Un alt sentiment de revoltă

În aceste zile, marea presă occidentală tratează și prezintă, pe larg, o Românie stăpânită endemic de corupție. Este o logică evidentă: dacă zeci de mii de oameni protestează zi după zi, în ciuda frigului de iarnă aspră, împotriva corupției, și mulți români povestesc, pe canalele deschise generos și firesc de presă occidentală (de exemplu, New York Times sau El Pais), despre fapte cutremurătoare („Clubul Colectiv“, „Hexi Pharma“, situația dramatică din spitale) pe care le atribuie corupției generalizate a clasei politice, atunci despre România putem spune că este o țară bolnavă. Suntem în centrul unei atenții fără nuanțe și nemiloase cu sentimentul nostru de iubire de țară. Sau poate că țara noastră, așa cum se prezintă acum, nu mai merită să fie iubită? La urma urmelor, milioane de români au ales să-și iubească țara de departe, din țări mai prospere ale Europei, precum Spania, Italia, Anglia, Germania, Olanda ș.a. România a ajuns un subiect nu atât de îngrijorare, cât de dispreț. Eu, unul, mă revolt din adâncul ființei mele împotriva acestui tablou al disprețului venit din afara României și al disperării dinlăuntrul ei.

E loc de dispreț și de disperare? Este.

E România doar dispreţ și disperare? Categoric, nu.

Este neîndoielnic adevărat că am avut mari afaceri de corupție în falimentul celei mai importante bănci din România, în numeroase privatizări sfârșite în lichidare și jaf, în nenumărate retrocedări de proprietate, nu către proprietari, ci către cumpărătorii de litigii, intermediari care au beneficiat de foarte multe ori, prin utilizarea de acte cel puțin dubioase, de banii și averea Statului Român. Este adevărat că am fost martorii neputincioși a mii de decizii colective (ale consiliilor județene și consiliilor locale) ce favorizau retrocedări sau proiecte de dezvoltare urbană din care beneficiau din gros și fără niciun temei de piață tot felul de mari îmbogățiți ai tranziției (un singur exemplu: la construcția viaductului bucureștean Basarab-Orhideea-Dâmbovița s-au dat despăgubiri de 8.000 €/mp).

Da, suntem țara în care sub regimul Băsescu, al „intensificării decisive a luptei anticorupție“, unul dintre acoliții regimului putea spune: „Pentru 50.000 € nici nu mă dau jos din pat“. Este adevărat că s-au făcut retrocedări de zeci de mii de hectare de pădure după ce legea retrocedării, în prima formă, prevedea o limită maximă de 30 de hectare. Este adevărat că s-au tăiat ilegal, prin complicități ticăloase, sute de mii de hectare de pădure. Este adevărat că șpaga în administrațiile publice a devenit la un moment dat „legea“ care a anulat legile.

Și a venit, până la urmă, momentul răbufnirii din aceste ultime săptămâni. Imaginea protestelor purtate peste țară părea să-i dea lumina unei nădejdi. Din „pămîntul acesta pustiit de minciună“, cum spunea Petru Creția, părea să izvorască din nou sinceritatea, buna-credinţă și voința de bine. Însă numai adevărul, deplinul adevăr, ne poate mântui de șmecherie și de tertip. Nu cred că în numele dreptului sfînt de a ne împotrivi hoției putem să acceptăm să se înfunde țara cu neadevăruri. Voi repeta totdeauna minunata frază a lui Gheorghe Brătianu, scrisă la intrarea în Memorialul de la Sighet, unde și-a găsit barbarul sfârșit: „Adevărul rămâne, indiferent de soarta acelora care l-au servit“. De ce să dispară sau să se năruie dorința de a schimba ceva fundamental prin noi înșine? Revoluția Română din decembrie 1989 este exemplul-far al schimbării prin puterile noastre, urmat de cele mai agresive și interesate încercări de a o minimaliza și reduce la un fapt istoric nedemn de admirație.

Încercăm, ca de atâtea ori în istorie, să fim la un început de drum. Așa strâmtorați cum ne aflăm azi, dacă nu țintim mai sus decât la un trai mai bun, nu-l vom dobândi nici pe acesta. Traiul bun e cu adevărat bun dacă duce la forme mai înalte, la lucruri de calitate create și prin talentul nostru. Așa putem dobândi locul pe care ni-l dorim în Europa. România trebuie să-și redobândească respectul de sine, să se înțeleagă pe sine într-un context aflat, acum, într-o schimbare ce nu pare să fie spre bine și să-și pună în valoare puterile din adânc, care nu sunt mici.

În ce-i privește pe cei care ne judecă din străinătate, eu tot mai sper că presa mare americană, spaniolă, franceză sau italiană privește protestele de aici cu admirația pentru forța de a spune NU corupției, care există, mare și agresivă, și în țările acelea. Lucrul cel mai rău ar fi acela ca protestele să se dizolve într-o nouă politică, din nou interesată, și prin urmare nesinceră. Poate că tocmai confruntarea receptărilor occidentale a manifestului din februarie 2017 este cea care ne așază într-un puzzle european de rezistențe, de imunizare la hoție și decadență. Nu este important doar ca această piesă din puzzle să existe, ci și să fie corect privită, pentru potrivirea ei într-o îngrijorare europeană, dar cu particularitățile ei românești.
Ieșirea înțeleaptă și eficientă din impasul în care s-a ajuns este prin iubirea de oameni și de țară. Cât să mai vorbim de mari proiecte de țară și să avem parte doar de meschine scuze pentru neînceperea lor? Fără îndoială, blocarea corupției la un nivel nesemnificativ este un asemenea proiect de țară. Dar nu poate fi nici singurul, nici cel mai important. Mai semnificativ este să construim, liberi de corupție, mari lucrări de infrastructură fără de care nu intrăm în rândul țărilor dezvoltate. Să nu ne mai resemnăm, parcă fără alternativă, cu o clasare foarte slabă a marilor universități românești în rândul lumii și, totodată, cu trenuri degradate și murdare, care ne transportă, în medie, cu viteza acelora de acum 50 de ani. M-am săturat până la revoltă să fim o țară cu mari potențialuri și mici realități sau realizări.

Decât să fac o listă a neadevărurilor, am preferat să vorbesc despre adevăruri.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.