Un oraş al grădinilor

A avut vreodată Bucureştiul şansa să devină un oraş al grădinilor? Natura l-ar fi ajutat deoarece vatra oraşului de pe cursul de mijloc al Dâmboviţei era înconjurată de păduri, crânguri cu lacuri şi mici gorgane, care se înălţau printre ostroavele râului.

Geografia oraşului nostru a fost destul de generoasă în vechime. Ostrovurile Dâmboviţei, care absorbeau debitul suplimentar de apă protejând de inundaţii cartierele din apropiere, erau şi oaze de verdeaţă înconjurate de păduri. Fragmente din aceste bogăţii au supravieţuit până la mijlocul secolului al XIX-lea. Ele au dispărut pe măsură ce oraşul şi-a sporit zestrea demografică cu tot ceea ce presupune acest lucru: noi cartiere, spaţii industriale etc.

Către 1830 mai existau livezi mari, vii imense, maidane nesfârşite, cariere de nisip, mlaştini, păduri şi ici-colo biserici de lemn, case mici şi joase şi bordeie din care numai acoperişul ieşea din pământ. Oraşul de atunci nu avea străzi, ci poteci care duceau de la un pâlc de case la altul, ocolind acolo o mlaştină, dincolo o vie, livada proprietarului sau cariera de nisip săpată de acesta ca să-şi ridice casa. Aceste poteci făceau cele mai incredibile zigzaguri. Mai târziu au devenit străzi şi nu s-a reuşit în totalitate redresarea curbelor fanteziste ale acestora decât după începutul secolului XX.

Văzut de pe Dealul Mitropoliei, Bucureştiul arăta mai degrabă a pădure decât a oraş, cu copaci înalţi şi stufoşi, printre care străluceau crucile aurite ale celor o sută de biserici mari şi mici. În această imensitate de verdeaţă se zăreau pe alocuri unele luminişuri: acestea erau marile hanuri şi casele boiereşti.

Iar râul Dâmboviţa, cu apa sa dulce şi nămoloasă, şerpuia liniştit prin oraş, mărginit de ţărmuri verzi pline de sălcii. Vara, oameni de ambele sexe făceau baie împreună fără ca nimeni să se mire. Când veneau ploile sau dezgheţul, micul râu se umfla şi inunda mahalalele de pe malul drept şi mai ales mahalaua Izvor, care devenea un sat de locuinţe lacustre unde te plimbai cu piroga; în acelaşi timp, Grădina Cişmigiu se transforma într-o baltă plină de peşte şi devenea impracticabilă pentru cincisprezece zile.

Apoi veneau brusc căldurile cele mai mari şi toate aceste zone mlăştinoase, unde apa se clocea, se preschimba în mucegaiuri verzi şi răspândeau în Capitală malaria şi febra tifoidă.

Între principalele grădini şi promenade din Bucureşti care au supravieţuit transformărilor edilitare este în primul rând Şoseaua Kiseleff. Aici în fiecare seară tot Bucureştiul monden al anilor 1900 venea să facă o plimbare în trăsuri somptuoase. În zilele cu întreceri, mai ales, priveliştea pe care o puteai admira la întoarcere era magnifică. Şoseaua se întindea pe o lungime de aproape trei kilometri pe care o puteau parcurge patru rânduri de trăsuri, în vreme ce pietonii umpleau aleile. Grădinile laterale au fost începute de domnitorul Gh.D. Bibescu şi terminate de domnitorul Ştirbey, care l-a adus special pentru asta în 1851 pe arhitectul peisagist german C. Mayer

Dincolo de Şosea se afla Pădurea Băneasa până unde se prelungea adesea plimbarea, iar spre stânga se afla Lacul Herăstrău, pe malurile căruia erau grădini cu mici restaurante care atrăgeau vara publicul.

Noul Parc Filaret, creat cu ocazia Expoziţiei, avea o superbă grotă ascunsă de o cascadă, o minigrădină zoologică, monumente foarte interesante rămase de la Expoziţie, cum ar fi Arenele Romane, Palatul de Arte Frumoase, Turnul lui Vlad Ţepeş etc. Toate acestea făceau din el unul dintre cele mai plăcute şi mai interesante locuri de plimbare.

Câmpia Filaret a fost, de altfel, dintotdeauna unul dintre locurile de distracţie favorite ale locuitorilor oraşului. Se venea aici călare, cu trăsura, aşa cum mai târziu, către 1920 chiar, lumea mergea la Şosea. Apoi moda plimbărilor la Filaret a trecut, ca de altfel şi cea a câtorva grădini foarte frecventate odinioară şi aproape necunoscute astăzi. Abia dacă ne mai aducem aminte de Grădinile Deşliu, Pană Brelea, Geafer (Grădina cu Cai), Vărarului (Podul Calicilor) şi Hagi Ilie.

Dar a mai existat şi un oraş al caselor cu minunate grădini întreţinute de proprietari după posibilităţile fiecăruia. Dacă am privi planul cadastral al oraşului de la 1911, aproape jumătate din oraş l-am colora în verde. Majoritatea caselor din zonele foarte aglomerate azi, cum ar fi de exemplu Piaţa Amzei, aveau grădini întinse, cu heleşteie, alei de plimbare şi o varietate de accesorii pentru tihna proprietarului. Aceste curţi întinse au fost lotizate treptat după Primul Război Mondial, odată cu prăbuşirea valorii leului şi creşterea preţulului terenurilor, pe măsură ce sporul demografic al Capitalei a început să crească. Veneau tot mai mulţi investitori din noile provincii care s-au unit cu ţara la 1918. Astfel au apărut blocurile cubiste de-a lungul marilor bulevarde, pe locul vechilor grădini care înconjurau casele ridicate la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Reglementările de azi privind regimul construcţiilor şi suprafaţa construită dintr-un lot determinat sunt destul de oscilante de la un sector la altul iar lipsa unei legi care să uniformizeze se simte atât în peisajul din jur, cât mai ales în aerul pe care-l respirăm.

Vom trece în revistă cele mai cunoscute grădini unde bucureştenii, dar şi vizitatorii sezonieri sau cei aflaţi în trecere prin Bucureşti au petrecut. De multe ori, termenul de “grădină” s-a referit la un “tot” care aduna atât restaurantul, cât şi birtul, zalhanaua şi mustăria, în funcţie de sezon.

Unul dintre cele mai vechi locuri de zaiafet din Bucureşti a fost în actualul Parc Carol I, mai exact pe locul Mausoleului, unde s-a aflat până la 1944 Muzeul Militar. Acesta din urmă a fost ridicat la începtul secolului XX, dar pe locul lui s-a aflat începând cu secolul al XVIII-lea, în partea de sud a bălţii Filaretului, un mare loc de petrecere. Podgoriile din jur l-au alimentat din belşug. Aici s-a aflat vestita grădină Trocadero numită şi “Oracici”, cu un salon unde se da baluri de diferite societăţi.

Grădina Laptev s-a aflat pe locul fabricii de bere Bragadiru, devenită “Rahova” după naţionalizare. Grădina Castrişoaii a existat în vechea suburbie Izvor, sistematizată în totalitate în anii ‘80. Ea s-a dezvoltat din mai vechea grădină Siştad, aflată în spatele fabricii Opler (devenită ulterior “Gib”), şi în faţa stadionului ONEF.

Grădina Procopoaia s-a aflat între bulevardul Elisabeta (astăzi secţiunea Kogălniceanu), podul Sf.Elefterie şi podul din Izvor. A fost o grădină cu copaci seculari. Acolo s-au construit ulterior Facultatea de Drept şi căminele studenţilor.

Grădinea Spirea s-a aflat pe dealul omonim, excavat în întregime pentru a face loc “Casei Poporului”. Grădina Stavri s-a aflat pe la 1877 pe Strada Academiei, unde cânta o mare orchestră condusă de fostul Capel-Maistru Imperial rus, Şipec. A dispărut către finalul secolului al XIX-lea. Pe Strada Câmpineanu s-a aflat o altă grădină unde se mâncau vestiţii mititei şi se cântau cuplete vesele. Numele ei a fost “Union”, peste care s-a ridicat în anii interbelici Hotelul Simplon.

Grădina Scufa s-a aflat pe Podul de Pământ (azi Calea Plevnei), dar către finalul secolului al XIX-lea s-a transformat într-un teren viran. Terenul ei a fost parcelat şi s-au construit locuinţe. S-a aflat în zona Casei Radio rămasă neterminată. Grădina Slater s-a aflat în vecinătatea Cişmigiului, a doua intrare în grădină. În a doua parte a secolului al XIX-lea pe locul ei s-au ridicat locuinţe.

Grădina cu Cai s-a aflat între Bulevardul Elisabeta (azi secţiunea Kogălniceanu) şi Podul de Pământ. Se mai păstrează o stradă cu acest nume, în amintirea grădinii de odinioară.

Grădina La şapte nuci s-a aflat sub Mitropolie, către actuala stradă 11 Iunie. Din această întinsă grădină, spre finalul secolului al XIX-lea s-au desprins alte grădini mai mici precum Pariziana, Suzana şi Luzana. O vastă grădină a fost aceea numită Livedea cu Duzi. Pe locul ei a apărut ulterior Abatorul de pe Calea Văcăreştilor, astăzi demolat. Pentru mijlocul veacului al XIX-lea, cea mai renumită a fost grădina Heliad. Era foarte mare, dar nu era permisă plimbarea prin ea decât numai în vremea Târgului de Moşi. Aici se făceau umbrare pentru cârciumi, pentru vinderea de turtă dulce, ţuicarii veneau cu butoaiele şi tot de la butoi, în picioare se servea ţuică în ţoiuri. S-a aflat în partea de est a oraşului, în vecinătatea Târgului Moşilor.

Foarte întinsă era şi grădina Tei, din jurul lacului omonim. Această grădină era mai mult frecventată în ziua de Drăgaică, atunci când se făcea un mare bâlci cu petreceri şi băuturi. În faţa grădinii, dincolo de lac, se vedea Palatul lui vodă Ghica.

Renumită a fost şi grădina Bellu, astăzi cimitirul omonim. Timp de mai bine de un veac, aici s-au jucat hora, sârba, chindia, bătuta, gălăţeanca, „ca la uşa cortului”, arnăuţeasca, raţa, „ca la Breaza” şi alte multe jocuri.

Grădina Icoana astăzi este foarte mult redusă. De aici a pornit pe vremuri un fir de apă numită Bucureştioara, care se vărsa în Dâmboviţa. Grădina Ioanid a fost până la 1903 o mare livadă de pomi fructiferi. Este transformată ulterior în parc iar astăzi este redecorată abuziv cu numele de „Ion Voicu”. Pe când şi parcul “Vali Vijelie”?

Grădina Belvedere a fost pe locul actualului Spital Militar şi s-a întins până la Gara de Nord şi împrejurimi. Grădina Grammont, şi ea destul de întinsă iniţial, a fost ciopârţită de bulevardul Regina Maria, străzi şi case. Centrul grădinii s-a aflat unde este astăzi rondul de pe bulevardul amintit.

Grădina Cişmigiu a avut iniţial o întindere mult mai mare ca azi, mergea până în valea Sărindarului (azi Cercul Militar Naţional). Balta se întindea şi până în drumul Gorganilor şi al Cotrocenilor, iar cine voia să meargă în aceste direcţii era nevoit să treacă lacul cu luntrea. Balta Cişmigiului a fost amenajată de peisagistul Carol Meyer la mijlocul secolului al XIX-lea, într-o grădină modernă, căreia nu i-au lipsit cafenelele, birturile şi cârciumile.

Grădina Zece Mese s-a aflat pe actuala stradă „Zece Mese”; era locuită numai de ţigani lăutari. După Primul Război Mondial, grădina a dispărut, pe locul ei au apărut strada omonimă şi clădirile din jur.

Grădina Puţul cu Apă Rece s-a aflat în vecinătatea stadionului ONEF, astăzi “Casa Poporului”. Grădina Ivaşcu era foarte circulată de Paşte, când se mânca pastramă friptă la grătar şi se bea vin din oală nouă de pământ. Treptat s-a nămolit în case şi străzi; se afla nu departe de bariera Vergului, în estul oraşului.

Grădina Văraru s-a aflat la intersecţia de azi dintre bulevardul Mărăşeşti şi bulevardul Dimitrie Cantemir. Aici s-au aflat vestitul „Dulap”, căluşeii cu paiaţe, mâncătorii de foc, apoi bragagiii, limonagiii, într-un vestit bâlci care dura între Duminica Floriilor până după Duminica Tomii. Oamenii veneau cu mâncarea la basma, se aşezau la masă sub umbrarul cârciumarului şi consumau numai cele de băut.

Grădina şi sala Blanduziei se aflau pe Academiei, colţ cu strada Doamnei. O amintire firavă a acestei grădini este actualul restaurant “Blanduzia” de pe aceeaşi stradă.

Grădina Otetelişeanu, cu vestitul parc în care trupa Grigorescu, mai apoi Leonard, Maximilian, Carusy şi alţii înveselau Bucureştii, a dispărut sub Palatul Telefoanelor în 1931.

Grădina Orfeu s-a aflat tot în spatele Palatului Regal, lângă dispăruta biserică Sf.Ionică-Moldoveni. În grădina Orfeu a cântat vestitul actor Catopol, se spuneau cuplete, se cânta şi dansa. Pe locul actualului Muzeu Naţional de Istorie a existat o vreme un fel de café-concert numit “Valhalaua”. Apoi, vestita grădina Rasca, pe actuala stradă Edgar Quinet, colţ cu bulevardul Nicolae Bălcescu. Această grădină a avut o mare trecere, era unul dintre puţinele localuri de elită ale Bucureştilor, căci nu se ducea oricine. Pe Edgar Quinet, spre actuala Facultate de Arhitectură, s-a aflat berăria cu firma “La trei cerşetori”.

Grădina “Universală” s-a aflat în spatele statuii Ion C.Brătianu, din Bulevardul Carol I. Aici se întâlneau tinerii berbanţi. Apoi grădina Geafer, care se afla în spatele bisericii Slobozia din Calea Şerban Vodă, unde se făceau căluşei, iar de Paşte, dulap şi alte distracţii. Grădina Zdrafcu s-a aflat în spatele podului de la Sf.Elefterie. Aici a existat o sală mare de dans unde s-a jucat şi teatru. În această sală au debutat mulţi artişti ai vremii de mare valoare.

Vinul, rachiul şi ţuica nu se consumau numai în grădini de zaiafet, ci şi în pivniţe. Renumitele taverne ale Bucureştiului concurau îndeosebi iarna cu nenumăratele grădini. Luxul cel mai mare al curţilor boiereşti era nu mobilierul adus din import, ci marile şi adâncile pivniţe care se aflau sub casele boiereşti, sprijinite de stâlpi groşi, încărcate de buţi mari şi zăcătoare în care se păstrau vinuri care se pritoceau şi reînnoiau cu altele noi, în toţi anii.

Astfel se găseau în toţi anii diferite vinuri negre şi albe, a căror matcă data de peste o sută de ani. Era obiceiul că pe stâlpul cel din mijloc se zugrăveau chipul patronului pivniţei şi unul din sfinţii religiei noastre. Acela era protectorul acelei grozave pivniţe. Între secolele al XV-lea şi al XVII-lea beau boierii aldămaşul chiar în acele pivniţe la diferite vânzări şi cumpărări de case şi moşii, precum şi la diferite înaintări la grade şi la câştiguri de judecăţi – de atunci a rămas vorba de cârciumă, care înseamnă tocmeală şi învoială. Mai cu seamă când se vindeau vinurile şi rachiul de prune; „cârce” în vorbirea veche românească însemna împletitura mâinii drepte a vânzătorului cu mâna dreaptă a cumpărătorului.

Expoziţia Grădini dispărute din București poate fi vizitată în curtea Palatului Suţu (Muzeul Municipiului București) până la sfârşitul lunii iunie. Evenimentul a fost realizat în colaborare cu Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu”, Facultatea de Urbanism, catedra de Peisagistică și Amenajarea Teritoriului. Cordonatorul acestui proiect expoziţional este conf.dr. Cerasela Crăciun.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.