Un Don Giovanni, semnat Krzysztof Warlikowski, controversat la Bruxelles

Până la 30 decembrie, Teatrul La Monnaie găzduieşte o nouă premieră cu capodopera lui Mozart, a cărei regie este semnată de Krzysztof Warlikowski. Genialul regizor polonez, care a propus deja la Bruxelles neuitatele Medea, Macbeth şi Lulu, contează din nou pe o echipă excepţională de cântăreţi, sub bagheta lui Ludovic Morlot.

Înainte de premieră, Revista Opera a publicat un amplu articol despre viziunea regizorală a lui Warlikowski.

În primul rând, trebuie relevat adevărul – cinematografic, dar dincolo de realism – care caracterizează teatrul lui Warlikowski.

Într-un embrion de decor – câteva mobile şi elemente provizorii – care nu dau decât o idee vagă de ce va fi scenografia concepută de Malgorzata Szczeniak, personajele se detaşează cu o precizie extraordinară. În octombrie, după 10 zile de repetiţii, Warlikowski declara criticului Mehdi Mahdavi: „Aproape am conceput primul act, dar cel de al doilea se află încă înainte de a fi decis. Este vorba despre o lectură pe care o facem împreună pentru a înţelege terenul pe care vom evolua. La primele mele experienţe în operă, le vorbeam cântăreţilor timp de trei zile. Acum ştiu că ei nu posedă această formă de atenţie. Le expun deci o viziune generală, fără a intra în detalii. Ca să ştie în ce univers ne aflăm şi ce gen de adevăr căutăm. După o perioadă de «scrâşniri» cu muzica, imaginaţiile noastre încep să lucreze împreună. Acest lucru se petrece în momentul în care cântăreţii încep să fie liberi şi să acţioneze după propriile lor impulsuri”.

Regizorul Krzysztof Warlikowski

Cu o voce voalată, Warlikowski a tradus cuvintele lui Da Ponte într-un limbaj contemporan, disecând până la cea mai mică inflexiune psihologică textul. Mai ales, el arată fiecare gest, fiecare expresie cu scopul de a da impresia că încarnează mai multe personaje deodată, ca şi cum le-ar conţine pe toate.

„Joc, pentru că nu cu vorbele reuşesc să duc cântăreţii într-o direcţie mai concretă şi să le dau mijloacele de a aborda fiinţele moderne”.

Confruntat cu echipa de cântăreţi – această mecanică totodată complexă şi fragilă de care atâţia regizori de teatru s-au lovit ca de un obstacol insurmontabil – Warlikowski nu dă înapoi. Din acest motiv, majoritatea interpreţilor i se supune ca nimănui altcuiva, cu excepţia lui Dmitri Tcherniakov.

Este genial, atât de rapid încât ne insuflă dorinţa de a fi ca el”, se entuziasma Jean-Sébastien Bou, care îl interpretează pe Don Giovanni.

Barbara Hannigan şi Jean-Sebastien Bou

Barbara Hannigan

„Chiar atunci când caută o soluţie în scenă, totul este exact, deşi sunt doar propuneri. Eram uşor impresionat la început până când mi-am dat seama că trebuie să ai răbdare. Pentru că, în realitate, el ne observă, nu ca actori, ci ca persoane. Se foloseşte de ceea ce vede. De aceea nu trebuie să încercăm să-l imităm, ci să înţelegem ce face pentru a interioriza ideea lui. Cel mai greu lucru este să te abandonezi până la punctul în care nici nu mai simţi că acest lcuru se întâmplă. Ca şi cum ne-am impregna de personajele noastre aproape fără voie”.

Cartenerii săi, baritonul francez a venit fără idei precise despre rolul lui. „Sincer, am interpretat acest rol când eram tânăr, dar în condiţii mult mai modeste şi fără maturitatea necesară pentru a înţelege exact ce înseamnă. M-am simţit deci complet deschis, mai ales cu un regizor ca Warlikowski. Desigur, am văzut şi am ascultat Don Giovanni de nenumărate ori. Trebuie să scap de toate clişeele pe care sunt tentat să le reproduc, fără voia mea. La operă rămânem cel mai adesea prizonierii unui libret, şi nu sensului şi inteligenţei textului, obişnuinţa devenind o a doua natură. Aici totul este prielnic spontaneităţii şi mi se întâmplă să mă surprind pe mine însumi”.

Ce alt drum poţi urma, de altfel, pentru a intra pe deplin în pielea şi în mintea acestui „dissoluto”, acestui revers al eternului feminin, descoperit de Warlikowski prin figurile Medeei şi a lui Lulu?

„De ce această nevoie de a trece de la o femie la alta, nu atât în intriga operei, ci în planul mitului? se întreabă regizorul. Nu voiam să adopt un punct de vedere machist. În secolul XXI, Don Giovanni îmi apare ca un dublu al lui Brandon, personajul încarnat de Michael Fassbender în Shame, filmul lui Steve McQueen. Un om care încearcă o teamă existenţială pentru că nu se simte în stare să facă dragoste cu o femeie de care se simte aproape şi nu-şi regăseşte potenţialul decât în faţa unei prostituate. Victimă a dependenţei sale, nu mai resimte decât durere. Mozart, Da Ponte, vor sfârşi prin a emigra în Statele Unite pentru a scăpa unui adevărat trac, ca şi Casanova care ar fi participat la scrierea libretului şi, în orice caz, a participat la o reprezentaţie a operei. Nu mai lipseşte decât Sade pentru a completa cvartetul. Evient, trebuie să ştiu de la început despre ce vorbesc, în ce constă această existenţă. Şi atunci mă gândesc la propria mea experienţă”, explică Warlikowski.

Rinat Shaham şi, în spate, Rosalba Torres Guerrero

Căutarea adevărului

Această căutare a adevărului, care revine ca un laitmotiv în procesul creării operei, cere ca fiecare cântăreţ-actor să coboare cât mai adânc în el însuşi, proiectându-se dincolo de experienţa personală.

„Inima mea a fost frântă, am frânt la rândul meu inimi şi am comis greşeli în viaţă, mărturiseşte Barbara Hannigan, interpreta rolului Donna Anna. Toate aceste traumatisme îmi sunt utile. În acelaşi fel, pot să mă inspir dintr-o pictură, dintr-o imagine, dintr-o frază citită într-o carte sau chiar din actualitate. Ascultând BBC, am aflat că o femeie a reclamat un viol, dar poliţia n-a găsit povestea ei suficient de coerentă pentru a începe o anchetă. Puţin după aceea, bărbatul pe care îl acuzase a venit la rândul lui la poliţie pentru a depune o plângere împotriva ei. Cu trei zile înainte ca povestea să fie judecată, femeia s-a sinucis pentru că nu voia să depună mărturie la tribunal. Nu ştiu unde este adevărul în această poveste, dar faptul este foarte prezent în felul în care interpretez acum. Având în minte această situaţie oribilă pentru toată lumea, mă simt invadată de mânia, de tulburarea şi de frustrarea pe care le-a provocat în mine”.

Barbara Hannigan (Donna Anna) şi Topi Lehtipuu (Don Ottavio)

Maniera în care soprana canadiană intră în pielea personajului, fără cea mai mică urmă de inhibiţie, când regizorul îi cere să atingă limitele fizice ale violenţei, este uluitoare. Cu atât mai mult, cu cât, reţinută la München pentru o serie de reprezentaţii cu Die Soldaten, n-a urmărit începutul repetiţiilor decât sporadic. „Dificultarea nu era de a trece de la Zimmerman la Mozart, explică ea, ci de la Marie la Donna Anna, pentru că sunt incredibil de diferite. Prima este naivă, şireată, destul de fericită şi optimistă de la natură, opusul celei de a doua. În primele două săptămâni, am crezut că înnebunesc. Acum sunt cu adevărat Donna Anna”.

Această interpretare a rolului este fructul relaţiei care o uneşte pe Barbara Hannigan de Krzysztof Warlikowski de la uimitoarea lor Lulu de la teatrul La Monnaie. „Krzysztof mă inspiră extraordinar şi nu numai în producţiile pe care le facem împreună. Întâlnirea cu el mi-a schimbat viaţa. De la începutul colaborării noastre era clar că nu avem nevoie să ne vorbim pentru a ne înţelege. Krzysztof este extrem de profund şi de intens în maniera de a ne conduce. Uneori nu mai ştii dacă joacă Donna Anna, Don Ottavio sau Don Giovanni şi asta nici nu are importanţă, pentru că el creează înainte de orice o atmosferă. Astăzi mi-era foarte teamă să abordez Non mi dir. Eram întinsă sub un mantou, Krzysztof arătându-i lui Topi Lahtipuu, interpretul lui Don Ottavio, ce ar trebui să facă în timp ce eu cânt. Odată aria terminată, am avut un sentiment de gratitudine, pentru că nu a trebuit să aştept şi să mă neliniştesc încă o zi”.

În aceste momente de o intensitate puţin obişnuită constaţi în ce măsură angajamentul fizic poate servi cântul, decuplând expresivitatea unei linii vocale, debarasate de orice tentaţie hedonistă. Personaj adesea şters, ale cărui arii destramă urgenţa dramatică aproape ca două paranteze inutile, Don Ottavio câştigă astfel o a treia dimensiune. „Această producţie stabileşte o relaţie autentică între Anna şi Ottavio, remarca Barbara Hannigan. El nu mai este un loser, cum este văzut adesea. Pentru că, dacă ar fi cu adevărat aşa, de ce ar rămâne ea cu el după moartea tatălui său? El reprezintă pentru ea o bază solidă şi stabilă. Ea ştie în adâncul sufletului că are nevoie de el. Din multe puncte de vedere, Donna Anna nu se simte în largul ei decât în negare. De aceea rarele momente în care este sinceră cu Don Ottavio sunt de o mare intensitate”.

Jean-Sebastien Bou (Don Giovanni) şi Rinat Shaham (Donna Elvira)

O avalanşă de sensuri

Dacă nu este întodeauna simplu să urmezi meandrele discursului regizorului, a cărui hipersensibilitate se potriveşte destul de puţin cu rigoarea cerută de o expunere dramatică, totul devine clar pe scenă. Şi aceasta în pofida profuziunii de sensuri şi de figuranţi, şi a unei anumite lipse de determinare a spaţiului, atât de caracteristică artei Malgorzatei Szczesniak. Creaţiile scenografei poloneze, de fapt mult mai mult decât simple scenografii, sunt locuri de trecere animate de o poetică singulară a spaţiului.

„Nu gândim niciodată numai plecând de la libret – nu este suficient – ci în funcţie de universul în care evoluează personajele, opera, textul şi imaginaţia noastră. Spaţiul trebuie să aibă întotdeauna o deschidere, lăsând astfel să se exprime fragilitatea, sensibilitatea noastră. De aceea eu îl împart adesea în mai multe segmente, ca nişte cutii relevând niveluri diferite, de la conştient la multiplele straturi ale inconştientului. În ce univers poate funcţiona Don Giovanni, personaj bizar, totodată activ, avid de noutate în practicile sale sexuale, şi autodistructiv? Locul în care trăieşte este ambivalent. Un apartament în Manhattan, dar într-un cartier abandonat, unde poate să se ascundă şi să dea mari petreceri în acelaşi timp. De asemenea, un fel de bordel, nu în sensul propriu, ci prin fantasmele pe care le trezeşte. Decorul nostru este foarte rece, cu pereţii capitonaţi cu albastru, ca într-un bar. Este un loc uneori obscur, în contrast cu bomboniera roşie şi aurie a Sălii Mari de la La Monnaie. Am folosit materiale organice, metal şi oglinzi pe podea şi pe pereţi, care multiplică reflexele. Este dificil să-ţi imaginezi, înainte de premieră, globalitatea punerii în scenă. Lipsesc prea multe elemente. De exemplu, videastul Denis Guéguin nu a terminat filmarea secvenţelor-cheie pentru majoritatea citatelor din Shame, care vor fi proiectate mai ales în timpul Uverturii”, mărturisea Malgorzata Szczeniak.

În ajunul ultimului şnur, Krzysztof Warlikowski a revenit aspra finalului actului I. Fiecare şi-a găsit locul şi tabloul pare epurat şi mai dens în acelaşi timp. Din acest punct de vedere, lucrul efectuat de regizor cu ansamblurile, repetate cu obstinaţie, se relevă facinant, privirea mereu la pândă nu lasă să treacă nimic, duşman cum este nu numai al convenţiilor unui anume teatru liric, dar şi al gesturilor parazitare, poate nesemnificative pentru un ochi neexersat şi care totuşi distonează în armonia ansambului.

În această manieră de a dispune prezenţele pe scenă, ajungând la un echilibru eminamente muzical al corpurilor, instrumente ale unui teatru exacerbat, şi voci, al căror cânt pare să izvorască din rănile ascunse în adâncul interpreţilor, însufleţiţi de o dramă cu care se identifică, stă arta lui Warlikowski.

Producţia a stârnit reacţii diverse, din cauza viziunii regizorale, în primul rând. I s-au reproşat lui Warlikowski introducerea video-urilor porno, faptul că sexul înlocuieşte seducţia şi că Don Giovanni nu mai este marele senior „blestemat”, cuceritorul irezistibil.

„Don Juan este fără îndoială un parvenit al jet-set-ului. Bolnav poate de propriile excese, la sfârşitul vieţii şi sub perfuzie, el caută mai ales să umple vidul existenţial prin bulimie – o reîncarnare a lui Brandon din Shame pentru regizor. Ca şi femeile care îşi înneacă durerea în băutură, nimfomanie şi isterie.(…) Warlikowski aruncă o privire nemiloasă şi disperată asupra societăţii noastre”, scrie criticul Didier Van Moere în Diapason.

În distribuţie: Jean-Sébastien Bou (Don Giovanni), Sir Willard White (Il Commendatore), Barbara Hannigan (Donna Anna), Topi Lehtipuu (Don Ottavio), Rinat Shaham (Donna Elvira), Andreas Wolf (Leporello), Jean-Luc Ballestra (Masetto), Julie Mathevet (Zerlina).

Scena din spectacol

Ludovic Morlot

Un Don Giovanni al zilelor noastre

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Magdalena Popa Buluc 7431 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.