Violonistul Alexandru Tomescu a vizitat zilele trecute redacția Cotidianul. În interviul pe care ni l-a acordat, Alexandru Tomescu – singurul artist român care cântă la o vioară Stradivarius – ne-a vorbit despre cum se schimbă scara valorilor umane din cauza acestui tsunami de informații care vin zilnic peste noi, despre ce lipsește societății românești pentru a fi ea însăși. Dar și despre copii am vorbit, despre un manifest pentru tânăra generație și despre importanța dialogului între interpret și publicul său. Veți vedea și imagini de la restaurarea casei din Mihăileni a lui George Enescu, dar și imagini de la concertul susținut chiar în Biserica din Urși, obiective la restaurarea cărora a contribuit. Cu alte cuvinte, vă oferim o introspecție în sufletul unui mare artist român. Un regal de energie pozitivă, idei și bun-simț. Vă invităm să vizionați ori să citiți mai jos partea a doua a interviului.
Spui mereu că eşti cu adevărat violonist şi interpretezi excelent o partitură dacă prin venele tale curge sângele compozitorului. Practic nu reuşeşti să transmiţi dacă nu se întâmplă asta. Mă gândesc şi la acei tineri care au venit la Casa din Mihăileni, oare au reuşit ei acum să-l simtă, să-l perceapă mai bine, pe George Enescu?
Eu cred că o viaţă întreagă nu este suficientă ca să ajungi la o transfuzie totală. Sigur, în venele unui interpret curge un amestec. Eşti în acelaşi timp şi compozitorul, şi tu însuţi, eşti parţial şi cu totul altcineva. Ingredientul fără de care muzica este moartă este trăirea, este implicarea. Viaţa pentru muzică este tocmai să o trăieşti, să o simţi, dându-ţi voie poate să faci greşeli, să o iei razna, să o iei într-o direcţie care poate nu e cea academic considerată ca fiind valabilă. O muzică necântată implicat, în care tu nu crezi, este o muzica ce nu decolează, rămâne acolo! Am făcut parte din numeroase jurii de concursuri de vioară şi am întâlnit astfel de candidaţi care cântau corect notele, nuanţele, tempoul, totul era la locul lui, dar minunea nu se întâmpla. Fiindcă minunea asta, care face ca o piesă muzicală să te faca să lăcrimezi, să te entuziasmeze, vine direct din sufletul ficăruia. Și asta e mai greu de studiat, mai greu de lucrat. Putem aprofunda toate aceste aspecte fizice ale cântatului, dar aspectul spiritual rămâne cel mai important. Eu cred că studiul, cunoaşterea direct la sursă a lucrului, a cadrului care l-a inspirat pe George Enescu, poate contribui foarte mult la trezirea la viaţă a acestor energii.
Unul dintre visele mele este ca atunci când Casa Enescu va fi terminată, să nu o transformăm, Doamne fereşte, într-o casă memorială cu vitrine de sticlă şi cu panouri de genul: ”nu atingeţi, nu tuşiţi, nu fotografiaţi”. Vrem să fie o casă plină de viaţă. Mă gândeam cât de tare ar fi pentru un viitor compozitor să poată beneficia de o rezidenţă, de o lună sau două luni de zile de exemplu, ca să poată compune acolo. Și să doarmă în Casa lui Enescu, în dormitorul, în patul în care dormea Enescu. Este o casă cu două camere foarte mari şi două iatacuri, două cămăruţe mici în care se dormea. Cum ar fi, ce-i va inspira? Vrem să facem acest experiment şi sperăm să-l punem cât mai curând în aplicare.
Am vrut, de când am scris un reportaj despre Biserica din Urşi şi despre eforturile care s-au făcut pentru restaurarea ei, să te întreb ce ai simţit atunci când ai cântat în acea biserică, pentru readucerea ei la viaţă?
Biserica din Urşi e un loc care îmi este foarte drag. În primul rând, cu această ocazie l-am cunoscut pe domnul Șerban Sturdza, cel care este un model de energie, dedicaţie şi devotament pentru cauza în care crede. Și anume aceea că merită să păstram urmele acestea ale trecutului nostru şi să le revalorizăm, fiindcă ele ne spun cine suntem. În clipa în care le distrugem, pierdem câte ceva din rădăcinile noastre, din substanţa noastră. Domnul Sturdza mi-a propus atunci să fac un concert în biserica aceea, care era încă în curs de restaurare. Dacă nu mă înşel, acoperişul era demontat, iar biserica era acoperită cu o prelată. Pereţii ei levitau, adică biserica era cumva suspendată deasupra pământului, zidurile fiind ridicate pe nişte suporturi deasupra pământului, fundaţia de piatră fiind în curs de refacere. Am trăit un moment de conexiune incredibilă cu pământul şi cu divinitatea cântând pur şi simplu direct pe pământul din biserică. Fiindcă şi podeaua fusese demontată! Pe jos era pur şi simplu pământ. Eram îmbrăcat în costumul de scenă, cu pantofi de lac pe pământul din biserică şi având cerul deschis deasupra, fiind înconjurat de aceste figuri pictate de localnici în urmă cu sute de ani, dar pline de o viaţă, de un umor pe care nu îl găseşti la multe fresce de biserică. Eram înconjurat şi de trecut şi de viitor, de tinerii arhitecţi voluntari care participaseră la acţiunea de renovare, de tinerii din sat. Acest proiect de restaurare al bisericii din Urşi s-a făcut cu sprijinul si cu implicarea comunităţii locale. În cei 25 de ani postrevoluţionari, au fost numeroase proiecte în care o mână de ”nebuni” veniţi de la Bucureşti, sau chiar din străinătate, au restaurat un monument. Și l-au restaurat, au făcut o petrecere, şi pe urmă au plecat. Punctul cel mai greu nu este neapărat restaurarea în sine. Cel mai dificil şi mai periculos moment este acela de după ce restauratorii au plecat să salveze viitoarea casă sau viitoarea biserică. În ce fel comunitatea înţelege semnificaţia acelui loc pentru grup? În ce fel comunitatea se conectează cu el şi îl reintegrează în obiceiurile zilnice? Și aici e vorba de a retrezi la viaţă obiceiurile acestea ancestrale care sunt acolo încă, în oameni, dar multe dintre ele cad în uitare! Succesul proiectului de la Urşi vine şi din această implicare a comunităţii. Am stat în casa unor localnici, am mâncat mâncare pregătită de ei, şi tot aşa. Se simţeau şi ei implicaţi, fiecare ajuta după puterile şi priceperea pe care o avea. Lucru rar în ziua de azi.
Cum vezi tu muzica clasică în viitor? Nu neapărat în era Pokemon, sau era Facebook, sau Instagram. Să ne gândim puţin mai departe. Dacă acum există bătălia aceasta, toată lumea fuge după pokemoni, în viitor cine ştie ce se mai inventa şi, atunci, cu siguranţă că voi, artiştii, vă gândiţi: oare cum ne vom putea exprima în viitor?
Dacă există pokemoni, însemnă că avem nevoie de pokemoni în viaţa noastră. Dacă există Sonata pentru vioară solo a lui Bella Bartok, există pentru că avem nevoie de ea în viaţa noastră. Aceste lucruri, aparent opuse, nu se exclud reciproc. Din contră, ele se potenţează unul pe celălalt.
Cum ar fi să pună pokemoni la intrarea la concerte?
Mă gândeam, chiar mă gândeam. În curând, poate se va ajunge la un fel de publicitate sau de promovare a unui eveniment cultural semnând un parteneriat cu Nintendo pentru ca ei să ascundă nişte pokemoni pe acolo.
Dar ce fel de public este acela care aleargă după pokemoni şi apoi intră într-o sală de concert de muzică simfonică?
Cred ca sunt oameni ca mine şi ca tine, sunt oameni normali, nu ştiu, eu nu am aplicaţia instalată pe telefon, dar sunt convins că trebuie să fie ceva interesant de vreme ce milioane de oameni, din toată lumea, sunt cuprinşi de această febră. Chiar glumeam pe drumul de întoarcere, eram mai mulţi în maşină şi, mă rog, experimentam această solidaritate între şoferi, această solidaritate rutieră din România, care se chemă staţie CB. Și cineva chiar spunea: ce vânătoare de pokemoni? Vânătoarea de MCV-uri pe drumurile patriei este mult mai palpitantă!
Ție îţi place să evidenţiezi contrastele din muzica pe care o cânţi. Și viaţa noastră este plină de contraste. Din ce în ce mai multe contraste…
Nu cred că echilibrul e ceva static, ci mai degrabă o pendulare între nişte extreme. Sigur, pentru unii extremele sunt mai îndepărate, pentru unii sunt mai apropiate, fiecare după cum simte. Dar cred că avem nevoie de contraste în viaţa noastră tocmai pentru a putea aprecia ceea ce nu avem în momentul respectiv. Că tot vorbeam despre maşini, am apreciat mult mai mult siguranţa şi stabilitatea pe care ţi-o oferă cele patru roţi ale maşinii în momentul în care mi-am luat permisul categoria A. Și invers, am apreciat vâjâitul de vânt, senzaţia asta aiuritoare de libertate pe care o ai pe două roţi. Deci una o potenţează pe cealaltă.
Și nu ţi-e teamă să mergi pe motocicletă?
Prefer să merg acum pe bicicletă, care este mai periculoasă decât motocicleta uneori.
Cum este fetiţa voastră? Povesteşte-ne despre ea. Cum o cheamă?
Despre fetiţa mea nu aş avea foarte multe lucruri de spus din cauză că viaţa mea publică e viaţa mea publică şi viaţa mea privată vreau să o menţin privată. E un copil extraordinar şi deja foarte multă lume mă întrebă: ”Și? I-ai dat vioara în mână? Ai învăţat-o să cânte?”. Adevărul este că ea a mers la concerte înainte de a se fi născut, era încă în burtă la mama ei. Este interesată de vioară aşa cum este interesată de orice este nou dar, în cele din urmă, va fi alegerea ei. Asemeni propriilor mei părinţi, poate îmi dau şi eu seama că a fi muzician, a fi artist, nu este cea mai uşoară meserie de pe lume. Poate nutresc în secret o speranţă că o va lua în altă direcţie. Dar dacă ei îi va plăcea şi îşi va dori să cânte la vioară, voi fi acolo pentru ea. Dacă va dori să facă orice altceva, la fel.
Mă gândeam aşa: dialogul pentru tine este, poate, la fel de esenţial precum este, de exemplu, dialogul dintre medic şi pacientul său. Medicul prescrie medicamente, artistul ce prescrie?
Cred că artistul lucrează cumva altfel decât medicul. Tocmai pentru că la medic te duci când te simţi rău. Eu cred că lumea care ajunge la concerte o face atunci când se simte bine. Nu te duci neapărat ca la o cură, ca la un tratament. Artistul nu poate să prescrie o lingură de untură de peşte: Luaţi o jumătate de oră de sonată de Bartok, o să vă facă bine pe termen lung!
Vorbind de medici, dacă mi-e permisă aşa, o scurtă paranteză, cred că în ziua de astăzi medicii încep să înţelegă, la fel ca în toate domeniile din viaţa noastră, faptul că atât corpul cât şi spiritul nu funcţionează separat, ca şi cum ar fi în borcane diferite. Şi medicii încep să se gândească la cele spirituale. Revenind: rolul artistului interpret, muzician, este acela de a da sens nonsensului vieţii de zi cu zi. Fiindcă societatea noastră românească a îmbrăţişat şi cu bune şi cu rele – e drept, cu mai multe rele – lucrurile care au stat departe de noi, în Occident. Munca peste muncă, spirala aceasta a lucrului din ce în ce mai mult, fără să ştii neapărat pentru cine, sau pentru ce, această preponderenţă a lui ”a avea”, în loc de ”a fi”. Cred că muzica, atunci când ne facem timp sau ajungem să intrăm în contact cu ea, muzica ne arată ceea ce contează cu adevărat. Ceea ce contează pe termen lung. Eu mi-am dat seama de această putere a muzicii în urmă cu mulţi ani. Atunci când au fost atentatele de la World Trade Center şi se părea că toată lumea va fi întoarsă cu susul în jos, că o să înceapă un nou război mondial. Era chiar în timpul Festivalului George Enescu. Ei bine, mergând la concertul Filarmonicii din New York, mi-am dat seama că acolo este adevărul, nu în atentate, ci în muzică.
Avem nevoie de biserici? Sau de spitale? Sau şi de biserici şi de spitale?
După părerea mea, şi bisericile şi spitalele sunt nişte ambalaje, nişte cutii goale de conţinut dacă ele nu sunt animate de oamenii care să lucreze cu dăruire în ele. Avem poate prea multe forme şi ne lipsesc oamenii care să le anime. Cred că acolo avem mai degrabă de lucrat.
Prima parte a interviului cu Alexandru Tomescu
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.