Unde este meritocraţia?

Mulţi consideră renunţarea la condiţionarea unor posturi din universităţi de doctorat o trădare a meritului şi întreabă dacă meritocraţia de care se vorbeşte există. În opinia mea, măsura nu atinge criteriile de merit, dar România are multe alte probleme în selecţia personalului.

Prevederea din Legea educaţiei (2011) după care asistenţii trebuie să aibă doctoratul la angajare era din capul locului nechibzuită. Multe alte prevederi ale legii sunt la fel şi se dovedesc de-a dreptul dăunătoare. Privind lucrurile sub aspectul meritului, se observă, bunăoară, că stabilirea rectorilor în sistemul alegerilor generale politizează insidios universităţile. De altfel, efectele ultimilor ani se văd astăzi. Aproape nu e rector care să mai exprime vreo reacţie demnă de funcţie, inovaţia legată de rol s-a stins, iar acţiunea externă s-a redus la turism. Apoi, numirea decanilor de către rectori încurajează servilismul. Senatele, fără decani şi principalele forţe profesionale, au devenit ceva de genul “adunărilor generale”. Într-o ţară care luptă cu neajunsuri de toate felurile, dezbaterea abia mai pâlpâie. Scoaterea concursurilor în afara senatelor şi scoaterea doctoratelor din competenţa consiliilor profesorale le slăbesc pe toate. Eliminarea, prin efectul legii, a celor mai buni specialişti a lăsat fără acoperire discipline întregi. Nepotismul s-a răspândit mai mult decât oricând în istoria României. Contribuţia universităţilor la dezvoltarea societăţii şi competitivitatea, în condiţiile evaluării simpliste, cantitative, a activităţilor, sunt, dincolo de raportări emfatice, cel mult aceleaşi.

Prevederea menţionată nu este, de altfel, nici în tradiţia indigenă şi nici în legislaţia altor ţări. În plus, rămâne de preferat un doctorat elaborat îndelung, unuia forţat birocratic şi pro forma (cum adesea se petrec lucrurile) şi este infinit benefică deschiderea competiţiilor pentru posturi universitare spre cei din afara instituţiei, capabili să aducă un suflu nou.

Ar fi optim, desigur, ca ocuparea unui post sau a unei funcţii să fie deznodământul unui concurs deschis la maximum. Dar, în fapt, în România, odrasla intră preparator şi termină profesor în aceeaşi universitate. Devin şefi de departament (de “şcoală”, cum s-ar spune) persoane care ar trece greu examenul în specialitate, sunt desemnaţi decani inşi care ştiu să se aplece, iar rectori cei care spun ceva abia după ce se asigură că au făcut-o alţii. Aşa cum se poate vedea în rapoartele anuale, neavând realizări, rectorii prezintă mai nou ca ale lor înfăptuiri de acum mai bine de trei-patru ani, eventual rebotezate. “Aranjamentul bate regulamentul” a devenit practica dominantă, cum constata ironic un cunoscut ierarh.

Din numeroase raţiuni, dacă se vrea o schimbare în bine a universităţilor, trebuie procedat la redesenarea structurii de personal. De pildă, în situaţia creată, doctoratul ar trebui scos din trivializare, reinstituind, pentru a lua distanţă de puzderia de doctori fără acoperire, un titlu mai solid de doctor (eventual “docenţa” din tradiţia multor ţări, inclusiv ţara noastră). Sau, un alt exemplu, nu mai poţi smulge profesurile (posturile de profesor universitar) din banalizare fără a institui un titlu superior de profesor (echivalentul, de pildă, al unui ordinarius, din experienţa altor ţări, precum Germania, Italia, Spania etc.), care să fie acordat pe merite specifice (opera şi relevanţa ei). După experienţa altor ţări, nepotismul ar trebui oprit prin prevederi explicite. Funcţiile hotărâtoare ale autonomiei universitare – şef de departament, decan, rector – ar trebui plasate într-o selecţie ce ia în seamă, într-o formulă inteligentă, valoarea profesională a persoanei, performanţele sale de conceptualizare, experienţa şi capacitatea de organizare. Evaluarea activităţilor ar trebui readusă la evidenţierea inovaţiei şi creaţiei.

Selecţia pe criterii de merit, despre care a început să se discute şi în România, este, însă, la ordinea zilei în administraţia publică. Ţara noastră nu va putea ieşi din crizele ei endemice înainte de a asana viaţa publică. Ea nu va părăsi sărăcia, fie şi relativă, în care s-a afundat, fără aducerea la decizii a oamenilor pe criteriul meritului.

Are răspândire afirmaţia: “Elevii nu învaţă”. Dar, oare, se omoară cu munca mulţi alţii? Sau afirmaţia: “Oamenii nu lucrează”. Sunt, cumva, exemplari cei care conduc? Sau: “Tineretul nu e sensibil la valori”. Dar sunt oare întruchipări ale meritelor decidenţii de azi? Dacă se examinează, spre exemplu, actorii vieţii publice – cum a încercat în Franţa un sociolog perspicace –, se va observa că plagiatul este doar una dintre maladii. Se rezervă posturi de profesor universitar pentru cei intraţi în demnităţi, care mai au legătură cu cercetarea de specialitate precum Carpaţii cu insulele Fiji! Se ridică în posturi de profesor universitar inşi fără operă sau cu scrieri făcute de alţii (cum este mai nou obiceiul!), unii în timpul mandatului public – ceea ce este interzis în multe ţări. Au ajuns în roluri – de parlamentari, consilieri, demnitari, lideri de orice – o mulţime de repetenţi, foşti elevi sau studenţi de mijloc, absolvenţi de mâna a treia, persoane cu evidente carenţe de înţelegere a societăţii, indivizi drapaţi cu diplome, dar lipsiţi de pregătire. Se va spune că nici Einstein nu a fost student eminent. De acord, dar este improbabil ca orice mediocru să devină savant. Că cel mai mare sociolog al erei postbelice, Niklas Luhmann, nu avea publicaţii la angajarea ca profesor. Dar nu putem spune că fiecare ins fără lucrări va revoluţiona disciplina.

Pe zi ce trece, devine tot mai clar că România a intrat pe un curs infructuos din momentul impunerii maximei “nu contează ce valoare au cei care decid, numai să fie ai noştri!”. Efectele se văd cu ochiul liber: infrastructura este la pământ, industria s-a comprimat, agricultura depinde de vreme, legile sunt anapoda, administraţia neputincioasă, reformele ciuntite, minciunile sunt la tot pasul, confuziile nu se mai sfârşesc, delatorii exultă, conducerile nu au proiecte.

La capătul celui de Al Doilea Război Mondial, Hugh Seton-Watson a publicat cartea Eastern Europe Between the Wars, 1916-1941 (1945), în care a făcut o remarcă elocventă. “Toate trăsăturile menţionate – scrie el – mizeria ţăranilor, brutalitatea birocratică, educaţia falsă şi o clasă privilegiată căreia îi lipseşte orice simţ al responsabilităţii sociale, ai cărei cei mai brilianţi membri au fost gata să-şi trădeze de la o zi la alta principiile […] au existat în România în mod evident. Democraţia nu poate înflori într-o astfel de atmosferă”. Remarca trimite evident la membrii brilianţi şi la lacunele lor morale. Situaţia de astăzi este alta. Nu mai ajung frecvent membrii brilianţi în roluri publice, acestea fiind ocupate pe scară mare de cei puţin pregătiţi.

Desigur, este normal să ne întrebăm dacă în jur cetăţenii sunt egali, dacă dreptatea este valoare, dacă pluralismul este permis, dacă partidele sunt legalizate, dacă legitimitatea este asigurată, dacă puterile statului sunt divizate, dacă dreptul este suveran, dacă cetăţenii şi statul sunt responsabili în faţa legii. Mai nou, în neoliberalismul anilor nouăzeci, se exaltă competiţia. Aceasta, orice am spune, favorizează, între altele, aranjamentele, dar se preocupă prea puţin de merite. De aceea, nu e de mirare că tot mai multe voci cer astăzi prelungirea democraţiei liberale cu meritocraţia. Aceasta trebuie, însă, lămurită.

Se cuvine observat din capul locului că în Europa Centrală şi Răsăriteană ne aflăm după tranziţia de la autoritarism la societatea deschisă. Aceasta a înregistrat progrese în funcţie de mijloacele folosite. Au fost mai mari progresele în ţările care au ştiut să primenească la timp mijloacele şi mai reduse în cele care au cultivat noi dogmatisme: după dogmele socialismului răsăritean, s-a sărit în dogmele neoliberalismului. Din acest motiv, România şi Bulgaria se opintesc şi astăzi în urma Poloniei, Cehiei, Slovaciei, Ungariei, Sloveniei. Este vorba, în fapt, de a da atenţie unei teoreme (formulată de Guillermo O’ Donnell, Philippe C. Schmitter, Tentative Conclusions about Uncertain Democracies, Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1986) ce rămâne de neignorat: „acei factori care au fost necesari şi suficienţi pentru a provoca colapsul sau autotransformarea unui regim autoritar pot să nu fie nici necesari, nici suficienţi să asigure instaurarea unui alt regim – şi cel mai puţin a unei democraţii politice” (p. 65). Altfel spus, anumite mijloace pot fi eficace în prăbuşirea unei dictaturi, dar, ulterior, pot conduce la restaurarea de forme de autoritarism în condiţiile democraţiei sau, cel puţin, nu o favorizează pe aceasta din urmă. De fapt, ţările care au ajuns în faţă au fost acelea care au valorificat în mai mare măsură meritele oamenilor (în fapt, valoarea persoanelor, opinia specialiştilor, prestaţia fiecăruia etc.). Celelalte plătesc şi azi costurile rătăcirii printre mijloace depăşite şi vor plăti cât timp nu le părăsesc.

Suntem astăzi în plină discuţie internaţională asupra meritocraţiei. Declanşată de cunoscutul politolog american Daniel Bell (China and Democracy, 2012), reflecţia pe această temă a ajuns departe (cel mai recent Helmut Wilke, Demokratie in Zeiten der Konfusion, 2014). Rezultatul major este deocamdată circumscrierea nevoii de complementare a “democraţiei marketizate” din societatea concurenţială şi mediatică a zilelor noastre cu meritocraţia.

Ce este, însă, meritocraţia? În mod evident, ea lipseşte din clasificările sistemelor politice, iar explicaţia rezidă în aceea că, până la un punct, meritocraţia este compatibilă cu fiecare. Ea nu este o organizare autonomă, cum se crede în grabă. În definitiv, unele autoritarisme au legiferat criterii de merit, iar unele democraţii le-au respins în numele libertăţii.

La profilarea meritocraţiei pentru timpul nostru a contribuit, de fapt, asumarea de către societăţile avansate a trei praguri culturale. Primul a fost legat de sistemul de recrutare a dregătorilor imperiali (mandarinii) – teoretizat de Confucius şi transmis timpului nostru. Al doilea a fost cuprins în legarea parcursului social al individului nu de origine sau alte considerente (religie, rasă, afiliere politică etc.), ci de proprietatea obţinută prin munca sa – teoretizată de Thomas Jefferson şi păstrată ca bază normativă până astăzi. Al treilea a fost sesizarea faptului că democraţia liberală s-a îndepărtat de idealul iniţial, devenind mercantilă şi mediatică, încât o corectură a devenit mai mult decât dezirabilă.

Termen lansat, cum se ştie, de Michael Young (în The Rise of Meritocracy, Thames & Hudson, London, 1958), meritocraţia însemna la origine ceva negativ, anume, cultivarea ierarhiilor date de coeficientul de inteligenţă (IQ). Ironia istoriei face însă ca tocmai ceea ce sociologul britanic lua în răspăr să se întoarcă în realitatea vieţii. Chiar meritul a ajuns să fie socotit, în speranţele multor dezamăgiţi, cheia ocupării optimizate a funcţiilor în societate.

Nici o instituţionalizare nu este simplă. În primul rând, nu este uşor să întruneşti acordul oamenilor asupra a ceea ce înseamnă merit. Criteriul “merit = inteligenţă (IQ)” nu a rămas în actualitate, căci mulţi inşi cu IQ ridicat au fost răufăcători notorii (vezi, de pildă, consemnările psihologului condamnaţilor în procesul de la Nürnberg), alţii nu sunt în stare să facă ceva, mai nou, mulţi denotă lipsă de cultură. Inteligenţa nu se măsoară suficient rămânând doar la aspectul cognitiv şi nu duce singură la rezultate. Criteriul “merit = inteligenţă + pregătire atestată de titluri” constituie un pas spre captarea complexităţii, dar nu unul concludent. În definitiv, sub numeroase diplome se ascund lacune profesionale. Criteriul “merit = ascensiunea în funcţii în societate” este subminat de faptul că mulţi impostori ajung şefi, iar între şefi, manageri şi lideri deosebirea rămâne netă. Criteriul “merit = pregătire certificată exigent + rezultate recunoscute public” nu este fără cusururi (recunoaşterea publică se dă uneori şi prestaţiilor unor simpli oportunişti!), dar este cel mai apt să-i departajeze pe cei merituoşi.

Dacă acceptăm acest criteriu, ce probleme majore se lasă identificate, în optica meritocratică, în universităţile actuale de la noi? Se pot capta multe, dar mă opresc aici la cazul profesurii universitare – care rămâne, oricum, pilonul de construcţie a oricărei ierarhii profesionale din educaţie. Pe de altă parte, la noi tocmai pilonul a fost atacat şi şubtrezit în anii din urmă. Relativ la profesura universitară, se pretinde că ne-am afla într-o epocă nouă a istoriei, ce ar obliga la adaptare, fie şi prin compromisuri profesionale.

În fapt, două evenimente istorice au afectat direct profesura universitară şi întreaga structură de personal din educaţie, de a căror înţelegere depind astăzi multe, cele mai multe lucruri din universităţi.

Primul eveniment s-a numit “schimbarea profesurii universitare” şi a fost circumscris deja la sfârşitul anilor nouăzeci. S-a spus atunci (vezi Philip G. Altbach, Knowledge, the University and Development, CIHSE, Boston College, 1998, p.129) că “epoca de aur a profesurii universitare” a trecut. Profesorul universitar are acum de corelat altfel cultura naţională şi internaţionalizarea culturii. El are de dat cercetări ştiinţifice în condiţiile sporirii sarcinilor didactice, ca efect al masificării învăţământului superior. Pe locul autonomiei profesionale de odinioară s-a instalat dependenţa de birocraţi. Pe de altă parte, se petrece periferizarea fatală a cercetării ştiinţifice din numeroase ţări, în condiţiile avansului luat de Occident. Are loc sporirea angajărilor pe durată determinată (part-time) în universităţi. La acestea se adaugă efectele proastelor politici universitare, între care transformarea universitarilor într-o castă, cu tendinţa de autosuficienţă, care antrenează desconsiderarea răspunderilor universităţii şi indiferenţa la ceea ce se petrece în jur, la care guvernele reacţionează cu măsuri improvizate de înregimentare.

Se ştie, pretutindeni s-a resimţit nevoia reformei. Se iveşte însă întrebarea: include reforma, bine gândită, slăbirea poziţiei de profesor universitar sub aspectul cerinţelor pe care le incumbă? Este această slăbire ceva benefic?

Este de observat că ţările de referinţă (SUA, Germania, Franţa, Marea Britanie etc.) îşi pot permite, la rigoare, să rearanjeze profesurile în universităţi, chiar cu riscul de a reduce ceva din aura lor tradiţională şi din prestaţia lor. Acolo, nivelul profesional a rămas, totuşi, peste alte ţări. În plus, între timp, aceste ţări au mutat centrul de greutate al cercetării ştiinţifice şi al înnoirii culturale în companii, fundaţii şi institute. În societăţile acelor ţări, actorii instituţionali ai expansiunii ştiinţei şi culturii s-au schimbat în bună măsură, dar nu a scăzut capacitatea de a concura şi inovaţia. Altceva s-a petrecut, însă, la noi. România nu a putut face acea mutare, din cauza declinului propriei industrii şi a precarităţii acumulărilor de capital, dar şi din cauza absenţei unei administraţii clarvăzătoare.

Spus direct, ţara noastră pierde enorm dacă nu cultivă profesuri universitare ocupate pe merit şi capabile să genereze opere propriu-zise, căci are din capul locului o situaţie diferită. Ea se află în alt stadiu, încât imitarea lipsită de reflexivitate a ţărilor de referinţă, precum în Legea educaţiei (2011), se plăteşte cu preţul tergiversării a ceea ce este de făcut neîntârziat şi, până la urmă, al subdezvoltării, fie ea şi relativă.

Al doilea eveniment istoric care a afectat profesura universitară a constat în emergenţa a ceea ce s-a numit în ultima decadă “capitalismul academic (academic capitalism)”. Sub acest termen, s-a semnalat (vezi Richard Münch, Globale Eliten, lokale Authoritäten…, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2009) degradarea evaluărilor universitare şi, cu aceasta, declinul profesurii care a asigurat propulsia universităţii europene. Specialistul ce reuneşte cunoaştere şi conştiinţă este înlocuit de acum de funcţionarul ce stă cu ochii pe parametrii cantitativi (efectivul de articole şi citări). Nu mai contează valoarea intrinsecă a profesorului universitar, nici măcar valoarea operei lui, nici chiar valoarea pregătirii sale, ci adaptarea la obligaţia de a genera articole. Autonomia decizională a profesorului a fost înlocuită cu integrarea în programe. Are loc, de fapt, o deprofesionalizare a personalului din universităţi, ascunsă sub exigenţa satisfacerii de parametri măsurabili. Agenţiile de evaluare şi acreditare devin instanţe de consacrare academică, iar idealul profesional devine satisfacerea standardelor sau obţinerea granturilor. Nimeni nu-şi mai asumă acum răspunderea a ceea ce rezultă. Iar de toate acestea profită, ca întotdeauna, cineva, de data aceasta, veleitarii academici.

Desigur că şi România trebuie să-şi ia măsuri de „asigurare a calităţii” în universităţi. Publicarea în reviste şi edituri calibrate este o obligaţie de la sine înţeleasă pentru profesorul universitar de oriunde. În numeroase ţări, asemenea obiective se urmăresc cu conştiinţa acută a sensului fiecăruia, al fiecărei măsuri şi al tehnicilor de evaluare noi. De un deceniu şi jumătate, în multe ţări se aplică „sistemul Bologna”, dar fără patul procustian al neoliberalismului şi malformărilor, cărora celebra Declaraţie (1999) le-a căzut, din nefericire, victimă.

La noi, însă, această conştiinţă a sensului unor măsuri şi tehnici rămâne deocamdată izolată. Între timp, o întreagă pletoră de diletanţi asaltează profesurile din universităţi, combinând supuşenia faţă de şefi cu sprijinul rudelor şi al coteriilor recent instalate. Ei îngroaşă o nouă categorie de universitari – „profesorii accidentelor istorice” – care pot susţine lecţii cu PowerPoint-ul, dar nu sunt capabili de analize şi consultanţă în specialitate, de care societatea are, totuşi, nevoie şi nu au cum să dea mai mult decât o şuetă. În acest fel, universităţile şi decidenţii din România se înşală (încă o dată după nefastele măsuri din 1948!) crezând că ora profesorilor de calibru a apus, încât oricine, oricând şi, mai cu seamă, oricum, poate să fie profesor universitar.

Ştim prea bine că România nu câştigă izolându-se de tendinţele din lume (care ar trebui cunoscute altfel decât după ureche!). Ea ar proceda înţelept dacă şi-ar da soluţii chibzuite. Chiar un apărător al neoliberalismului arăta nu demult (vezi Philip G.Altbach, The International Imperative in Higher Education, Sense, Rotterdam, Boston, Taipei, 2013) că abordarea „naţională” – adică aceea care stabileşte ceea ce ai de făcut ca ţară pentru a te dezvolta, nu pentru a copia simplist – nu este deloc anacronică, „meritocraţia” constituind, în orice situaţie, condiţia sănătăţii universităţilor (p.72).

Să rămânem, aşadar, lucizi. România se confruntă cu probleme aparte, create nu de azi, dar agravate în anii din urmă, în ceea ce priveşte selecţia universitarilor. Continuitatea generaţiilor a fost distrusă de opririle de angajări în posturi ale Elenei Ceauşescu şi, după 1989, ale lui Băsescu-Boc, care au lăsat răni ce nu se vindecă peste noapte. Selecţia naturală, meritocratică, a personalului a fost afectată de ingerinţe politice până în 1989, apoi de corupţia ce a galopat în decada din urmă, tocmai sub deviza “luptei contra corupţiei”, şi, recent, de erorile legii, inclusiv de aplicarea nereflexivă de tehnici al căror sens nu se înţelege. Sistemul universitar din România s-a îmbolnăvit de plagiat, de corupţie, de autoflatare şi, peste toate, de consimţirea la o selecţie străină de merite a personalului şi la un profesionalism în declin.

andreimarga.eu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.