Acum 20 de ani, în 1997, şi tot la Roma, europenii din cele 15 state ale recent botezatei la acea vreme Uniuni Europene (la Maastricht, 1993) au aniversat 40 de ani de la naşterea comunităţii. O comunitate integratoare, văzută de mulţi după al Doilea Război Mondial ca o ieşire salvatoare din toate formele de naţionalism ce devastaseră continentul de două ori în jumătate de secol.
Astăzi, zeci, poate deja sute de milioane de europeni comunitari din Vest şi Est constată şi afirmă că etnonaţionalismul şi patriotismul economic, laolaltă, se profilează ca o alternativă şi o soluţie pentru ieşirea din strânsoarea unei Uniuni Europene transnaţionale, segregată fatal pe axele Nord-Sud şi Vest-Est, fără putinţa să-şi organizeze propriile resurse, propria securitate, propria armată şi să-şi formuleze o politică externă unică. O UE pusă tot mai făţiş la remorca primei puteri continentale, Germania, a intereselor ei. Incapabilă să identifice şi să adopte o poziţie de echilibru între cele două superputeri din stânga şi dreapta ei, SUA şi Rusia – un Bruxelles inert şi tot mai „germanizat“ şi un Berlin pacificat pe sute de ani de acum înainte, în faţa a doi coloşi militari, nucleari şi convenţionali.
În 1997, la Roma, s-a putut întrevedea ce se întâmplă acum cu UE. Aniversarea de atunci a fost primul moment când euroscepticismul câtorva a proliferat şi a devenit poziţia multora, politicieni şi oameni obişnuiţi şi media deopotrivă. S-a pus în discuţie atunci întregul proiect de integrare, adică înseşi temeliile Uniunii; s-au exprimat îndoieli în ce priveşte copilul încă nenăscut, viitoarea monedă comună, euro; s-a atras atenţia că, după o vreme, Germania va folosi euro-ul în interesul ei, pentru a domina comunitatea; s-a cerut ca Bruxelles-ul să se concentreze mai mult pe partea socială şi politică a integrării, decât pe planuri de austeritate fiscală, i s-a solicitat să aibă grijă de cei 18 milioane de şomeri ai săi; media şi publicul au criticat vehement propunerea ministrului de Finanţe al Germaniei, ca viitoarea monedă euro să fie însoţită de reducerea drastică a programelor sociale pretutindeni etc. Iar cuvântul de ordine despre UE 40 l-a rostit fostul Vaclav Havel al Cehiei, ca oaspete la Parlamentul European: „Oricine ajunge la vârsta de 40 de ani trebuie să se întrebe: cine sunt, ce menire am? Cred că, dacă Europa vrea să meargă mai departe cu unificarea, trebuie să identifice care anume este misiunea sa“.
Au trecut 20 de ani de la întrebarea lui Havel şi Bruxelles-ul nu i-a dat dramaturgului ceh încă un răspuns.
Şi a venit 2007, aniversarea a 50 de ani de la Tratatul de la Roma. În deceniul anterior lucrurile au înaintat anevoios, UE a comis erori mari în privinţa extinderii în Europa de Est, resentimentele persistă şi astăzi, de ambele părţi. După ce la 1 ianuarie 1995 ultimele elitiste – Austria, Finlanda şi Suedia – au devenit membre, abia la sfârşitul anului 2000, după 11 ani de la căderea comunismului, s-a hotărât extinderea Uniunii dincolo de Viena. La 16 aprilie 2003, 10 state: Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria, au semnat tratatul de aderare. România a mai avut de aşteptat încă aproape 4 ani, până la 1 ianuarie 2007. Adică 17 ani de carantină politică, socială, economică şi culturală, ca să se întoarcă oficial la ea acasă, în Europa. Adică 38% din timpul istoric nefast petrecut de această ţară, între 1944 şi 1989, în sfera de influenţă politico-militară a fostei Uniuni Sovietice. Adică a aşteptat cu 16 ani şi opt luni mai mult decât o altă fostă „ciumată“ din fostul sistem sovietic, Germania de Est, admisă în UE, NATO etc. Pe 23 august 1990, după Deutsche Wiedervereinigung, adică reunificarea oficială cu Germania Occidentală…
Din ce în ce mai firesc, UE 50 a fost aniversată în Germania – se putea altundeva? – şi a fost marcată de o faimoasă „Declaraţie de la Berlin“. Oraşul devenise iarăşi centrul Europei, Angela Merkel a exultat. În absenţa unei Constituţii a UE eşuate cu trei ani în urmă, respinsă fiind de francezi şi olandezi, documentul-surogat al doamnei cancelar, ca să fie unul cu multă şi ticluită greutate, începea: „Noi, cetăţenii Uniunii Europene…“, exact ca şi Constituţia Statelor Unite ale Americii: „Noi, cetăţenii Statelor Unite…“. Între timp, ambasadorul german în State, Klaus Scharioth, spunea fără ocolişuri la o ceremonie de aniversare UE 50, la Departamentul de Stat: „Ieri, la Bonn, pe străzile Berlinului şi în multe oraşe europene, europenii de toate soiurile au sărbătorit naşterea Uniunii Europene… Cred că (Berlinul) ar putea să fie în viitor simbolul Uniunii (Europene), al unificării Europei“. Afirmaţie fără ocolişuri, la Washington, în faţa secretarului de Stat al SUA – Berlin în locul Bruxelles-ului. Nu este deci deloc de mirare că anii dinaintea lui UE 50 şi cei de după au fost marcaţi în Vest şi Est de scepticism şi vorbe grele, că Uniunii i s-au adus aproape toate învinuirile cu putinţă: originile ideologice ale UE se află în planurile Reichului nazist din timpul celui de-al Doilea Război Mondial (reclamă cinematografică în Anglia, sub genericul „Ein Volk, ein Reich, ein Euro“); Uniunea Europeană este o nouă Uniune Sovietică, socialistă, expansionistă şi coruptă; dreptul Pieţei Comune de a-şi impune autoritatea legală este, de fapt, o lovitură de stat; în general, Bruxelles-ul a produs una din cele mai mari concentrări de reguli restrictive din istorie, iar europenii au fost puşi în cămaşa de forţă a monedei unice euro; statutul de membri de mâna a doua ai UE i-a aruncat pe est-europeni, inclusiv pe români, în braţele SUA şi NATO; uniunea monetară şi euro se vor prăbuşi în următorii 10 sau 20 ani; creşterea economică redusă, şomajul ridicat, asistenţa socială precară şi o criză de reprezentare care se accentuează subminează capacităţile UE de acţiuni comune; Europa nu este capabilă să pună la punct o forţă militară unită; Constituţia UE nu a trecut, pentru că alegătorii se gândesc la problemele lor de acasă – impozite, sănătate, pensii, educaţie, infrastructuri etc. –, şi nu la birocraţii de la Bruxelles; Europa a alunecat în politici monopolizate de grupuri restrânse, parohiale şi atavistice etc.
Despre aniversarea UE 60 de la Roma, trebuie spus, în primul rând, că s-a înscris perfect pe cursul descendent exponenţial al instituţiei, marcat de cele două decenii trecute.
În preajma aniversării, Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene, și-a lansat planul privind o UE cu mai multe viteze, vizând direct eliminarea unor est-europeni, inclusiv România, de la masa bogaților. Ascuns, ca de obicei, în spatele unor cuvinte umflate, de genul „modalități alternative de cooperare“, sau „grade diferite de integrare“, ori „o Europă cu mai multe viteze“ etc., Juncker a anunțat starea gravă a UE, disensiunile ce-o răvășesc. O Uniune Europeană și o Europă pe care mai-marii ei, aserviți docili ai neoliberalismului, încearcă să o reconfigureze exact ca în vremea Războiului Rece, adică în locul fostei Cortine de Fier urmând să ridice o altă cortină: Cortina de Bani. Juncker vitezomanul a stârnit mânie pretutindeni, de la Paris la Budapesta, cutia de viteze a fost uitată, au apărut apoi Europe în cercuri etc., numai şi numai ca să se ascundă adevărul, acela că acasă, singuri în baie, vorbeţii (vorbitorii) de la Bruxelles leagă retorice despre europeni de mâna I şi europeni de mâna a II-a, sau despre ţări second hand est-europene, cum ar fi România…
La fel, Angela Merkel, parcă mai preocupată ca niciodată în trecut de evoluţiile internaţionale potrivnice hegemoniei germane via UE, speriată de „ciudatul“ de la Washington, de tupeul lui de a-i cere bani mulţi din trecut în contul NATO; de perspectiva de a pierde Franţa şi armata ei, prima de pe continent, şi mai rău, înspăimântată de un Frexit după Brexit, adică de o Europă kaput! Speriată de toate astea şi de altele, a devenit subit o unionistă înfocată, din Declaraţia de la Roma a fost eliminată referirea la „Europa cu mai multe viteze“, coşmarul ţărilor din Est, dar a fost introdusă sintagma „ritmuri şi intensităţi diferite, mergând în aceeaşi direcţie“. Cancelara a scos apoi o lozincă din dotare, adoptată în luna mai 2000 şi uitată de 17 ani, răsuflata „Unitate în diversitate“. A repetat-o obsesiv în ultima lună, la orice ocazie. Dar doamna cancelar nu pricepe că a devenit pisica cu clopoţei în coadă. Că oamenii nu sunt proşti şi o citesc corect: „Unitate în diversitate de viteze“. Nu înţelege că, astăzi, UE este măcinată de crize identitare şi instituţionale, împinsă la zid de ridicarea etnonaţionalismului şi dezangajarea militară a Americii lui Trump; de perspectiva unei noi înţelegeri ruso-americane peste capul europenilor, de reîntoarcerea Europei la o lume bipolară şi la vechiul „echilibru al terorii nucleare“, singurul capabil să ţină în frâu întâmplările omeneşti.
Angela Merkel trebuie să priceapă că UE este a tuturor celor 500 de milioane de europeni sau NU E.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.