Un arhitect fabulos: Oscar Niemeyer

La 15 decembrie 1907 s-a născut, la Rio de Janeiro, pe o stradă ce va primi mai târziu numele bunicului său, Oscar Ribeiro de Almeida Niemeyer Soares Filho, ce avea să devină genialul arhitect Oscar Niemeyer. A optat pentru numele Niemeyer al unei bunici originare din Hanovra. Boem şi nepreocupat de viitor în tinereţe, s-a căsătorit, la 21 de ani, cu Annita Baldo, fiica unui emigrant din Padova, cu care a avut o fiică, Ana Maria, de la care are 5 nepoţi, 13 strănepoţi şi patru stră-strănepoţi. În 2004, Annita moare, la vârsta de 93 de ani, după 76 de ani de căsătorie.

Un sculptor al monumentelor

Autor a peste 600 de proiecte în întreaga lume, continuă, la 103 ani, împreună cu echipa sa, să realizeze aproximativ 12 proiecte pe an. La Rio pregăteşte renovarea „Sambodromului”, pe care tot el l-a construit şi unde au loc, din 1984, defilările Carnavalului. Lucrările vor începe în martie. Această arteră din centrul oraşului, înconjurată de gradene, va găzdui probele de tir cu arcul şi va fi punctul de sosire a Maratonului, la Jocurile Olimpice din 2016.

A început să lucreze în tipografia tatălui său, urmând şi cursurile Şcolii de Belle Arte. A obţinut diploma de inginer arhitect în 1934. Deşi avea dificultăţi financiare, s-a hotărât să lucreze fără bani în studioul arhitecţilor Lucio Costa şi Carlos Leao, unde credea că va avea libertatea de a crea ceva diferit de ceea ce întâlnea în jurul său.

Muzeul de Artă Modernă din Niteroi

Este pionierul posibilităţilor formale ale betonului armat şi al impactului lor estetic. Construcţiile sale, de multe ori susţinute de piloni, sunt caracterizate prin combinaţia îndrăzneaţă de volume şi spaţii libere, care i-au creat o marcă inconfundabilă. A fost numit, laudativ şi critic, un „sculptor al monumentelor”, preţuit ca un mare artist şi un mare arhitect al generaţiei sale. Operele lui includ edificii publice pentru oraşele din Brazilia şi Cartierul general al Naţiunilor Unite din New York, printre altele.

În 1936, Lucio Costa a fost contactat de ministrul Educaţiei pentru construirea unui nou sediu al Ministerului Educaţiei şi Sănătăţiii Publice din Rio de Janeiro. Trei ani mai târziu, Niemeyer îşi asuma conducerea unei echipe de arhitecţi, avându-l consultant pe Le Corbusier, pentru acest edificiu, declarând că va vrea o nouă formă „omului nou, brazilian şi modern”. La cererea lui, edificiul a fost redenumit în 1985 „Palatul Gustavo Capanema”, după numele ministrului care comandase lucrarea.

A fost primul zgârie-nori din lume sponsorizat de stat, depăşind de departe tot ceea ce construise până atunci Le Corbusier. Terminat în 1943, când Niemeyer avea 36 de ani, edificiul conţinea elementele a ceea ce avea să devină „Modernismul Brazilian”. Au fost folosite materiale şi tehnici locale, cum ar fi azulejos (plăci de ceramică policromă), provenite din tradiţia portugheză, jaluzelele lui Le Corbusier, ce puteau fi legate de formele maure ale arhitecturii coloniale, culori vii, ce făceau aluzie la peisajul brazilian.

„Nu sunt atras de unghiul drept şi de liniile categorice, puternice şi inflexibile, create de om, avea să declare arhitectul. Mă atrage curba liberă şi senzuală – curba pe care am descoperit-o în munţii ţării mele, în cursul sinuos al râurilor ei, în trupul femeilor iubite.”

Vechi Stalinist care nu s-a căit niciodată, cel care s-a declarat „duşman al unghiului drept şi al capitalismului”, virtuozul betonului armat, maestru al curbelor şi bolţilor, este considerat în Brazilia un „geniu în viaţă”.

Centrul Cultural Oscar Niemeyer

Faima lui internaţională a început în 1939, când a conceput, împreună cu Lucio Costa, Pavilionul Brazilian de la Târgul Internaţional de la New York. Impresionat, primarul Fiorello La Guardia i-a înmânat lui Niemeyer cheia oraşului, explicând că Pavilionul a adoptat un limbaj „graţios şi elegant, plin de lumină şi fluiditate spaţială”. La jumătatea secolului XX, „Modernismul Brazilian” arhitectural a fost considerat „primul stil naţional din arhitectura modernă”. Revistele de specialitate ale anilor ’40 şi ’50 erau pline de cronici entuziaste la adresa „ţării făgăduinţei a celei mai originale şi îndrăzneţe arhitecturi contemporane”.

În 1940, primarul oraşului Belo Horinzonte i-a comandat lui Niemeyer o serie de clădiri, cunoscute sub numele de „Compexul Pampulha”. Prima dintre ele a fost Biserica Sfântul Francisc din Assisi”. Au urmat un casino, o sală de dans, un club de iahting şi unul de golf, dispuse în jurul unui lac artificial, dar şi o casă de weekend pentru primar. Terminat în 1943, complexul a provocat controverse. Autorităţile conservatoare ale Bisericii au refuzat să sfinţească lăcaşul până în 1959, din cauza formei lui neortodoxe şi a altarului mural pictat de Candido Portinari, care-l prezenta pe Sfântul Francisc ca salvator al bolnavilor, al săracilor şi, mai grav, al păcătoşilor. Pampulha i-a oferit lui Niemeyer posibilitatea de a se opune monotoniei arhitecturii contemporane lui, funcţionalismului prost înţeles şi dogmelor privind formele arhitecturale. În 1950 a apărut în SUA prima carte despre creaţia sa, semnată de Stamo Papadaki. Trei ani mai târziu a fost ales pentru postul de decan al Şcolii Superioare de design de la Harvard, dar aparteneţa sa la Partidul Comunist a dus la refuzarea vizei de intrare în SUA.

Deceniile cinci şi şase ale secolului al XX-lea sunt marcate de o serie de edificii importante. În Brazilia se remarcă clădirea Congresului Naţional, Catedrala, Muzeul Naţional şi Biblioteca Naţională. În 1956 apare o idee care ar fi visul oricărui arhitect: construirea de la zero a unui oraş ce urma să devină noua capitală a Braziliei. Niemeyer şi-l asociază pentru planul urbanistic pe Lucio Costa. În câteva luni a desenat un mare număr de clădiri rezidenţiale, comerciale şi guvenamentale. Printre ele, „Palacio da Alvorada”, reşedinţa preşedintelui, diverse ministere, cu elemente care se repetă în fiecare clădire dând oraşului unitate formală. Cei doi arhitecţi au imaginat străzi fără trafic, clădiri plutind deasupra solului, susţinute de coloane, cu spaţii ce făceau legătura între construcţie şi mediul ambient.

Muzeul Oscar Niemeyer din Curitiba

Oraşul a fost conceput şi construit în patru ani. La finalul lucrărilor, Niemeyer a fost numit şeful Colegiului de Arhitectură al Universităţii din Brazilia, iar în 1963 de devenit membru de onoare al Institutului American al Arhitecţilor din SUA, primind şi Premiul Lenin acordat de URSS.

Zece ani mai târziu se exila la Paris, în timpul dictaturii militare din Brazilia. Ministrul Forţelor Aeriene şi Navale afirmase că „locul unui arhitect comunist este la Moscova”.

Lucrează în această perioadă la Centrul pentru Expoziţii Internaţionale de la Tripoli, din Liban, proiectează Universitatea de Ştiinţă şi Tehnologie din Alger, construieşte sediul Partidului Comunist Francez din Paris, şi, în Italia, pe cel al Editurii Mondadori. Tot acum devine designer de mobilier pentru „Mobilier International”. Proiectele sale pariziene, caracterizate ca şi arhitectura lui de linii curbe, au fost produse mai târziu, în Brazilia, de compania japoneză Tendo.

În ultimele două decenii ale secolului trecut, faima lui a continuat să crească. În 1981 este distins cu „Pritzker Architecture Prize”. Proiectează în Brazilia „Memorialul Populaţiei Indigene” şi Catedrala din Paz.

Obsedante sfere şi cupole

Catedrala din Brasilia

„Seu Oscar” (Domnul Oscar), cum este numit în Brazilia, a inaugurat simbolic monumentala construcţie a „Centrului Cultural Niemeyer” în ziua aniversării sale, din decembrie anul trecut, fiind înconjurat de prieteni, jurnalişti şi de soţia sa, care i-a fost şi asistentă, Vera Lucia, cu care s-a căsătorit când avea 98 de ani.

Deocamdată un şantier pe cornişa oraşului brazilian Niteroi, din golful Rio, singura aşezare urbană din ţară fondată în secolul al XVI-lea de către amerindieni, un edificiu în formă de melc va deveni o fundaţie cu numele său. Ea va găzdui sculpturi, desene, machete care retrasează cei peste 70 de ani de carieră ai genialului arhitect, dar şi săli de expoziţie, un auditorium şi săli de curs.

La Niteroi se ajunge traversând un pod suspendat, lung de 14 kilometri, peste golful Guanabara, sau cu feribotul care face naveta între oraş şi Rio. Oraşul a dorit să-şi lege numele de cel al celebrului arhitect, în speranţa că va atrage un număr mai mare de turişti.

Fundaţia se află pe „Drumul Niemayer”, un complex arhitectural ce se întinde pe o lungime de 3,5 kilometri de-a lungul ţărmului şi care cuprinde alte şapte opere ale maestrului. Cea mai cunoscută este Muzeul de Artă Contemporană, în formă de farfurie zburătoare, pe care l-a creat la vârsta de 89 de ani. Pe acest drum care are drept capete de perspectivă două catedrale, una catolică şi una baptistă, se mai află un teatru popular, un terminal de feribot, un muzeu al cinematografului brazilian, o piaţă numită „Juscelino-Kubitschek” după numele preşedintelui republicii între 1956 şi 1961, care a fost la originea creării oraşului Brasilia, şi un memorial turistic despre Niteroi. Aceste noi opere ale lui Niemayer vor fi finanţate în proporţie de 3% de către municipalitate, restul fondurilor venind de la donatori particulari, atât instituţii laice, cât şi religioase, printre care şi Vaticanul.

Lucrează, de asemenea, la planurile Catedralei de la Belo Horinzonte, ale unui muzeu al fotbalului, care va purta numele lui Pele, la Santos, ale unui Acvarium la Buzios şi ale unei biesrici, „Petropolis”, în Statul Rio.

Casa în formă de porumbel din Brasilia

În luna martie, la Aviles, în Spania, se va deschide Centrul Cultural Internaţional „Oscar Niemeyer”, realizat după planurile oferite în 2005 de arhitect acestui vechi oraş industrial din Asturia. Şi mai are în lucru proiecte pentru Argentina şi pentru Alger.

O premieră a apărut la vârsta de 96 de ani. A fost invitat să conceapă Pavilionul de Vară al „Serpentine Gallery” din Londra, prima lui comandă în Marea Britanie.

Împlinirea vârstei de 100 de ani l-a găsit implicat în diverse proiecte, mai ales sculpturale, dar şi intervenţii asupra propriilor lucrări anterioare, protejate prin Legea Patrimoniului Naţional. Cu ocazia centenarului, Vladimir Putin i-a decernat Ordinul Prieteniei.

În „Curbele timpului: Memoriile lui Oscar Niemeyer”, apărută la Londra în anul 2000, arhitectul îşi caracteriza creaţia drept „un protest deliberat, izvorât din mediul în care trăiesc, cu plajele lui albe, munţii uriaşi, vechile lui biserici baroce şi frumoasele femei bronzate”.

Opera sa recentă şi-a atras criticile specialiştilor care subliniază caracterul ei repetitiv, absenţa inovaţiilor, proasta inserţie a edificiilor în mediul urban. „Ai crede că ies dintr-o linie de montaj”, scria jurnalistul Silas Marti de la „Folha” din Sao Paulo, citat de presa franceză. Niemeyer recunoaşte el însuşi că formele şi volumele ultimelor creaţii seamănă între ele, mai ales sferele şi cupolele care îl obsedează.

În pofida vârstei, arhitectul se duce zilnic la studioul său din Rio, situat la etajul al zecelea al unei clădiri de pe Avenida Atlantica. Mărturiseşte că îi tremură mâna, că i-a slăbit capacitatea vizionară şi că „să ai 100 de ani este o porcărie”.

Opera lui Oscar Niemeyer rămâne pagina de gardă a istoriei arhitecturii moderne.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.