În toate zilele protestului din Piaţa Universităţii s-a auzit strigătul pentru libertate al actorului Emil Hossu: „După 22 de ani, am auzit «Libertate, Libertate, Libertate». Mă aflu aici pentru demnitate şi pentru libertatatea renăscută a românilor. Indiferenţa este lipsă de umanitate. Nu poate fi iubit cineva care nu iubeşte pe nimeni".

Iar Emil Hossu a fost iubit, pentru arta sa, pentru căldura umană pe care o degaja, pentru dragostea arătată oamenilor şi animalelor.

Ieri seară, sufletul lui a zburat de pe scena Teatrului „Nottara" către libertatea deplină, cea de dincolo de binele şi de răul pământeşti. Spectacolul „Aniversarea", în care urma să joace, a fost contramandat. „Aniversarea" s-a transformat în dramă pentru soţia sa, Catrinel Dumitrescu, care urma să-i fie parteneră în piesă, pentru ceilalţi colegi de scenă, pentru publicul care aştepta să intre în sală. Cortina ce trebuia ridicată la începutul piesei a căzut la finalul vieţii actorului.

Împlinise, în noiembrie 2011, vârsta de 70 de ani. Acest „maramureşean după mamă, sălăjean după tată", a cărui viaţă a cunoscut încă din copilărie drama deportării într-un lagăr german, urmată de o alta, a deposedării familiei de toate bunurile şi a persecuţiilor ce l-au urmărit până la intrarea în facultate, a slujit scena şi ecranul românesc timp de peste 45 de ani. De la primele roluri la Teatrul Radiofonic, a provocat aplauzele publicului pe scenele teatrelor într-un număr de piese greu de calculat, a luminat ecranul, cu figura sa de june prim, sesizantă şi după vârsta potrivită acestui rol, în filme ca "Toamna bobocilor", "Iarna bobocilor", "Accident", "Secretul lui Bachus", "Cel mai iubit dintre pământeni" (1993), "Balanţa" (1999), "Triunghiul Morţii" (1999), "Une mère comme on n'en fait plus" (1997), "Punctul zero" (1996), "Straniul paradis" (1995), "Liceenii în alertă" (1993), "Oglinda" (1993), "Harababura" (1990), "Un Studio în căutarea unei vedete" (1988), "Să-ţi vorbesc despre mine" (1987), "Cale liberă" (1986), "Totul se plăteşte" (1986), "Noi, cei din linia întâi" (1985), "Secretul lui Nemesis" (1985), "Vara sentimentală" (1985), "Eroii n-au vârstă" (1984), "Convoiul" (1981), "Bună seara, Irina" (1980), "Regăsirea" (1977)...

În Piaţa Universităţii

Cu jocul său plin de natureleţe a dat viaţă pe scenă unor personaje dintre cele mai diverse în piese ca "Bătrânul" de Maxim Gorki, "Omul hazardului", de Yasmina Reza, "Aniversarea" de Thomas Vinterberg şi Mogens Rukov, "În Piaţa Vladimir" de Ludmila Razumovskaia, în care era bătrânul actor, singur într-o lume măcinată de interese, păstrându-şi totuşi capacitatea de a trăi în imaginar, "Copacii mor în picioare", "Blocaţi în dormitor", "Capul de Răţoi", "Clipe de viaţă", "De trei ori dragoste", "Doamna nevăzută", "Doi pe o bancă", "Nu vorbiţi cu actorii", "O familie trăsnită", "Omul cu mârţoaga", "Omul hazardului", "Special sânge".
Pentru acest "amant infidel", cum definea el actorul, îndrăgostit de un rol şi gata să-l părăsească pentru următorul, teatrul, filmul au fost un mod de viaţă, o manieră de a depăşi momentele dificile, un destin.

Era un împătimit al meseriei de actor, convins că fără teatru lumea nu poate înainta, un optimist care "vedea întotdeauna jumătatea plină a paharului", dar şi un revoltat împotriva nedreptăţii sociale, a urii ca armă de a conduce, a actualei lupte politice care a devenit "de o urâţenie înspăimântătoare şi transformă societatea într-o lume pusă pe luptă şi arţag". Era convins că un actor trebuie să fie mereu util societăţii.

Dragostea pentru animale, o altă latură a actorului Emil Hossu

La 69 de ani, declara: "Mă bucur ca-n tinereţe. Am avut patru promoţii de studenţi şi marea noastră bucurie este că, dintre ei, patru sau cinci ne sunt colegi în teatru. Continuăm dialogul ca parteneri în teatru. Mulţumesc lui Dumnezeu că am nişte proiecte, ceea ce pentru un tânăr sau bătrân «pensionar» sunt foarte bine-venite. Îmi dau un sentiment de utilitate, ceea ce menţine pofta de viaţă, mai ales prin negura vremurilor. Singurul lucru care mă mai face să zâmbesc astăzi este prietenia".
Cu vocea caldă, cu zâmbetul fermecător, trecea dincolo de rampă sau de ecran transferând în sufletul spectatorilor vibraţia propriului suflet. Pentru că, aşa cum mărturisea la un moment dat, „tandreţea este o condiţie sine qua non în meseria noastră pentru că actul artistic este un gest de predare şi de maximă intimitate. Sufletul nu poate fi expus, iar arma noastă principală este tocmai sufletul". Tandreţe care se răsfrângea asupra oamenilor, asupra câinilor de acasă şi a celor vagabonzi, pentru care n-a pregetat să demonstreze în piaţa publică.

Omul Emil Hossu a murit. A murit pe scenă, aşa cum, probabil, şi-ar dori orice actor. A murit secerat brusc, amintind parcă de titlul piesei "Copacii mor în picioare".

A plecat poate să se întâlnească cu atâţia alţi actori şi regizori care ne-au părăsit în ultimul timp lăsând scena, filmul, şi spectatorii fără mulţi dintre monştrii ei sacri. A plecat să joace într-o altă dimensiune cu George Constantin, cu Amza Pellea, cu Gheorghe Dinică, cu Ştefan Iordache şi cu atâţia alţii, alături de care şi-a trăit rolurile de-a lungul carierei şi cu care a împărtăşit bucurii şi necazuri, speranţe şi deziluzii pe pământ.

Aplauzele vor însoţi ultimul lui drum, aşa cum i-au însoţit întreaga viaţă.

Odihneşte-te în pace, Emil Hossu!