În cei aproape 49 de ani neîntrerupţi de comentarii externe pe care-i împlinesc în curând, probabil că voi găsi foarte greu – dacă nu imposibil – o reuniune a miniştrilor de Externe ai ţărilor din NATO la care secretarul de Stat american să fi absentat, observaţia fiind şi mai importantă dacă vine vorba de o întrunire de acest gen, la care noul şef al diplomaţiei americane dintr-o nouă administraţie să nu ia parte. Se va consemna această premieră în istoria Alianţei Nord-Atlantice odată cu şedinţa miniştrilor de Externe ai statelor membre, programată pe 6-7 aprilie, la Bruxelles, la care un oficial al Administraţiei Trump a anunţat că SUA vor fi reprezentate de Tom Shannon, subsecretar de Stat care se ocupă de problemele politice.
De la Washington, surse oficiale au explicat motivul absenţei lui Rex Tillerson de la această reuniune: el vrea să se implice în agenda convorbirilor prevăzute pe 6-7 aprilie între preşedintele Donald Trump şi omologul său chinez Xi Jinping, de la Mar-a-Lago, Florida, proprietate a şefului Casei Albe. Este o reuniune la cel mai înalt nivel chino-americană, care a surprins şi ea comentatorii care au cheltuit multe eforturi spre a „declanşa“ războiul comercial dintre Washington şi Beijing, şi intervine la circa două săptămâni după vizita lui Tillerson la Beijing, care, de notat şi această premieră, a făcut primul său turneu peste hotare în Asia, având China ca etapă crucială.
Deşi unele voci vorbeau despre un „climat încordat“ ce ar fi prefaţat prezenţa lui aici, temerea a fost dezminţită la faţa locului atât de Tillerson, cât şi de preşedintele chinez, după discuţia lor pe care au calificat-o drept „cordială“, ultimul adăugând că a avut contacte telefonice cu şeful Casei Albe şi că speră să se vadă în curând. Cum se vede, lucrurile au evoluat repede, mulţi analişti susţinând că, în prezent, China are cei mai înţelepţi şi mai pragmatici lideri de pe Glob, iar noua Administraţie americană nu poate face abstracţie de aşa ceva. Pe urmă, vorba unui confrate, la ora actuală sunt peste o sută de milioane de chinezi în afara graniţelor ţării. Să ne imaginăm, dacă putem, ce s-ar întâmpla dacă fiecare dintre ei ar primi ordin să cumpere câte 2.000 de dolari…
Dincolo de orice comentarii, absenţa lui Tillerson la reuniunea omologilor din statele Alianţei, apropiata întâlnire chino-americană la cel mai înalt nivel şi calendarul deplasărilor lui ulterioare, printre care şi în Rusia, dovedesc că Trump plasează relaţiile cu marile puteri înaintea celor cu ţări mai mici, care se bazează pe Washington pentru a-şi asigura securitatea lor, transmitea agenţia Reuters, citând doi foşti responsabili americani.
Din această perspectivă, să notăm că, după ce pe 10 şi 11 aprilie Tillerson merge în Italia, la reuniunea G7, el se va deplasa la Moscova, pe 12 aprilie. Până atunci, miercuri, la Washington, el a profitat de reuniunea ministerială a coaliţiei internaţionale ce acţionează împotriva Statului Islamic pentru a face cunoştinţă cu omologii săi din statele membre NATO. La întrunire au luat parte 26 din cele 27 ţări din NATO, absentând ministrul de Externe croat.
A fost prezent şi secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, aflat la Washington, şi nu ştiu cât de bine i-a căzut vestea că Tillerson nu va fi la Bruxelles în cadrul reuniunii ce trebuie să pregătească apropiatul „summit“ al Alianţei, dar nu trebuie să ai o mare experienţă în analizele externe pentru a observa că Trump are o cu totul altă viziune despre NATO şi cooperarea militară dintre statele membre, iar aceasta datează de circa trei decenii, după cum susţine presa europeană.
O reacţie interesantă a avut revista pariziană „Le Point“, care vorbea despre „NATO (prins) în centrifuga Trump“ şi pornea de la evocarea afirmaţiei tranşante pe care noul şef al Casei Albe a făcut-o pe Twitter la o zi după convorbirile cu Angela Merkel:„Germania trebuie să plătescă, dat fiind că ea datorează sume enorme de bani NATO şi SUA, care trebuie plătite pentru apărarea foarte mare şi foarte costisitoare“ furnizată acestui partener. Nu altfel gândea el pe 2 septembrie 1987, într-un articol plătit şi semnat în „New York Times“ şi alte ziare: „Pentru ce aceste naţiuni nu plătesc SUA pentru vieţile şi miliardele de dolari pe care le pierdem protejându-le interesele lor?“, scria el, referindu-se la Japonia, Arabia Saudită şi alte ţări. În 1999, a recidivat într-un interviu acordat CNN: „Lumea ne escrochează, Germania ne escrochează ca niciodată, Arabia Saudită ne escrochează ca niciodată“, după care a adăugat: „ Cred că Franţa este cel mai rău dintre coechipierii pe care i-am văzut vreodată în viaţa mea“.
În fine, în campania electorală prezidenţială, acesta a evocat problema contribuţiei fiecărui membru al Alianţei, calificând-o pe aceasta din urmă drept „obosită“, epitet ce a făcut carieră. „NATO este bine. Dar ea trebuie modernizată. Iar statele pe care le protejăm trebuie să plătească ceea ce datorează“, declara la un miting în Florida. „Sunt cinci ţări care plătesc ceea ce datorează. Cinci nu este prea mult“, spunea, recent, într-un interviu din „Times“. Analiştii militari remarcau că el invoca angajamentul membrilor NATO din 2014, de a creşte cheltuielile militare la cel puţin 2% din PIB în decurs de zece ani. Atunci, doar SUA, Grecia şi Marea Britanie făceau aşa ceva, în 2016 alăturându-se Estonia şi Polonia.
În noile condiţii, este normal ca Europa să fie neliniştită, dat fiind că, mai presant ca niciodată, SUA pun problema „burden sharing“ (împărţirea tortului ) NATO, temă care nu este nouă, dar, în termeni expliciţi, mai precis, europenii trebuie să facă un efort financiar substanţial. Dacă până acum acest lucru se exprima în termeni diplomatici, însoţiţi de proclamarea angajamentelor privind indisolubila legătură transatlantică, Trump are alt limbaj. Tranşant şi repetitiv. Dublat de fapte şi nuanţe.
Cu alte cuvinte, europenii trebuie să înţeleagă că, dacă în 1949, la crearea NATO, ei cereau umbrela protectoare americană în faţa expansiunii şi ameninţării lui Stalin, ei trebuie să-şi amintească faptul că, în două rânduri, Europa a antrenat SUA în războaie mondiale, chiar dacă au făcut-o relativ târziu, din cauza reticenţei clasei politice. Contrar legendei colportate de antiamericani, SUA nu sunt, istoric şi ontologic, intervenţioniste. Tendinţa prevalentă pare a fi mai curând izolaţionismul, nota Pierre Beylau în „Le Point“. Pe scurt, personal, cred că Vechiul Continent trebuie să înţeleagă acum noua viziune a SUA privind NATO şi, deopotrivă, să identifice ea însăşi mijloacele de apărare.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.