Poesii de Mihail Eminescu”; ediţie critică, studiu introductiv, comentarii filologice şi scenariul probabil al ediţiei princeps de N. Georgescu. O spun de la început şi fără ezitare: este vorba de un adevărat eveniment cultural al anului, pe măsura personalităţii copleşitoare a celui omagiat, eveniment cu atât mai remarcabil dacă vom cunoaşte împrejurările în care a apărut această carte de excepţie. La începutul anului trecut, aşa cum prevăd nişte reglementări (şi ciudate, şi cu efecte cel puţin stranii) ale Ministerului Culturii, şi Editura Academiei a înaintat o listă de apariţii în 2012, cerând sponsorizarea celor mai importante dintre proiectele sale editoriale. Nu în paranteză ar trebui să reţinem profilul acestei edituri, care publică tratate ştiinţifice, monografii, atlase lingvistice, dicţionare, volume ale clasicilor literaturii, gramatica Academiei etc., de regulă cărţi la care se lucrează ani buni, uneori decenii, în elaborarea cărora sunt angrenaţi zeci de specialişti. Pe lista respectivă s-a aflat şi volumul care ne trezeşte admiraţia acum şi care, dacă ar fi fost după Ministerul Culturii şi după mahărul ce-l conducea la ora respectivă, udemeristul Kelemen Hunor, n-ar fi trebuit să apară! Ştiu, aflând aceste reproşuri – absolut întemeiate -, el ar spune că decizia aparţine Comisiei ministeriale, care e suverană şi a optat pentru anumite titluri. Ce spui, Franţ, sau, mai corect, Pişta? S-ar putea să fie aşa, dar, el, ca ministru al Culturii Române, şi haita sa de consilieri cum de nu s-au sesizat de nedreptatea ce se făcea în cazul POETULUI NOSTRU NAŢIONAL şi nu au luat măsurile cuvenite, îndreptând eroarea grosolană a Comisiei? Pe urmă, în absolut toate colţurile Ministerului Culturii şi prin edituri se ştiu foarte multe despre felul total părtinitor în care judecă membrii acestei Comisii, despre „opţiunile” lor şi comisioanele grase care stau în spatele lor, dar despre care nu ştie mai nimic numai conducerea acestei instituţii publice, cu atribuţii fundamentale în managerierea Culturii Române! Chiar nimeni nu se poate atinge de această Comisie, ea nu dă socoteală nimănui? E drept că, atunci când i-a convenit, Kelemen Hunor a reacţionat prompt şi cum se cuvine: acum doi ani, aceleiaşi Edituri a Academiei, Comisia i-a refuzat sponsorizarea Dicţionarului maghiaro-român, elaborat după o muncă de ani de zile de un colectiv din Cluj-Napoca. La sesizarea Editurii, ministrul Culturii a acordat imediat sponsorizarea necesară. Situaţia s-a repetat la virgulă în cazul volumului al doilea, când, din nou, Kelemen Hunor a reacţionat pozitiv.

Revenind la volumul de faţă, trebuie să spus că avem de-a face cu două capodopere. El reproduce întocmai ediţia din 1884 a poeziilor lui Eminescu, la care editorul adaugă şi imagini ale unor strofe sau versuri olografe. Referitor la ediţia 1884, marele anticar Simion Mihuţă, azi aflat la vârstă onorabilă, îmi spunea că ea este una dintre obsesiile bibliofililor şi că prima este extrem de rară. Cea de a treia, spunea tot dl. Mihuţă, este şi ea rară, conţinând poezii în plus. La fel cea de a V-a. A doua capodoperă despre care vorbeam este reprezentată de consistentul studiu introductiv de 192 de pagini semnat de N. Georgescu, despre care academicieni, mari scriitori şi editori cu care am stat de vorbă marţi îmi declarau cu vădită admiraţie că este un eminescolog de talia acad. Dimitrie Vatamaniuc.

Ajuns în acest punct aş mai semnala că, în lansarea acestui volum, Editura Academiei a respectat cu stricteţe rigorile unei instituţii oglindă a celui mai înalt for cultural şi ştiinţific al ţării. Astfel, cartea de faţă îi are ca referenţi pe: acad. Dimitrie Vatamaniuc, acad. Alexandru Surdu şi pe acad. Mihai Cimpoi, adică nume de prim-plan ale culturii noastre, personalităţi recunoscute pentru probitatea şi acribia lor profesională, care nu au făcut rabaturi niciodată. Nu-mi propun să discut aici studiul lui N. Georgescu, dar, după ce l-am citit pe nerăsuflate, cred că este vorba cu adevărat de acel moment excepţional, de o exegeză cu multe puncte de vedere ce vor fi admirate sau contestate de cititori sau mai ales de specialişti, iar lucrul mi se pare firesc atâta vreme cât discuţia se va purta în limitele academice şi pe măsura, cum spuneam, personalităţii lui Eminescu. Altminteri asistăm la situaţii precum cea de duminica trecută, la care am contribuit involuntar şi eu, când, într-o excelentă emisiune de la Radio România Actualităţi realizată de Alexandru Rusu, şi la care era prezent acad. Eugen Simion, acesta din urmă a prezentat DOAR ce fac domnia sa şi colectivul său pentru Eminescu. Despre alţii nu a suflat o vorbă, ca şi cum nu ar fi existat, situaţie ce s-a repetat marţi, la Aula Academiei Române, la sesiunea de comunicări dedicată lui Eminescu, orchestrată de aceeaşi persoană, când, de asemeanea, nu s-a suflat o vorbă despre acest volum excepţional consacarat creaţiei eminesciene şi mai ales despre contribuţia de excepţie a lui N. Georgescu în atare direcţie. Cum nu i s-a dat cuvântul nici acestuia! O atitudine revoltătoare, cu atât mai mult cu cât N. Georgescu A ACHITAT INTEGRAL COSTURIELE APARIŢIEI ACESTEI CĂRŢTI, CEEA CE EUGEN SIMION NU AR FI FĂCUT NICIODATĂ, ŞI NU ESTE DELOC UN SĂRAC!

În vara lui 1989, cu prilejul împlinirii unui secol de la încetarea din viaţă a marelui poet, aceeaşi Editură a Academiei a scos „un nou tiraj din prima ediţie a poeziilor lui Mihail Eminescu”, o formulă abilă prin care cititorul român intra în posesia acelui voum în care cum se ştie se afla şi celebra „Doină” . Era pentru prima oară după 1945 când se întâmpla acest lucru, iar faptul a fost receptat pe măsură de cititori, care au cumpărat în câteva ore cartea. Un alt moment l-am consemnat chiar în preajma zilei de 15 ianuarie 2009, când am mers la Fănuş Neagu, în rezerva sa de la Spitalul Elias, şi l-am pus să recite o poezie de Eminescu. A acceptat, şi l-am înregistrat citind cu vocea lui molcomă ce mi-o amintea pe a lui Sadoveanu. M-a uluit remarca sa finală, pe care o fac publică: „Dacă nu veneai cu volumul ăsta nu-ţi făceam pofta, pezevenchiule!”. Acum, când consemnăm apariţia volumului de faţă, cred că el ar fi fost salutat şi de Fănuş Neagu, şi de alţi mari scriitori români, el fiind comparabil cu apariţia, în 1932, a cărţii „Viaţa lui Mihai Eminescu” sau cu publicarea, în 1934, a cărţii „Opera lui Mihai Eminescu”, ambele scrise de G. Călinescu. În faţa acestui volum, şi văzând contextul în care el a apărut, nu pot decât să fac un apel direct la profesorul Daniel Barbu, un intelectual de rasă care apreciază valorile naţionale, ca, din poziţia sa de ministru al Culturii, să găsească o soluţie prin care, în general, Editura Academiei să nu mai fie cuprinsă în malaxorul Comisiei de trist renume pentru că la ea nu apar cărţi de bucate, şi, în particular, să se realizeze un tiraj nou şi neconfidenţial din cartea de faţă, astfel încât ea să ajungă în cât mai multe biblioteci şi la câţi mai mulţi cititori. Este o cerere pe măsura evenimentului editorial prilejuit de demersul comun al lui N. Georgescu şi al Editurii Academiei ce-l are în centrul atenţiei pe Eminescu.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.