Un om, o vioară, un univers de sentimente (VIDEO)

Violonistul Alexandru Tomescu a vizitat zilele trecute redacția Cotidianul. În interviul pe care ni l-a acordat, Alexandru Tomescu – singurul artist român care cântă la o vioară Stradivarius – ne-a vorbit despre cum se schimbă scara valorilor umane din cauza acestui tsunami de informații care vin zilnic peste noi, despre ce lipsește societății românești pentru a fi ea însăși. Dar și despre copii am vorbit, despre un manifest pentru tânăra generație și despre importanța dialogului între interpret și publicul său. Veți vedea și imagini de la restaurarea casei din Mihăileni a lui George Enescu, dar și imagini de la concertul susținut chiar în Biserica din Urși, obiective la restaurarea cărora a contribuit. Cu alte cuvinte, vă oferim o introspecție în sufletul unui mare artist român. Un regal de energie pozitivă, idei și bun-simț. Vă invităm să vizionați ori să citiți mai jos prima parte a interviului.

Un om, o vioară, un univers de sentimente. Dintre toate sentimentele care plutesc pe lângă noi acum, pe care l-ai alege?

La început de interviu un sentiment foarte tonic, ca să zic aşa. Un sentiment foarte plin de energie. Simt că aici, la voi în redacţie, se vor întâmpla lucruri foarte frumoase şi mă bucur să fiu aici chiar de la început.

Am ascultat ce cânţi şi cum cânţi şi mi se pare că principalul mesaj pe care îl transmiţi tu este acesta: oameni buni, nu uitaţi de Dumnezeu! Iubiţi-L!

Da. Este foarte frumos spus. Sigur că eu cred şi simt că muzica pe care o cânt are o dimensiune spirituală, care nu se restrânge neapărat la creştinism, la o singură religie, ci înlesneşte la modul general un contact al omului cu lucrurile superioare, cu lucrurile care chiar contează pe termen lung. De aceea mă consider foarte norocos, foarte norocos… Puţini oameni au această şansă de a avea ca meserie, de a îşi câştiga traiul practicând ceva care nu are neapărat o finalitate palpabilă, materială, şi care te ajută să creşti din punct de vedere spiritual. Aici îi includ evident şi pe poeţi şi pe toţi ceilaţi artişti.

Se schimbă scara valorilor umane sau este doar percepţia noastră că se schimbă din cauza acestui tsunami de informaţii care vin zilnic peste noi?

Da, fără îndoială, lucrurile se schimbă mai repede, poate mai repede decât putem noi să le asimilăm şi, privind în urmă, în ultima sută de ani lucrurile s-au schimbat dramatic, iar în ultimii 50 de ani s-au schimbat incredibil.

Se schimbă şi acum pentru că informaţiile pe care le primim adesea sunt despre durere, despre atentate, despre suferinţă, crimă, parcă mai mult decât oricând.

Eu chiar citeam că, în urmă cu 100 sau 200 de ani, aveau loc violenţe, se petreceau crime, poate chiar mai rele decât cele din ziua de astăzi, dar oamenii nu erau atât de conectaţi, nu aveau cum să afle repede şi atât de multe despre unele, despre altele. Acum rămâne de discutat în ce măsură este util, în ce măsură ne ajută, în ce măsură decidem unii dintre noi să ne implicăm în a salva, a interveni undeva, într-o parte sau în alta… Dar eu cred că, pe termen lung, foarte mulţi oameni încep să-şi facă propriile lor sisteme de valori, propriile lor filtre. În ziua de astăzi, cu internetul care practic este noua oglindă magică…

În bine sau în rău?

Într-un mod personal pentru fiecare. Nu cred că poate fi doar bine sau doar rău. Cu internetul, care este noua oglindă magică care îţi dă răspunsul la orice întrebare, tocmai asta e. Trebuie să ştii ce să-l întrebi, să ştii cum să cauţi o informaţie. Informaţiile pe internet sunt despre aproape tot, aş putea să spun, dar trebuie să ştii cum să le accesezi. Și se schimbă cumva această obişnuinţă de căutare şi de adunare de informaţii care, înainte, presupunea poate călătorii de studii, zeci de ore petrecute în bibilioteci sau muncă pe teren. Acum, multe dintre ore se duc către o ”puricare” a spaţiului virtual şi a inventării de filtre. Eu cred că în acelaşi fel oamenii, la un moment dat, simt o suprasaturare de ştiri groaznice cu atentate, cu sânge şi aşa mai departe. Oamenii ajung cumva imuni la lucrurile acestea, ajung să nu mai fie înspăimântaţi, să nu mai simtă durerea. Cred însă că rolul muzicii, al muzicienilor, este tocmai acela de a reaminti care sunt acele puncte de reper la care sa revii oricând. O simfonie de Beethoven îţi transmite acelaşi mesaj. Muzica clasică te ia cu ea şi te scoate din acest ritm nebunesc al vieţii în care trăim şi descoperi un nou ritm, propriul ritm al muzicii.

Repere. Ce mai înseamnă reperele şi dacă ar fi să scrii un manifest pentru generaţia viitoare, pe care să-l citească poate şi fiica ta, care acum are un an şi jumătate, ce ai scrie în acel manifest?

Grea misiune. Cred că mi-ar lua câţiva ani ca să redactez aşa un document. Copiii din ziua de astăzi simt că sunt deja altfel, ei par deja să ştie foarte multe lucruri şi, cred că atunci când sunt lăsaţi să le descopere ei înşişi, o pot lua pe nişte căi bune. Sigur, noi ca părinţi avem responsabilitatea de a le fi cumva modele. Simt că vine din urmă o generaţie foarte diferită de a noastră.

Și care vor fi reperele acelei generaţii?

Nişte repere pe care şi le vor scrie ei înşişi.

Dar vor semăna cu ale noastre, oare?

Nu cred. Tehnicile de creştere a copiilor sunt foarte diferite în ziua de azi, adică ei sunt lăsaţi mult mai liberi, lăsaţi să facă greşeli, lăsaţi să experimenteze, lăsaţi să…

Să vină la concertele tale, să se joace în faţa scenei…

Să vină, Da. Și acesta este un nou trend. Unii artişti permit copiilor să vină la concerte şi de la vârste de patru, trei sau chiar doi ani. La turneul pe care l-am încheiat în luna mai, Turneul Stradivarius, unde am cântat Sonata pentru vioară solo de Bela Bartok, o muzică grea şi pentru adulţi, darămite pentru copii, am avut printre spectatori şi copii care nu aveau mai mult de doi ani.

Și ce au făcut?

Unii dintre ei au dormit. Pentru un artist asta este cel mai mare compliment. Să dormi, să adormi, pentru că muzica îţi deschide calea către alte lumi. Ce călătorie mai totală, mai completă în alte lumi e alta decât aceea a somnului, nu? Închizi ochii şi, deja purtat de muzică, visezi că eşti în altă parte. Și lucrul acesta se poate petrece doar dacă muzica este bine cântată fiindcă, dacă este interpretată prost, nu poţi să te relaxezi, nu poţi să adormi pentru că tot timpul e câte o notă alandala!

Tu dialoghezi foarte mult cu publicul tău, inclusiv cu copiii cărora le explici ceea ce cânţi.

Da, cu copiii încă învăţ să comunic, dar cât e viaţa de lungă învăţ. E important. Artistul comunică. Cred că artistul este un comunicator al unui mesaj care vine de altundeva. El este mai degrabă un fel de intermediar. În ziua de astăzi, mai ales atunci când abordezi partituri care în România sunt noi, total necunoscute, este necesar să spui şi câteva cuvinte. Efectele sunt absolut remarcabile, dramatice. Sunt piese care, altminteri, nu ar fi fost luate în seamă sau nici măcar ascultate până la capăt. În clipa în care oamenii au o cât de mică idee despre ceea ce se întâmplă acolo, o idee despre viaţa compozitorului, despre contextul în care el a compus lucrarea respectivă, dintr-odată empatizează altfel cu muzica. Și nu mă refer aici la a ţine o prelegere despre Bartok sau o prelegere abundând în termeni de muzicologie, ci pur şi simplu o comunicare sinceră, deschisă. Eu niciodată nu am iubit limbajul acesta care abuzează de termeni specializaţi şi am preferat să vorbesc direct, sincer, aşa cum şi gândesc de altfel.

Ce lipseşte societăţii româneşti pentru a fi ea însăşi?

Aş vrea să ştiu şi eu răspunsul la această întrebare! Ar merita organizată o adunare sau un congres, la care să vină sociologi şi psihologi, poate şi un politician, dar nu prea mulţi, să vină şi artişti. Cred că fiecare ar pleda, poate, pentru ingredientul la care el ţine cel mai mult, a cărui lipsă doare cel mai mult. Ceea ce simt eu că s-a pierdut în România, în raport cu ceea ce văd şi îmi place în alte ţări, este acel sentiment că îţi pasă. Că îţi pasă de această ţară, că îţi pasă de binele ei. România este a noastră, chiar dacă nu suntem proprietari pe fiecare centimetru pătrat de trotuar. În clipa în care nouă ne-ar păsa realmente de ceea ce se întâmplă în general, în aceeaşi măsură în care ne pasă de ceea ce se întâmplă în curtea noastră sau în apartamentul nostru, ori în balconul nostru, atunci eu cred că lucrurile ar arăta altfel. Această nepăsare pentru spaţiul public, pentru spaţiul extra-personal, cred că vine din perioada comunistă când s-a tăiat din rădăcini tot individualismul şi simţul comunităţii. Asta încercăm, de exemplu, să facem şi cu proiectul de la Mihăileni, cu casa lui Enescu si cu Academia de Muzică. Una dintre direcţii este aceea de a recrea o comunitate, o interacţiune umană care să dea naştere la ceva frumos. Dacă am avea mai multe astfel de proiecte în care oamenii să se implice ca voluntari, să aibă puterea să vadă că pot schimba ceva prin propriile forţe, atunci lucrurile ar arăta mai bine. Sunt adeptul schimbărilor facute la nivel individual, de jos în sus. În sus am tot avut diverşi cavaleri călare pe cai albi sau suri şi nu prea s-a schimbat mare lucru.

Eşti un model pentru artişti pentru că eşti violonist civic. Un violonist care a decis să susţină cu generozitate proiecte cărora, altfel, le-ar fi fost greu să se descurce fără ajutorul tău. Este vorba despre reconstrucţia casei de la Mihăileni în care s-a născut George Enescu. Este vorba şi despre biserica din Urşi. Ca să dau doar două exemple.

Sunt o mulţime de proiecte pe care le-am sprijinit şi pe care le sprijin în continuare. O fac din convingere şi o fac pentru că mi se pare cât se poate de normal. Încerc să ajut şi eu cu ce pot să fac mai bine. George Enescu spunea că armele cu care îşi ajută el ţara sunt vioara şi arcuşul şi îndrăznesc să spun că aşa îmi doresc să fac şi eu.

Te-ai întors recent de la Mihăileni, a fost o clacă, chiar la începutul lunii august, o atmosferă extraordinară, au venit copii, au venit artişti, tu ai avut un concert în aer liber pe pridvorul casei. Și sunt veşti bune pentru că am văzut că, după doi ani de eforturi din partea tuturor, Ministerul Culturii a oferit patronajul său pentru Academia de Arte de acolo.

Sunt o mulţime de veşti bune care au venit acum, în ultima vreme. Un rol determinant în succesul acestui proiect l-a avut şi îl are în continuare domnul arhitect Șerban Sturdza, împreună cu fundaţia ”Pro Patrimonio”. Cu domnul Sturdza am mers în urmă cu peste doi ani pentru prima dată acolo, la Mihăileni, să vedem despre ce e vorba. Eu citisem povestea Ralucăi Știrbăţ de pe Facebook. Era un strigăt disperat de ajutor şi povestea circula ca de obicei pe Facebook: ”vai, vai, ce se face, de ce nu se întâmplă nimic!”. Aceste noutăţi au o viaţă destul de scurtă pe Facebook, adică senzaţionalul se epuizează în câteva zile, maximum o săptămână. Domnul Sturdza a avut această energie, tenacitate, această răbdare de a descurca toate iţele acestei poveşti şi de a reuşi să îi convingă pe oamenii implicaţi că ceea ce vrem noi să facem acolo este ceva frumos, este un lucru bun şi valoros pentru comunitatea locală. Faptul că în ziua de astăzi avem casa lui George Enescu restaurată în proporţie de 95% este dovada succesului acestei abordări. A fost nevoie de foarte multă muncă şi minuţiozitate tocmai pentru a putea restaura aşa cum trebuie un astfel de monument. Casa nu mai avea foarte mult, atunci în 2014, până la a se prăbuşi. Prima intervenţie a fost să o sprijinim cu nişte stâlpi pentru ca acoperişul să nu cedeze la greutatea zăpezii de peste iarnă. Stâlpii au fost donaţi de Teatrul Dramatic din Botoşani, după lucrările lor de schimbare a acoperişului: grinzile teatrului ţineau acoperişul casei lui George Enescu. Apoi s-a lucrat foarte mult în 2015, practic casa a fost stabilizată, au fost înlocuite grinzile care erau putrezite, au fost refăcuţi pereţii exact conform tehnicilor tradiţionale, au fost restaurate geamurile, uşile, tocăria. S-au păstrat duşumelele care mai erau utilizabile. A fost reconstruit cuptorul de pâine al casei şi sobele, un model aparte, o mostră a inventivităţii rurale care exista în secolul XlX, în România. Au fost reconstruite şi funcţionează perfect. Acum, în 2016, suntem la faza de finisare. Această clacă care s-a desfăşurat recent se numeşte claca ”Mâna Bună”. Este o clacă puţin mai aparte, în sensul că bărbaţii nu mai lucrează, nu mai sunt implicaţi deloc în actul acesta de zidire. Femeile, cu mâinile lor bune, cu mâinile lor mai fine decât cele ale bărbaţilor sunt chemate să dea netezimea finală a pereţilor. O acţiune plină de semnificaţii, de trimiteri.

Trebuie să spunem că între timp bărbaţii nu stau degeaba…

Nu, nu stau degeaba, aşa cum s-ar crede. Se ocupă cu cele de-ale gurii. Și chiar aşa s-a şi petrecut. Și acum îmi lasă gura apă când mă gândesc ce bunătăţi am mâncat acolo! Cartofi prăjiţi pe disc de tractor, roşii de grădină culese chiar atunci, usturoi, castraveţi, ardei graşi. Să nu uităm de sarmalele făcute la chiup, la vasul acela de ceramică la cuptor, lăsate să scadă jumătate de zi acolo. Sau friptură şi tocăniţă de porc scăzută la ceaun. A fost un adevărat regal gastronomic pentru toţi cei care au lucrat la casă. Am invitat mai multe personalităţi să ni se alăture în acest moment atât de semnificativ, atât de frumos. Practic rămâne amprenta lor finală asupra casei şi m-am bucurat foarte mult că au răspuns pozitiv. Toţi cei care nu au putut să vină ne-au trimis mesaje de susţinere. Acolo, la faţa locului, au ajuns Clotilde Armand cu soţul si cu fetiţele ei, a ajuns pianista Raluca Știrbăţ de la Viena, iniţiatoarea întregii campanii. Vanda Sturdza, fiica domnului Șerban Sturdza, a fost acolo. Prinţesa Marina Sturdza de asemenea a participat la clacă, şi Caroline D’Assay, din board-ul fundaţiei ”Pro Patrimonio”. Irina Păcurariu de la TVR Iaşi a fost acolo, plus foarte, foarte multe mâini bune venite din zonă. Bucuria se citea pe feţele oamenilor, s-au distrat, s-au spus glume, s-a dansat şi s-a şi muncit cu un spor incredibil. Mie mi se părea că domnul Sturdza e prea optimist: ”de dimineaţă până seara casa va fi gata!”. De regulă, un şantier durează de două sau de trei ori mai mult decât se preconizează iniţial. Nu, acolo s-a terminat înainte, la ora cinci nu mai aveam ce face, deja pământul aproape se uscase pe pereţi.

Tu te-ai întâlnit deja cu artişti, acolo, pentru că va fi o Academie de Muzică la Mihăileni.

Chiar aş vrea să amintesc despre acest proiect. Ideea pe care o avem este de a dezvolta locul respectiv, mai ales că acum casa lui Enescu e aproape gata. Poate că lumea îşi imaginează că vom tăia o panglică cu primarul, şi asta va fi tot. (Ca o paranteză, primarul din Mihăileni, dl. Barbacariu, ne-a sprijinit de la bun început. De exemplu, toată partea aceasta gastronomică de la clacă a fost organizată de primăria din Mihăileni. Soţia primarului şi-a lăsat cabinetul de stomatologie de-o parte, a pus pacienţii în aşteptare puţin şi a venit şi ea să lucreze acolo). Revenind la proiectul de viitor, vrem ca, dincolo de partea de restaurare şi de punere în valoare a casei lui George Enescu să dăm locului o semnificaţie culturală, o semnificaţie activă, pentru artă, pentru muzică, aşa cum probabil ar fi dorit şi George Enescu să facă. Am pornit de la destinaţia pe care Enescu o dăduse unei jumătăţi din casa sa de la Sinaia, celebra vilă ”Luminiş”, construită pe un teren primit cadou de la Regină. George Enescu a proiectat el însuşi casa respectivă. Jumătate, dacă nu chiar mai mult, era destinată spaţiilor de rezidenţă pentru artişti. George Enescu voia să faca un fel de colonie artistică acolo. Muzicienii, compozitorii, poeţii să poată veni, să se cunoască, să comunice şi sa creeze. Poate, dacă nu ar fi fost al Doilea Război Mondial şi venirea comunismului, aceste lucruri s-ar fi petrecut şi în realitate. Ne-am gândit la moştenirea aceasta spirituală a lui George Enescu. Căci Enescu nu a fost numai un muzician de geniu, nu a fost numai un compozitor, un violonist remarcabil, un pedagog excelent, cu discipoli de-ai săi care au ajuns în topul violoniştilor, un dirijor foarte apreciat. Dincolo de toate acestea a fost un spirit umanist, un om dornic să-i ajute pe cei aflaţi în nevoie, chiar si pe muzicieni. Aici aş vrea să amintesc că Enescu instituise, încă de când era foarte tânăr, o bursă, un premiu pentru tinerii compozitori, cu scopul de a îi stimula, de a îi motiva să compună, să exploreze aceste resurse uriaşe pe care le avem. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, George Enescu mergea în fiecare zi, nu aşa, o dată pentru televiziuni, mergea aşadar în fiecare zi în spitale ca să le cânte răniţilor. Printre altele, a mers să-i cânte şi lui Ștefan Luchian când era pe patul de moarte, asta a intrat în legendă, dar chiar s-a întâmplat lucrul ăsta.

Având aşa un titan în spate, ne-am gândit că poate i-ar fi plăcut lui George Enescu ca, acolo, în locul acela, la Mihăileni, să existe o şcoală unde să se studieze nu doar muzica clasică, ci şi muzica de inspiraţie folclorică. Primul profesor de vioară al lui Enescu, cel care l-a iniţiat, a fost un lăutar. Un lăutar în carne şi oase pe care îl chema Laie Chiorul şi căruia George Enescu i-a făcut un portret muzical însuita”Impresii din Copilărie”. Deci muzica populară îşi are locul său şi şi-l va avea în această şcoală, plus artele vizuale, artele dramatice. Vrem ca această Academie să fie ca un pariu pe care îl punem cu tinerii din zonă şi anume că vom reuşi să descoperim şi să sprijinim la timp viitoarele talente şi, de ce nu, viitoarele genii ale României. Fiindcă vorbim aici despre o zonă din care a provin nu doar George Enescu, ci si Ștefan Luchian, Nicolae Iorga, Creangă, Eminescu, Sadoveanu, foarte mulţi artişti.

Și tinerii artişti deja vin?

Cum să nu! Am organizat deja anul acesta a doua ediţie a cursurilor ”Enescu Experience”. Le-am numit aşa pentru că în calitate de organizatori am avut libertatea de a pune anumite condiţii participanţilor. Condiţia principală a fost ca fiecare dintre ei să pregătească o lucrare de George Enescu pentru curs. Fiind vorba de nişte cursuri finanţate de MAE, destinate românilor care trăiesc în afara ţării, pentru mulţi dintre ei a fost ocazia de a învăţa, de a lua contact pentru prima dată cu o piesă de George Enescu. Celor mai mulţi dintre ei vă pot spune că le-a plăcut foarte mult. Mai ales că această experienţă a învăţării partiturii a fost dublată de o experienţă a trăirii în locurile care l-au inspirat pe George Enescu. Pentru că într-un fel înveţi, să zicem, Sonata a lll-a în caracter popular românesc sau Suita Impresii din copilărie, când o studiezi în apartamentul tău – care este într-o mare metropolă – şi în alt fel le simţi când eşti acolo, când auzi greierii care cântă în iarbă, când cânţi un concert în aer liber şi are loc acest schimb de sunet între tine şi natură.

Imagine și montaj: Alina Ciutac

(Va urma)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.