Un stat semifeudal prins în războiul marilor baroni

Evenimentele din ultimele zile de la Kiev relevă tendințele de dezintegrare a sistemului politic. Dar aceleași tendințe oferă speranțe în ce privește conflictul în care țara se zbate începând din februarie 2014, scrie pe blogul său Jacques Sapir, director la Școala de Înalte Studii în Științe Sociale din Paris.

Războiul oligarhilor

Puterea de la Kiev rămâne în mare parte sub influența oligarhilor. Dezordinea instituțională în urma evenimentelor din februarie 2014 mai degrabă a întărit puterea acestora. Oligarhii, uniți împotriva fostului președinte Viktor Ianukovici, și-au împărțit șara și se luptă violent de mai bine de un an. Trebuie să-i menționăm pe Rinat Ahmetov, a cărui avere se concentrează în siderurgie, pe actualul președinte Petro Poroșenko, a cărui avere provine din domeniul agro-alimentar, pe Dmitro Firtaș (acum arestat la Viena într-un caz de corupție) și pe Igor Kolomoiski. După plecarea sa la Viena și după ce a fost arestat la domiciliu, Dmitro Firtaș i-a strâns pe oligarhi și i-a convins să acționeze împotriva lui Ianukovici, el însuși un oligarh, însă și președintele legitim al țării.

Acest ”complot al oligarhilor” a jucat un rol important, pentru că a permis deturnarea mișcării Maidanului, inițial una anti-oligarhică și anticorupție, dar și pentru că a contat mult în șirul evenimentelor care l-au făcut pe președintele Ianukovici să fugă din Kiev. Însă această alianță nu a pus deloc capăt luptelor feroce din mediul oligarhic. Într-un fel, oligarhii au fost și mai întărâtați de contracția brutală a economiei. Într-o țară în care PIB-ul s-a contractat cu 7% în 2014, cu o inflație brutală și unde plățile sunt în cel mai bun caz incerte, doar controlul asupra veniturilor din străinătate (ajutorul economic) și asupra rentelor este în măsură să satisfacă apetitul oligarhilor. Aceasta sporește vechile antagonisme, pentru moment mascate de opoziția comună împotriva lui Ianukovici.

Această opoziție a luat o turnură spectaculoasă odată cu demiterea lui Igor Kolomoiski, pe 24 martie, din funcția de guvernator al regiunii Dniepropetrovsk. Însă miza acestui conflict merge mult mai departe de această demitere. Ceea ce s-a întâmplat între 22 si 24 martie, pe fondul unei tensiuni în creștere în ultimele săptămâni între Poroșenko și Kolomoiski, nu este doar un nou episod din clasicul ”război al oligarhilor”. Personalitatea lui Kolomoiski iese din limitele domeniului economic. Pozițiile politice pe care le-a avut în ultimul an l-au transformat într-un om cheie al puterii de la Kiev.

Cine este Igor Kolomoiski?

Igor Kolomoiski a fost până la această dată guvernatortul regiunii Dniepropetrovsk și unul dintre marii baroni ai acestei Ucraine semifeudale care a început să se afirme după evenimentele din piața Maidan. Kolomosiki este foarte bogat. Are pașaport cipriot (și un pașaport israelian), este rezident în Elveția, însă fără a renunța la cetățenia ucraineană. Deține PrivatBank, cea mai mare bancă din Ucraina, și canalul de televiziune 1+1. Deține de asemnea 43% din compania nationala de petrol si gaz UkrNafta și din filiala sa UkrTransNafta, care operează mai multe oleoducte. În fapt, el controlează transportul carburanților în Ucraina. Poziția s-a strategică s-a afirmat de la începutul crizei. El a oferit o parte din avere, evaluată la 2-33 miliarde de dolari, pentru constituirea unor batalioane de voluntari. Acum, 10 batalioane ale Gărzii Nationale sunt finanțate direct de Kolomoiski. Acestea sunt prezente în special în sudul Ucrainei, în jurul orașului Mariupol. Aceasta inițiativă s-a dovedit crucială, pentru că armata guvernamentală nu putea face față singură separatiștilor din estul țării. Dupa acest mecenat, Kolomoiski și-a asumat un rol politic, devenind guvernator în Dniepropetrovsk, o provincie strategică, pentru că este vecină cu regiunea Donetk. In câteva luni, Kolomoiski s-a dovedit un ”zid de apărare” în fața rebeliunii din provinciile din Est și a încheiat alianțe stranii cu grupul fascistoid ”Sectorul Dreapta”.

Batalioanele din Garda Națională constituie o ”armată privată”, ale cărei logistică și armament scapă de controlul real al armatei regulate. Putem înțelege de ce președintele nou ales, Petro Poroșenko, s-a îngrijorat și a încercat să reducă puterea lui Kolomoiski. Evenimentele din ultimele zile trebuie plasate pe acest fundal. Ele fac parte din scenariul în care regele încearcă să reducă din putertea unui mare feudal. Istoria Franței este plina de asemenea conflicte, numai că ele s-au încheiat acum trei secole. că ele au loc acum în Ucraina este un indicator indiscutabil al faptului că această țară nu este inca un stat în sensul modern al cuvântului.

Cazul Kolomoiski

Președintele Poroșenko a decis prin urmare să reducă puterea rivalului său. El a decis să schimbe conducerea UkraiNafta. Reacția lui Kolomoiski a fost rapidă și brutală. Clădirea UkraiNafta a fost ocupată de oameni înarmați din batlionul Dnipro-1, finanțați și înarmați de Kolomoiski. Reacția lui Porosenko a fost rapidă si l-a demis pe Kolomoiski din funcția de guvernator. Mai mult, au fost arestați, în timpul ședinței Consiliului de Ministri, și Serghei Bocikovski și Vasili Stroevski, directorul și directorul adunct al Agenției pentru situații de urgență. Acești indivizi au fost acuzați de diverse afaceri financiare ilicite. Kolomoiski a replicat făcând apel la recunoașterea liderilor entităților insurgente din Donețk și Lugansk, DNR și LNR. Deputații și responsabilii din Dniepropetrovsk au început să vorbească despre promisiunile de descentralizare pe care Kievul nu și le-a respectat. Se știe că puterea de la Kiev a refuzat, pentru moment, orice plan de descentralizare și federalizare. De fapt, acești deputați și responsabili, care sunt cu toții apropiați de Kolomoiski, au exprimat opinii care sunt ecoul declarațiilor liderilor din Donețk și Lugansk. La rândul său, liderul DNR, Alexandr Zaharcenko, a sugerat guvernmului de la Kiev să creeze Republica Dniepropetrovsk.

În același timp, Valentin Nalivaicenko, șeful serviciilor ucrainene de securitate, loial președintelui Poroșenko, i-a acuzat pe doi dintre guvernatorii adjuncți din Dniepropetrovsk, Ghenadi Korban și Sviatoslav Olinik, că ”aparțin unei organizații criminale”. Aceștia doi au negat acuzațiile, amenințând că-l vor da în judecată pe Nalivaicenko pentru calomnie.

Pe fond, esențial pare să fie atât reducerea puterii economice a lui Kolomoiski, cât și integrarea batalioanelor din Garda Națională în armata regulată. Însă, dacă comandanții acestor batalioane nu se declară împotriva acestei integrări, ei spun totuși că nu vad aceasta drept o integrare individuală. Aceasta viziune este refuzată de Kiev. În acest moment este limpede ca ambele tabere încearcă să evite ireparabilul, însă nu se ajunge la niciun acord. Nu este exclus să vedem că baronatul lui Komoloiski recurge la secesiune și se aliază cu cei pe care i-a combătut feroce până mai ieri.

Un indiciu în acest sens este apelul pe care Kolomoiski l-a făcut în Ucraina, prin care se poziționează ca adversar al președintelui și apărător al ”spiritului Maidanului” și al ”spiritului demnității”, în fața unui guvern format din incapabili și corupți. El este îngrijorat de valul de morți suspecte din rândul responsabililor din partidul lui Ianukovici, Partidul Regiunilor, pe care actualul guvern le-a catalogat drept sinucideri.

Evoluții posibile

Această criză va dura. Ea vine pe fondul respectării parțiale a acordurilor de la Minsk (încetarea focului, schimbul de prizonieri), însă acordurile rămân literă moartă atât timp cât guvernul de la Kiev refuză sa negocieze cu insurgenții și nu pare pregătit sa promoveze o adevărată lege a federalizării. Această criză mai demonstrează că Ucraina este într-o situație foarte gravă politic și institutional. Existența baronatelor autonome, susceptibile să devină independente, nu se limitează doar la sud-estul țării.

În realitate, dinamicile din Ucraina pot duce la o reluare a confruntărilor, de exemplu dacă fiecare tabără decide să joace cartea naționalistă sau, dimpotrivă, se poate deschide calea către pace, dacă această criză va face ca varianta federalizării să fie luata in serios. Pentru aceasta ar trebui ca această criză să duca la discutarea în mod deschis și serios a chestiunii federalizării.

Cea mai bună metoda de a pune capăt ”războiului oligarhilor” este abordarea transparentă și fără tergiversări a chestiunii instituționale și constituționale din Ucraina. Acest demers ar fi putut fi întreprins după fuga președintelui Ianukovici. Această fugă arătase că ”pactul național” pe care s-a constituit statul ucrainean nu mai era valid (în caz contrat ar fi trebuit să se recunoască că Ianukovici era președintele ales legitim). Nu putem spune nici că a fost o ”revoluție”, ceea ce implică suspendarea ordinii constituționale, care însă continuă să existe.

Aceasta nu implică imposibilitatea unui ”pact național” și nici imposibilitatea supraviețuirii Ucrainei, însă este necesar ca acest pact să fie reformulat. Este limpede că se impune un anumit grad de federalizare sau de confederalizare, din rațiuni culturale, religioase și lingvistice. Refuzul de a recunoaște această situație a dus, pe de o parte, la decizia locuitorilor din Crimeea de a se alătura Rusiei, iar pe de altă parte la insurecția din estul Ucrainei. Trebuie subliniat aici că Rusia a refuzat până acum să recunoască republicile din Donețk și Lugansk. Acest dosar trebuie reluat urgent. Fără a face asta rapid și cu onestitate, opțiunile care rămân sunt războiul și, cu timpul, dezmembrarea Ucrainei.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.