Tunelul timpului sau despre o seară în Bucureştii anilor ’20

Parte din toată floarea cea vestită a femeilor contemporane, personalităţi, femei de afaceri, avocate renumite, arhitecte, ziariste, medici de numele cărora se leagă speranţa salvării vieţii, directoare de bănci, profesoare universitare sau de licee de top în Bucureşti, care au păstorit sau păstoresc olimpicii noştri internaţionali şi naţionali, au fost de 8 martie să se sărbătorească. Ştiau că vor trăi vreme de câteva ceasuri atmosfera unei vieţi şi a unui Bucureşti de altădată, unul din jurul anilor ’20, şi nu oriunde, şi nu oricum. Ci la Grand Hotel Continental din Bucureşti, nu de multă vreme restaurat şi modernizat, cu tot respectul pentru ceea ce înseamnă strălucirea şi tradiţia unei metropole europene. Amfitrioana acestui pelerinaj în atmosfera metropolei noastre la începutul veacului XX a fost arhitecta Daniela Mirea. Ea ne-a propus o călătorie în tunelul timpului, însoţită de muzica unui violoncel şi de o defilare de modă având drept coloană sonoră piese ce vor fi răsunat pe vremuri, seară de seară, la celebra grădină Oteteleşanu, nelipsită din forfota bucureşteană şi viaţa artistică, azi evocată în istorii literare şi dicţionare ori parte a colecţiilor unor muzee, când nu o strânge cu umoru-i şăgalnic poezia lui Păstorel Teodoreanu sau versul sarcastic al cupletelor lui Constantin Tănăse rostite la revistă, precum celebrul „Davai ceas” de la tragica ocupaţie sovietică, de la care i s-a tras şi moartea…

Arhitectura Căii Victoriei pe muzică de violoncel

O seară de vis dedicată doamnelor

În spatele petrecerii puse la cale cu mult dichis şi rafinament a fost acest benefic popas, de câteva ore, la Grand Hotel Continental, care s-a construit în urmă cu 125 de ani, sub semnul Europei vrăjite de arhitectura unui neorenascentism eclectic şi apoi de „Art Nouveau”. Parisul şi Viena şi-au pus o benefică amprentă peste arhitectura Bucureştilor şi a Căii Victoriei. Impresionantul edificiu a fost construit în 1886, după planurile arhitectului Emil Ritten Foster, secundat de inginerul român I.I. Râşnoveanu. Somptuoasa construcţie, marcată vizibil de eclectismul german, a devenit o marcă a luxului occidental care îşi făcuse intrarea în România şi triumfal, pe Calea Victoriei, rebotezată astfel după Victoria românilor în Războiul de Independenţă. Venirea Casei Regale de Hohenzollern-Sigmaringen la tronul României a impulsionat evoluţia arhitecturii României iar pe Calea Victoriei a înălţat bijuteriile unei arhitecturi, asemeni unor pietre preţioase într-un colan de tezaur. Fostul Pod al Mogoşoaiei şi-a adăugat, nu departe de Grant Hotel Continental, somptuoasa Casă de Depuneri şi Consemnaţiuni pe locul ocupat de Hanul Sfântul Ion cel Mare. Atmosfera balcanică şi orientală a vechilor hanuri pitoreşti a fost înlocuită de zidirile occidentale, după planurile arhitectului francez Paul Gottreau, care a extins şi reamenajat între anii 1893-1895 şi Palatul Cotroceni, cu materiale nu la fel de solide precum cele folosite la CEC.

Impunătorul Grand Hotel Continental, azi

Nu poţi vizita Bucureştii fără o călătorie la pas de-a lungul Căii Victoriei, care să cerceteze marile proiecte de arhitectură construite pe această sinuoasă arteră în timpurile monarhiei. Grant Hotel Continental era menit să rivalizeze cu marile hoteluri europene, drept care s-a ridicat în buricul Bucureştilor. Îl vezi de pe fosta Stradă Regală, ori dinspre Palatul Telefoanelor, dinspre Piaţa Palatului Regal, dinspre Biblioteca Fundaţiilor. Îţi atrage privirea cu turnul castelan de pe colţ, cu faţadele la cele două artere principale, bogate în profiluri de coloane, capiteluri şi moldinguri florale şi antropomorfe, încastrând arcade şi ferestre. La vizita regelui Mihai de Paşte, însoţit de Regina Ana şi principele Nicolae, Hotelul a retrăit, ca în atâtea rânduri, strălucirea unor oaspeţi de neuitat, imortalizată în anii interbelici de vizitele mai-marilor Europei şi o atmosferă aristocratică, de departe mai rafinată şi echilibrată, când o punem în cumpănă cu luxul kitsch arborat de tot ce-şi închipuie că ar fi frumos şi de bun gust proaspeţii îmbogăţiţi. Cine vrea să afle modele pentru amenajări interioare de lux poate afla modele de stucaturi şi saloane, de pavimente şi candelabre în clădirile de patrimoniu de pe calea Victoriei, la Grand Hotel Continental, la Ateneu, la Biblioteca Fundaţiilor, la Casa Vernescu, la Casa Scriitorilor, cât va mai fi, la Palatul Cantacuzino.

Grand Hotel Continental, azi

Ghid îi poate fi o carte minunată scoasă de Tudor Octavian cu imagini de epocă ale Căii Victoriei, de la Blocul Adriatica în construcţie, vecin cu Dâmboviţa şi Piaţa Senatului reflectând în apă clădirile înalte de pe Chei, zgomotul străzii aglomerate, fulgerat de clopoţeii trăsurilor cu cai ori silueta tramvaielor dinainte de sistematizarea zonei vecine cu Palatul de Justiţie. Blocul „Adriatica” şi blocul „Agricola Fonciera”, numite astfel de la societăţile mari care le-au ridicat după planurile marelui arhitect Petre Antonescu au fost puternic zgâlţâite la cutremur şi ar trebui consolidate, ca şi atâtea clădiri de pe Calea Victoriei, cu faţadele scorojite. Pilda restaurării acestor bijuterii arhitectonice ar trebui s-o primească toate clădirile de patrimoniu de pe Calea Victoriei de la Ateneu şi Muzeul Colecţiilor restaurat, de la Biblioteca lui Carol şi Palatul Regal, de la Banca Naţională şi Tribunalul Mare şi de la Grand Hotel Continental.

Fucsia şi bordo, culorile primăverii. Foto: Răzvan Dănăilă

Deşi e sărbătoarea lor, toate aceste doamne nu încetează să pomenească în conversaţia lor de gureşe vrăbii planuri de administrare a oraşului, idei de înfrumuseţare şi înnobilare a vieţii noastre prin civilizaţie şi cultură. Se bucură de seara minunată, dar nu pot să nu-şi dorească o contaminare a lumii fără modele de exemplele de ctitorii şi restaurări pe bună dreptate pilduitoare. Ce frumos pare să fi fost Bucureştiul în anii ’20, departe de acest gust îndoielnic, grăbit să acapareze lumea în jurul nostru, ce plin de vrajă şi tihnă li se arată tot universul urban care era parte dintr-o artă a designului interior armonios ornamentat şi blând rostuit. Doamnele visează şi câteva ceasuri energica lor personalitate se scufundă în gânduri despre o viaţă mai puţin cenuşie şi hărţuită. De ce n-ar fi şi lumea contemporană marcată de strălucirea accentelor, dată de arte, de muzică, de mobilierul stil achiziţionat de amfitrioana noastră dintr-o reşedință veche din Bergamo ori de la Târgul de antichităţi din Parma sau adus din Viena, de la Dorotheum. Lucrurile frumoase din jur ne fac mai frumoşi iar valorile artistice din arhitectură, mobilier, picturi şi sculpturi decorative par să reconforteze omul scos din ţâţâni în viaţa de zi cu zi, indiferent de domeniul profesional.

Rochie din voal cu o jachetă matlasată. Foto: Răzvan Dănăilă

Ascultăm muzica la violoncel interpretată de Adrian Naidin, două piese celebre şi o compoziţie proprie pentru violoncel solo, intitulată „Copilăria”. Violoncelul are un sunet unic şi prea puţini mai ştiu cât de senzual şi misterios poate suna, cât de afrodiziac, nu doar melancolic şi nostalgic pot reverbera în fiinţa femeilor şi a bărbaţilor piese celebre precum cele semnate de Corelli, Haydn sau Purcell, Couperin ori Vivaldi, Rameau şi Bach, Mozart şi Schubert, Beethoven, Schumann şi Brahms, Grieg sau Haydn, Pergolesi sau Ceaikovski, pentru a-i aminti doar pe clasici, deşi sunt piese excepţionale pentru violoncel în muzica modernă, în jazz, să nu mai vorbim. Darul muzicii iradia pe chipul femeilor răsfăţate de gazdă, în marea sală de recepţii, în inima unei prestigioase intersecţii, aşa că nu e de mirare că locul petrecerii era comparat cu londonezul Claridge’s Hotel sau celebre hoteluri vieneze, parisiene, italiene sau elveţiene. Eram nu departe de Palatul Regal şi de Ateneu. Pe locul unui fost Hotel Broft, ai cărui proprietari fuseseră fraţii Elias. La intrarea somptuoasă, unde am fost întâmpinate ca nişte invitate ce trebuie răsfăţate, ne-am lăsat, odată cu hainele la garderobă, orice grijă şi preocupări.

Calea Victoriei cu vedere înspre Capşa

Şi, de la început, scăldate de lumina candelabrelor am intrat în poveste. Cu ajutorul unui fermecător povestitor, Adrian Majuru, care ne-a spus un soi de misterioasă legendă despre seducţia şi curiozitatea pe care le trezesc acordurile muzicii în sufletul feminin, fie acesta o parte din inocenţa copilei şi zburdălnicia mistuite de trecerea anilor. Povestea lui despre tânăra copilă şi femeia, atrase deopotrivă de muzica violoncelului, unea într-o emoţie etern feminină experienţa primilor ani de viaţă şi înfăţişarea siguranţei de sine din femeia împlinită. Povestea lui Adrian Majuru îşi aşeza blând morala în fiecare din noi, ca un soi de îndemn primit de a ne păstra deopotrivă prospeţimea inocenţei şi forţa împlinirii la orice vârstă şi de a nu renunţa la muzica existenţei, indiferent de greutăţi şi oprelişti. Amfitrioana noastră, doamna arhitectă Daniela Mirea, introducea astfel în universul femeilor contemporane un nume de referinţă în cunoaşterea Bucureştilor, apreciat pentru cărţile şi studiile lui despre „Bucureştiul diurn şi nocturn”, despre „Destinul valah”, „Bucureşti, Povestea unei geografii umane” , „Copilăria la români”, „Prin Bucureştiul albanez”, „Bucureştii mahalalelor sau periferia unui mod de existenţă”, „Familia Minovici – univers spiritual”, „Bucureştiul subteran”…

Hotel Continental în perioada interbelică

Povestea lui Adrian Majuru îşi împlinise menirea descătuşând partea de poezie şi contemplaţie din toate acele femei care sunt în viaţa de zi cu zi personalităţi dinamice, pragmatice, luptătoare cu vorba şi fapta. Toate energiile se adunau însă acum în căutarea frumosului, drept care în încântătoarea seară s-a adăugat mesei rafinate şi melanjului de feluri, de gusturi şi culori al meniului deosebit, o conversaţie vie despre metropola noastră, despre fostul Palat al Poştelor şi arhitectul lui Alexandru Săvulescu, constructorul lui în perioada anilor 1900, care ne-a dăruit o clădire admirabilă, şi ea restaurată, azi, Slavă Domnului, şi transformată în sediul Muzeului Naţional de Istorie. Şi aici fusese pe vremuri un han de mare faimă, al lui Constantin Vodă, înlocuit de monumentalul palat neoclasic, cu treptele largi ce te poartă spre el, scăldate de lumină, cu marele portic, la rându-i destul de larg, străjuit de coloanele dorice, în care ai sentimentul încercat şi de aleşi privitori că revezi ceva din Palatul Poştelor din Geneva, cu siguranţă luat ca model.

Cărţi poştale emblematice

Doamnă din Bucureştiul interbelic în faţa Hotelului Continental

Cu muzica de violoncel şi stând la masa cu un meniu delicios, nu vreau să vă fac poftă, Calea Victoriei vecină ne inspira, drept care nu ne-am oprit din a vorbi despre ce ne place mai mult şi mai mult când ne plimbăm, deie Domnul cât mai des, pe Calea Victoriei, dar nu cu treburi presante. Timpul plimbărilor şi contemplărilor îşi are rostul lui, ca şi acela petrecut la un restaurant într-un hotel de lux. Săream de la o clădire la alta, vorbeam despre Biserica Zlătari, cineva şi-a amintit de Grand Hotel Laffayette sau Hotel de France, construit şi acesta pe locul fostului han Damari, altă clădire admirabilă învecinată cu Biserica de patrimoniu reconstruită în 1903. Bunicile unora dintre noi aveau în arhivă atâtea cărţi poştale vechi pe care le-am revăzut într-o expoziţie de la „Palatul Şuţu” cu Bucureştii de altă dată.

Calea Victoriei în perioada interbelică

Cărţi poştale sepia cu parade militare, cu piatra cubică de pe Calea Victoriei înţesată de caleşti şi sute de pălării, meloanele negre ale domnilor şi cozorocul militarilor. Cu Librăria Socec pe locul căreia s-au ridicat Galeriile Lafayette, cu Cercul Militar, colţ cu Bulevardul Elisabeta, cu renumita Casă Capşa şi Palatul Telefoanelor, o bijuterie Art Deco şi de rezistenţă, ambele restaurate exemplar, cu Piaţa Teatrului Naţional demolat şi reconstruit parţial, mai mult simbolic doar cu porticul placând faţada clădirii de sticlă din spatele lui. Ar trebui readuse aici şi măştile de pe faţadă originare, aflate la Muzeul Storck, dacă ţin bine minte. În fine, să nu uit de Teatrul Odeon, şi el restaurat cu sala lui, la rându-i o bijuterie şi cu stagiuni doldora de spectacole bune.

Moda şi arhitectura trupului în mişcare

Auriu şi maro, crepe de Chine şi mătase matlasată. Foto: Răzvan Dănăilă

Reveria şi periplul de-a lungul căii Victoriei sunt întrerupte de defilarea de modă pe care o propune spre vizionare amfitrioana noastră, arhitecta Daniela Mirea, piese create de ea, în vreme ce pălăriile sunt concepute de Gabriela Dumitrache. Pariul acestei defilări de modă este unul mai pragmatic, căci adresat femeilor de patru zeci şi mai bine de ani, dedicat celor de faţă, femeilor energice, cu mari realizări şi responsabilităţi profesionale, care au un corp normal, cu măsuri de la 42-44 în sus, iar nu scândurele prelungi pe umeraşe. Sunt ţinute de cocktail şi de birou, şaizeci la număr, cu o atentă şi bogată lucrătură de mână pe jachetele, de regulă matlasate, căptuşite fin, din materiale cu multe texturi orientale, mătase, satinuri, voal, crepe de Chine, şantung, catifea. Coco Chanel îşi lasă o benefică amprentă în croiala acestor jachete şi combinaţia lor cu pantalonul elegant, cravaşând o masculinitate discretă. Îmi aleg din cele 60 de creaţii mai multe, notând pe fugă numerele ce însoţesc defilarea manechinelor, iată îmi place 1, cu frumoasele nuanţe de lucernă, tunica de la 9, maronul cald de la 17, ecourile charleston de la 44, 13 şi 56, bleumarinul bine temperat de la 61, vesta argintie de la 64, strălucirea misterioasă a combinaţiilor din 42, accesoriile, fug în gând de lungimea fustelor, care poate îmbătrâni uneori, deci este de evitat sau de ales cu multă atenţie, mă atrag carourile mari, bie-ul generos şi zburdalnic, combinaţia fericită de beige şi negru din numărul 7, rozul de pudră şi de puf de piersică din 18, jacheta cu bordura repetată la fustă din 29, fusta în fâşii cu albastrul petrol de la 25, roşul brodat cu negru, să nu uit cyclamenul de neon din 14, altoiul de alb şi negru reuşit din numărul 3. Dar sunt şi altele, plus turbanul combinat fericit cu jacheta, amestec de orient şi British, ca pe vremea coloniilor…

O jachetă roşu aprins peste o rochie cu motive orientale. Foto: Răzvan Dănăilă

Am cercetat cu toatele arhitectura trupurilor şi mişcarea ei, de-a lungul defilării reuşite şi pline de învăţăminte, căci privindu-i atent pe ceilalţi poţi să te cunoşti mai bine pe tine şi să afli ce ţi se potriveşte şi ce te avantajează real. Multe modele de urmat ne-au stat în faţa ochilor, inclusiv fineţea din aşezarea meselor, din aşezarea porţelanului şi argintăriei şi însoţirea port-şervetelor cu transparenţa cristalelor. Peştele cu sos de papaia şi ananas şi alte mirodenii a fost delicios. Nu sunt puţine dintre noi care să nu-şi fi memorat reţeta.

Eleganţa ţinutelor cu pantaloni. Foto: Răzvan Dănăilă

Femeile sărbătorite nu uită în nici o clipă a sărbătorii să caute, să afle, să-şi reamintească şi să înveţe reţete ale fericirii şi frumuseţii. Culese de peste tot şi cu atât mai mult de data aceasta când totul în jurul lor era ca un loc geometric al Bucureştiului de care ne este dor şi pe care se cuvine să-l salvăm, în arhitectură, turism, civilizaţie, muzică şi cultura timpului liber.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Doina Uricariu 51 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.