Un triunghi amoros format din întâmplare

Sala „Teatrul Teatrelor” de la Romexpo a fost luată cu asalt de public la cel de-al doilea spectacol al Teatrului de Comedie în acest spaţiu, cu „Femeia care şi-a pierdut jartierele”, de Eugene Labiche, spectacol ce este programat şi în 13, 20, 23 şi 27 septembrie.

Propunerea este incitantă: o comedie-vodevil a unui scriitor francez al secolului trecut, maestru al genului, o regie semnată de unul dintre realizatorii cei mai interesanţi şi mediatizaţi ai timpului nostru, Silviu Purcărete, şi trei actori-fetiş ai teatrului, George Mihăiţă, Horaţiu Mălăele şi Dorina Chiriac (care joacă alternativ cu Mihaela Teleoacă).

Primul contact cu sala stârneşte interesul. Gradenele aşezate pe două laturi ale spaţiului obligă actorii să joace în alte condiţii decât cele ale scenei clasice. Publicul este întâmpinat de câteva dulapuri de modă veche, majoritatea cu oglindă, şi de un personaj pitoresc cântând la ferăstrău o melodie melancolică, sfâşietoare, absent la tot ce se întâmplă în jurul lui. Inedită ideea de a prefaţa un vodevil cu acest tip de muzică.

Şi spectacolul începe. Instrumentistul sub a cărui pălărie descoperim chipul lui Lucian Maxim se retrage şi încep să apară, pe rând, protagoniştii.

Trama este simplă şi… amoroasă, aşa cum cere un vodevil. Un triunghi format din întâmplare, în care doi bărbaţi sunt cuceriţi de graţiile micii lenjerese dornice să se distreze şi mai ales să se mărite.

În buna tradiţie a genului, vorbele se împletesc cu cupletele, quiproquo-urile stârnesc râsul, gesturile personajelor sunt precipitate sau în contratimp.

„Mobile burgheze fantomatice” şi bătăi cu frişcă

Valetul devenit rentier

De la premiera piesei lui Eugène Labiche, la Théâtre du Palais-Royal din Paris, au trecut 160 de ani. Autor prolific, începând din 1848, căruia i se jucau în jur de 10 piese pe an, Labiche, care devenise dramaturg din amuzament şi optase pentru comedie fără a o considera la fel de importantă ca drama, constată imensul succes de care se bucură şi abordează toate subgenurile comicului, de la vodevil la farsă, la revistă şi la combinaţii ale acestora. În acelaşi an cu „Femeia care şi-a pierdut jartierele”, scriitorul a cunoscut şi cel mai mare succes de până atunci, dar cu „O pălărie de pai”. Apogeul creaţiei sale teatrale se plaesează însă în anii 1860, cu texte ca „Voiajul domnului Perrichon”, „Praf în ochi” sau „Caniota”, puse şi astăzi în scenă. Vâna comică a lui Labiche se regăseşte şi în câteva librete pentru operete, scrise tot în această perioadă, cum ar fi foarte puţin cunoscuta „L’Omlette a la Follembuche”, pusă pe muzică de Léo Delibes, sau mai răsunătoarele „Călătorie în China” şi „Fiul brigadierului”.

Fără a fi cea mai importantă creaţie a sa, „Femeia care şi-a pierdut jartierele” foloseşte inspirat toate ingredientele genului. I se adaugă, în spectacolul Teatrului de Comedie, geniul comic al lui Silviu Purcărete, care este la a doua montare a acestei piese. Prima s-a petrecut la Limoges, cu un deceniu în urmă, avându-l în distribuţie pe Horaţiu Mălăele. Din spectacolul de atunci s-au păstrat decorurile, cumpărate de Teatrul de Comedie.

Acestea sunt datele pe care este construită reprezentaţia de la „Teatrul Teatrelor” şi peisajul scenic în care evoluează cei trei protagonişti.

Alunecând pe parchetul ceruit

„Vodevil lejer, plin de graţie franţuzească, nu lipsit de delicioase şi inofensive obscenităţi, piesa scrisă în mare grabă curge rapid şi vesel, neserioasă şi plină de inadvertenţe dramaturgice nesupărătoare şi pline de farmec. Bastonade, quiproquo-uri, cântecele, bătăi cu frişcă, sunt elemente ale spectacolului pe care l-am imaginat ca pe o farsă dansantă, pe un parchet lucios pe care alunecă artişti şi mobile burgheze fantomatice”, declara Silviu Purcărete.

Publicul asistă la trei recitaluri, dintre care cele ale lui Horaţiu Mălăele, în rolul valetului Gaspard, şi George Mihăiţă, în Laverdure, un proaspăt îmbogăţit, sunt savuroase şi, în pofida aparenţelor, nu tocmai uşoare. Pe de o parte, actorii trebuie să-şi asume „dulcile obscenităţi” fără a cădea în vulgar, ceea ce reprezintă în sine o probă de inteligenţă scenică. Apoi, decorul se transformă, de multe ori, într-un adversar redutabil solicitând rezistenţa şi chiar performanţe fizice, ca în cazul parchetului lustruit care cere o adevărată echilibristică sau al saltului pe dulap şi pe candelabru al lui Horaţiu Mălăele. Hazul izbucneşte din diversele tipuri de comic, de la acela de situaţie (stăpânul travestit în valet şi suportând bătaia cu bastonul pentru a-şi testa noul angajat), la trucurile optice, cum ar fi dispariţia şi apariţia protagoniştilor în dulapurile ce se deplasează pe scenă, mânuite din interior de o mică trupă de tineri, şi care ascultă sau nu de dorinţele actorilor, până la gaguri amintind de epoca de aur a comediei americane, cum ar fi bătaia cu frişcă sau apariţia din final a micii lenjerese dintr-o oală cu spaghete.

Trei comici de marcă, un regizor imbatabil şi o muzică pe măsură

Dorina Chiriac şi George Mihaiţă

Trecând cu dezinvoltură de la siguranţa de sine a vechiului valet ajuns rentier, îmbrăcat în halat de lucru şi spălând podeaua, mândru că tot ce se vede îi aparţine, la încordarea stăpânului, fost valet, care trebuie să se îmbrace potrivit noului rang, George Mihăiţă dovedeşte stăpânirea unui joc nuanţat, deloc uşor într-o piesă a cărei caracteristică principală, şi ca text şi ca montare, este îngroşarea liniilor.

În ceea ce-l priveşte, Horaţiu Mălăele este, şi de această dată, actorul comic a cărui simplă apariţie stârneşte hohote de râs. Amestec de naivitate, de şitretenie, de cinste, dar şi de urmărire a propriului interes, în hainele ponosite ale provincialului sărac sau în livrea şi cu perucă, şi până la părul fumegând după bătaia finală, pierdută şi aceasta, cu iubitul, mereu invocat şi niciodată vizibil, al micii lenjerese, actorul se mişcă cu dezinvoltura obişnuita.

Între cei doi comici de calibru, Dorina Chiriac, actriţa care a făcut furori în „O scrisoare pierdută”, este acum în situaţia de a juca, în rolul Fideline, nume comic în sine prin contrastul cu esenţa personajului, între frivolitatea devenită aproape definiţie a midinetelor şi aparenţa de naivitate şi onestitate necesară unui posibil mariaj profitabil, cu bărbatul în vârstă, nu tocmai atrăgător, dar posesor al unei rente de 25.000 de franci. Situaţie oricum incomodă, care devine foarte complicată în mommentul în care una dintre jartierele sale se află la valetul pretendentului. Duplicitatea este sancţionată, iar protagonista iese din scena care arată ca un câmp de lupă, plângând, într-o rochie de mireasă devenită inutilă. Poate că dorinţa de nuanţare a jocului a adus un minus de savoare personajului, mai puţin dezinvolt decât se poate presupune.

Final trist pe muzica ferăstrăului lui Lucian Maxim

Actori, decor, acţiune sunt condiţionaţi, pe tot parcursul spectacolului, de muzica lui Vasili Şirli, cu ritmuri bizare uneori, cu cântecele copilăreşti alături de sunetul tobelor şi, aşa cum aminteam, de plânsul duios al ferăstrăului.

Spectacolul regizat de Silviu Purcărete are şi un plan secund, suficient de vizibil şi de plin de satisfacţii pentru majoritatea spectatorilor. Parvenitul de la mijlocul secolului al XIX-lea francez îşi găseşte rezonanţe în societatea contemporană românească, comedia fiind dublată, fără niciun fel de trimitere specială, de notă mai gravă, râsul căpătând o nuanţă amăruie, pe care textul lui Labiche nu o are.

„Femeia care şi-a pierdut jartierele” este, în mod sigur, o montare cu succes de public asigurat, graţie comicului spumos şi mai ales datorită echipei care a construit-o.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.